Text: Emilia Tufaru
Editor: arh. Monica Popescu
Fotografii: Emilia Tufaru
Timp de citire: 6 minute
Din 2021 „Doza De-a arhitectura”, newsletter-ul nostru lunar, găzduiește rubrica „Arhemoticon”, o secțiune de opinie cu invitați. Ne bucurăm să vedem cum crește de la an la an și ne face plăcere să citim ce au de spus „oaspeții” noștri lunari.
În noiembrie, Emilia Tufaru, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” din București, ne povestește despre ingredientele cartierului într-o explorare senzorială în zona Berzei, ce colorează fiecare pas străbătut pe străzile orașului. Textul „Ingredientele cartierului” a fost scris de Emilia la atelierul „Patrimoniu Oriunde” desfășurat în decembrie 2023 sub coordonarea arh. Laura Tomșa și antropolog Alexandra Lulache. Atelierul a făcut parte din proiectul Erasmus plus „Palimpsest Cities: Gamification and Storytelling for Architectural History and Cultural Heritage Awareness” („Palimpsest Cities: Gamificare și storytelling pentru istoria arhitecturală și conștientizarea patrimoniului cultural”) desfășurat de Asociația De-a Arhitectura, în calitate de partener, în perioada decembrie 2022 – aprilie 2025.
O lăsăm pe Emilia să se prezinte singură și vă invităm să citiți cum vede un adolescent Bucureștiul: „Sunt Emilia Tufaru, am 17 ani și sunt în clasa a XI-a la Colegiul Național de Informatică «Tudor Vianu». E puțin cam greu să mă prezint în câteva cuvinte, am pasiunile și experiențele mele, calități și defecte, visuri și speranțe, sunt un om, un om căruia îi place să simtă fiecare emoție, să o înțeleagă, să o exprime. Cred că acest lucru mă definește cel mai bine: modul în care exprim ceea ce simt, modul în care comunic, în care scriu, în care pictez, modul în care încerc să-mi fac gândurile auzite.
Mă bazez mai mult pe ceea ce simt, decât pe ceea ce văd sau aud, am înțeles acest lucru cât am lucrat cu colegii mei la proiectul «TU_Act». Am realizat că pentru mine, fiecare colț al Bucureștiului, fiecare bancă sau grădină reprezintă o amintire, o emoție, o stare de demult. Consider că e important pentru fiecare dintre noi să avem o legătură cu locurile pe care le frecventăm, să ne dea o anumită stare, să putem merge acolo când avem nevoie de liniște, bucurie sau distracție, să ne lăsăm amprenta în urma noastră.”
Eram mai mulți, dar ne-am despărțit la o intersecție. Fiecare s-a dus pe drumul lui, fiecare avea un scop de îndeplinit. Eu nu aveam, sau cel puțin nu mi-l aminteam. M-am trezit singură, într-un colț de stradă, în pantă. Mă uitam după ceilalți, să văd cât de departe s-au dus, dacă mai pot să-i prind din urmă sau măcar să mă uit la ei. Nu știu unde să mă duc, cred că mă plimb aiurea pe străzi. Îmi caut prin buzunar căștile, dar mă opresc, de data asta nu o să ascult muzică pe stradă, vreau să văd ce se întâmplă. „Poți fi surprinsă?”.
Nu știu unde sunt sau unde merg, o iau pe o stradă necunoscută. Casele sunt îngrămădite, pustii. Văd o bancă pe un petic de iarbă, o stație de tramvai. E o locație ciudată pentru o stație de tramvai, parcă ascunsă de lume. Aici șinele cotesc pe după un bloc aflat la stradă și își schimbă direcția, pierzându-se printre clădiri. Banca e pusă fix pe colț, cu fața la peretele blocului. Mă așez pe banca goală, se pare că doar eu iau tramvaiul de aici. Realizez că îmi plac stațiile de tramvai. Oricât de grăbit ai fi, nu ai ce să faci, trebuie să aștepți până vine tramvaiul. E o pauză forțată, iei o gură de aer, ai timp să stai aici, cu gândurile tale, le pui în ordine măcar puțin.
Aștept de mult, deja mă gândesc că o fi o linie dezafectată, dar nu am ce să fac oricum, aș aștepta aici și dacă nu aș lua tramvaiul. „Ce aștepți?”.
Ridic câte o pietricică de pe jos și arunc cu ea într-o crăpătura din asfalt. Mă mai aplec după una și… nici nu-l văd când vine, nu a făcut niciun zgomot, nici măcar când a frânat. E un tramvai vechi, nici nu știam că mai exista tramvaie așa de vechi. Mă urc. E gol, mă așez în spate, de aici văd tot tramvaiul. Acum că mă gândesc, nu m-am uitat special, dar nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva în față, care să conducă tramvaiul. Era complet… gol. „Unde mergi?”.
Tramvaiul își continuă drumul, se aude scârțâitul roților din ce în ce mai tare. Începe să accelereze, parcă merge cam tare?! Am ajuns în dreptul unei pante. Mă aștept să încetinească, dar continuă să accelereze. Se lasă să cadă în gol la vale. Am început să mă panichez. Mă țin cu mâinile de scaun, împing cu picioarele în podea, cât să nu mă arunce dintr-o parte în alta. Strâng din dinți ca și cum aștept un impact, dar nu se întâmplă nimic, tramvaiul continuă să coboare în viteză, aerul parcă îmi deformează fața. Sunetul este oribil, ca niște țipete pe fundal. Dintr-o dată se face întuneric. Sunetele dispar, totul s-a oprit, plutește în aer, parcă am ajuns în „lumea de jos”. Am intrat într-un pasaj probabil. La următoarea stație cobor din tramvai, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. „Poate chiar nu s-a întâmplat nimic!”.
Este liniște deplină și simt frigul mai puternic decât mai devreme. O iau înainte. Îmi simt inima bătând în gât. Este singurul sunet pe care îl aud. Parcă mă sufocă. Nu știu unde merg sau unde sunt, dar oricum nu știam nici înainte, deci ce rost are să mai caut acum?! Aleg străzile la întâmplare, mă duc pe unde pare mai primitor. Îmi atrage atenția o străduță retrasă, separată de agitația de unde vin, e ascunsă după un colț. Clădirile dintr-o parte și alta sunt înalte, parcă nu lasă soarele să pătrundă, e singura lor misiune. Formează un tunel, un portal spre o altă lume. Te lași ghidat de direcția pe care ți-o indică. E ca o perdea de beton care ține totul ascuns, o protecție, o barieră. Mă simt în siguranță aici, departe de pericole.
Am în față o casa veche… uitată. Ușa este puțin deschisă, dar văd numai întuneric. „Câte uși poți să deschizi?”.
[mai adaugă ingrediente]
Ezit puțin, dar ceva mă atrage înăuntru. „Batem la ușă mai întâi? Sau intrăm direct? Care noi?”. Sunt doar eu. Împing ușa și intru, împinsă de toate simțurile. Nu văd nimic, totul este scăldat în întuneric. Se mai vede câte o umbră plimbându-se de colo-colo. Mai merg puțin, orbește. „Dacă te-ai plimba cu ochii închiși toatâ ziua pe stradă?”.
Dincolo de pereții gri, de umbre, este un fir de lumină puternică. Văd niște scări în spirală cu o balustradă subțire, inutilă, iar în capul lor un geam prin care pătrunde lumina. Totul în rest era pur și simplu negru. „Dacă urci e lumină, dar dacă cobori unde ajungi?”.
Mă trezesc repede. Nu știu unde sunt, sau ce caut aici. Ce mi-a trecut prin cap?! Ies imediat pe ușă și o închid după mine, să nu mai intre și altcineva, la fel ca mine. Era ceva ciudat la casa aia, dar poate doar mi s-a părut. Pe drum văd sute de graffitiuri, parcă ar fi niște mesaje, niște simboluri, niște indicii. Or fi semne că sunt pe drumul cel bun, nu cred în coincidențe.
[a urmărit drumul tramvaielor din zona Berzei, senzațiile și emoțiile care i s-au trezit pe drum]
Trebuie să mă liniștesc, să ies din mintea mea, unde alerg printre gânduri, fugind parcă de ceva. Văd prea multe lucruri stranii. Am nevoie să vorbesc cu oameni, oameni reali, nu ca tine, să ma trezesc la realitate. „Dar ești trează!”.
Trebuie să mă plimb pe unde e aglomerat, nu pe aici, singură. Ies la bulevard, mă uit după oameni. Mă opresc să vorbesc cu ei, dar trec pe lângă mine, parcă nu mă văd. Aud conversații: „Ar fi prea gri… și-așa e gri!”.
Pot să fac orice, nimeni nu mă bagă în seamă sau nimeni nu mă vede. „Ce faci când nimeni nu te vede?”. Nu știu.
Nu am mers în cerc, sau cel puțin nu așa mi s-a părut, dar am ajuns la aceeași stație de tramvai. Parcă e un loc diferit, totuși. Nu mai contează, mă așez pe bancă. Aștept. Culmea, a venit repede, parcă mă așteaptă după colț. În timp ce urc, văd de cealaltă parte a geamului o umbră. Mă uit spre ea, dar fuge repede oricum, nu bag de seamă. Cu toate acestea, cred ca e singura care m-a văzut toată ziua.
Am luat tramvaiul din aceeași stație, dar mă duce în sens opus. Urmează și panta, dar de data aceasta o urcă, cu aceeași viteză. Nu trebuie să mă mai țin strâns de scaun acum, pentru că sunt împinsă pe spate. Nu durează mult, tranziția se face repede, mă scoate din adâncuri, am găsit o crăpătură între straturi. „Ce straturi?”. Nu contează.
Tramvaiul urcă panta. În sfârșit am urcat din nou la suprafață. Devenise mult prea straniu. Se aude doar scârțâitul roților, dar e plăcut, îmi dau seama că am ajuns înapoi la lumină.