Interviurile De-a Arhitectura: Primăvara asta se numără… coordonatoarele, de Ziua Internațională a Femeii

Ca în fiecare an, luna martie aduce în prim-plan reflecții asupra rolului femeilor în arhitectură și asupra modului în care genul influențează percepția și oportunitățile din acest domeniu. Deși opiniile despre cum ar trebui abordate aceste subiecte sunt diverse, toate converg către un obiectiv comun: o arhitectură mai incluzivă și echitabilă.

În acest context, vrem să aducem în lumină echipa noastră de coordonatoare – femei care nu doar că sunt lideri de echipă inspirați, dar și adevărate motoare ale schimbării în organizație. Prin dedicarea lor, proiectele și inițiativele noastre au prins contur și au avut impact, contribuind la modelarea unui viitor mai echilibrat în educația de arhitectură și mediu construit.

Dacă vă amintiți de campania de anul trecut „Interviurile De-a Arhitectura: Perspective în echilibru de Ziua Internațională a Femeii”, atunci știți că am discutat cu membrele fondatoare și ale consiliului de administrație despre perspectivele lor asupra acestui subiect. Continuând această conversație, anul acesta ne îndreptăm atenția spre coordonatoarele De-a arhitectura – cele care, alături de echipa noastră, contribuie zi de zi la succesul inițiativelor noastre.

În luna martie le-am invitat să răspundă la câteva întrebări despre rolul femeilor în arhitectură, dar și despre atuurile care definesc organizația noastră. Vă invităm să le descoperiți viziunea și modul în care își pun amprenta asupra activităților De-a arhitectura.

Începem cu arh. Ioana Aldea, coordonator al zonei Centru (Brașov, Covasna, Harghita).

Echipa de comunicare De-a Arhitectura (Com DAA): Cum este să faci parte din echipa De-a arhitectura, în calitate de coordonatoare zonă Centru, parte dintr-o organizație și ea compusă majoritar din femei? Cum se lucrează, care este dinamica?

Ioana Aldea (IA): Lucrul în echipe predominant feminine este în ADN-ul nostru. La șezătoare nu mai lucrăm pânze și spunem povești, ci construim proiecte de impact pentru comunitatea din care facem parte. Dar sentimentul este același, de apartenență și suport. În echipa De-a arhitectura am găsit nu doar colege, dar și prietene, împreună cu care am depășit multe momente importante. Cu toate acestea, impactul bărbaților arhitecți care se implică în acest proces, mult prea puțini din punctul meu de vedere, este foarte mare. Atât la clasă, unde copiii imediat simt schimbarea de abordare, cât și în cadrul întâlnirilor interne unde se echilibrează energia. Mi-aș dori să prindă curaj mai mulți colegi să ni se alăture!

Com DAA: De-a Arhitectura marchează două arii, cea a arhitecturii și cea a educației. În sistemul educațional, cel puțin la clasele mici, știm deja că sunt multe femei care profesează. Cum percepi tu că s-a schimbat domeniul arhitecturii de când profesezi/de când numărul femeilor arhitect a crescut? Ce au adus/ce aduc ele nou/diferit? Care a fost impactul lor?

IA: În toate aspectele vieții cred că femeile pot aduce un plus de delicatețe, răbdare și reziliență. Bineînțeles, suplimentar față de abilitatea de a vedea mai multe nuanțe de culori decât bărbații! Formula în care eu am simțit că aceste calități sunt cel mai bine puse în valoare sunt echipele mixte în care accentul se pune pe echilibru. În anumite privințe perspectivele feminine și masculine sunt diferite și acest lucru se reflectă în abordarea proiectelor și a discuțiilor cu beneficiarii. Cred că până la urmă, cel mai important este ca arhitectul și beneficiarul să rezoneze, să fie pe aceeași lungime de undă. Mai mult decât atât, faptul că profesia nu mai este preponderent masculină aduce mai multe opțiuni și perspective din care se poate alege o echipă potrivită.

Com DAA: Cum este experiența ta ca femeie arhitect (dacă faci o diferențiere sau nu)?

IA: Experiența mea ca arhitect se suprapune peste experiența mea ca femeie în societate. Mă preocupă bunăstarea și satisfacția beneficiarilor care utilizează spațiile create sau amenajate de mine. Cred că în general experiențele sunt diferite, iar eu am ales să fructific calitățile mele și să mă îndrept către proiecte care îmi aduc bucurii. Pentru mine, împlinirea misiunii mele ca arhitect, după lupta cu hățișul legislativ și juridic, este confirmarea că și după ani de la finalizarea lucrării, beneficiarii sunt mulțumiți și le este potrivită casa, restaurantul sau spațiul pe care l-am conceput. Nu știu dacă pot face o diferențiere concretă, nu am experiență ca bărbat arhitect, dar știu sigur că apariția unei femei pe șantier rafinează de cele mai multe ori limbajul celor din jur.

Continuăm cu arh. int. Mădălina Bold care din 2020 coordonează #DeAArhitecturaAcasa.

Com DAA: Cum este să faci parte din echipa De-a arhitectura, în calitate de coordonatoare de program, parte dintr-o organizație și ea compusă majoritar din femei? Cum se lucrează, care este dinamica?

Mădălina Bold (MB): De-a Arhitectura reprezintă una din „sursele” cele mai mari de bucurie din viața mea – dincolo de lucrul cu cei mici, la clasă – să fiu parte dintr-o asociație care schimbă în mai bine mediul construit și care învață copiii să privească spațiile, clădirile, orașul cu adevărat, îmi încarcă resursele de optimism și speranță într-o lume mai bună și mai „prietenoasă” cu toți cei ce o locuiesc.

În cadrul asociației coordonez o ramură apărută în pandemie – #DeAArhitecturaAcasa – challenge-urile online care ne-au ajutat să fim alături de copii când întâlnirile fizice erau imposibile. Am format atunci o echipă de lucru (Trupa de Marți), alături de alte cinci de-a arhitecturoase minunate, și împreună am imaginat provocări simpatice pentru cei mari și mici, am evoluat, ne-am format un stil și un ritm de lucru și, cel mai important, am creat legături: între #DeAArhitecturaAcasa și celelalte ramuri din asociație și între noi, coechipiere-prietene-sfătuitoare din Trupa de Marți.

Com DAA: De-a Arhitectura marchează două arii, cea a arhitecturii și cea a educației. În sistemul educațional, cel puțin la clasele mici, știm deja că sunt multe femei care profesează. Cum percepi tu că s-a schimbat domeniul arhitecturii de când profesezi/de când numărul femeilor arhitect a crescut? Ce au adus/ce aduc ele nou/diferit? Care a fost impactul lor?

MB: Uneori mă întreb dacă mai există și bărbați arhitecți?! [Dacă da, îi invităm la De-a Arhi :P] Glumesc.  Într-un fel, pentru mine, să profesez într-o lume a femeilor este „normalul” – am terminat Arhitectură de Interior și aveam o mare de colege, la birou, la De-a Arhitectura, iar în poveștile prietenelor care lucrează în proiectare femeile arhitect predomină. Și, cred eu, fac birourile de arhitectură un loc mai bun și mai prietenos, cu un extra-strop de răbdare, creativitate și atenție la detalii.

Com DAA: Cum este experiența ta ca femeie arhitect (dacă faci o diferențiere sau nu)?

MB: Nici la jobul actual, nici la cele anterioare nu țin minte să fi simțit vreo diferențiere – nu știu dacă e pentru că suntem pe drumul cel bun (sper), sau pentru că lucrez într-un domeniu atipic – design de expoziții – mereu cu aceeași echipă de producție, mereu testând împreună idei noi din care învățăm toți – bărbați sau femei.

Așa cum le povestesc și copiilor la școală, arhitectura este meseria lui „împreună” – indiferent de gen, important este să știm să lucrăm cu adevărat și eficient în echipă, să aducem laolaltă cunoștințele și „atuurile” noastre, să ne acceptăm părțile mai puțin grozave, să cerem și să ne oferim ajutorul – doar așa vom avea un mediu de lucru mai puțin încărcat și stresant și proiecte mai bune și mai în armonie cu cei ce le locuiesc sau le utilizează.

Continuăm cu arh. Cristina Dumitrescu, coordonatoarea zonei București-Sud și a programului „Interdisciplinaritate re-construită”.

Com DAA: Cum este să faci parte din echipa De-a arhitectura, în calitate de coordonatoare locală/de program, parte dintr-o organizație și ea compusă majoritar din femei? Cum se lucrează, care este dinamica?

Cristina Dumitrescu (CD): Cu emoții și cu gândul la copii (bine, și la case și orașe) – cum altfel, doar suntem (mai ales) între fete.

Echipa De-a arhitectura e foarte mare, așa că răspund pentru sub-echipele în care lucrez efectiv.

E cu bucurie și agitație atunci când ne adunăm, voluntar, într-un proiect împreună. E cu o groază de idei, cu vorbă lungă, cu umor, cu înțelegere, cu susținere reciprocă. Cu respect față de viața personală a fiecăreia pentru că ne cunoaștem, ne sfătuim și ne înțelegem reciproc. Suntem prietene. Continui să fac parte din aceste echipe de drag de lucru cu copiii și drag de colegi.

În calitate de coordonator zonal trebuie să fii mai puțin creativ sau pus pe joacă, și mai operativ și mai orientat spre execuție. Cumva ca în arhitectură, aici e proiectul tehnic, complicat, în urma căruia lucrurile chiar se întâmplă. Pentru mine, însă, motorul e tot pe bază de emoții. E cu împlinire când reușești să pui la cale echipe pe care le vezi ulterior că merg bine împreună, cu neliniște și regret când afli că unele nu se potrivesc perfect, cu frustrare când nu găsești arhitecți voluntari pentru toate clasele înscrise sau când nu e timp să îi cunoști pe toți participanții din program sau să îi susții suficient atunci când au nevoie.

La Interdisciplinar e mai ales cu mare admirație față de profesorii și arhitecții care se înscriu și participă la a concepe împreună exerciții „out of the box”, și cu curiozitate, uimire și entuziasm pentru cât de mult avem cu toții de descoperit, de învățat și de experimentat în continuare.

Com DAA: De-a Arhitectura marchează două arii, cea a arhitecturii și cea a educației. În sistemul educațional, cel puțin la clasele mici, știm deja că sunt multe femei care profesează. Cum percepi tu că s-a schimbat domeniul arhitecturii de când profesezi/de când numărul femeilor arhitect a crescut? Ce au adus/ce aduc ele nou/diferit? Care a fost impactul lor?

CD: Nu știu să răspund exact aici, sincer. Am să cred că aduc, măcar uneori, o abordare mai intuitivă și poate ceva mai echilibrată. E un domeniu în care ies și scântei, și nu doar creative , și cred că (în general) doamnele își temperează ceva mai bine orgoliile, atât în relațiile cu toți ceilalți participanți la un proiect, dar și în raport cu tema de proiectare.

Com DAA: Cum este experiența ta ca femeie arhitect (dacă faci o diferențiere sau nu)?

CD: Poate e o diferență, măcar în ce privește șantierul. Cu o femeie discuțiile din șantier sunt mai politicoase și mai puțin aprinse. Experiențele mele cu șantierul au variat în timp, bineînțeles. La început (prin 2001…) constructorii erau în primul rând îngrijorați, chiar alarmați („Ce cauți aici, aici e șantier!”), dar în timp am avut de cele mai multe ori relații foarte bune cu meseriașii. Cred că ține de aprecierea corectă și reciprocă a fiecăruia care își face treaba cu răspundere și de cum vorbești cu oamenii. În general lucrăm mai bine dacă suntem văzuți și recunoscuți pentru valoarea a ceea ce facem.

Continuăm cu arh. Carmina Gheorghiță, coordonator local De-a Arhitectura pentru zona Est.

Com DAA: Cum este să faci parte din echipa De-a arhitectura, în calitate de coordonatoare zonă Est, parte dintr-o organizație și ea compusă majoritar din femei? Cum se lucrează, care este dinamica?

Carmina Gheorghiță (CG): Eu m-am alăturat mai târziu echipei de coordonare în De-a Arhitectura, cred că în 2018 sau 2019. Chiar dacă suntem peste 95% femei, cred că cel mai mult îmi place atitudinea deschisă și constructivă a tuturor… De fapt, De-a Arhitectura e ca o mare familie… așa aș spune că e dinamica în organizație. Și mai e ceva foarte frumos… că există acolo nu doar o relație profesională, ci există la bază vechi prietenii, foarte solide, și pe lângă ele au apărut și prietenii mai tinere. Însă cel mai mult apreciez că într-adevăr există sentimentul acela că toți/toate vâslim în aceeași barcă și privim în aceeași direcție. Mereu e impresionantă mobilizarea echipei atunci când lucrăm ceva… Și mai e ceva foarte frumos, am constatat că, deși suntem foarte diferite, aici mă refer la doamnele din echipa de coordonare, ne asemănăm destul de mult, avem așa… un tipar comun. După fiecare întâlnire cu doamnele De-a arhitectura mereu mă simt foarte inspirată și motivată să continui să fiu un membru activ și să încerc lucruri noi.

Com DAA: De-a Arhitectura marchează două arii, cea a arhitecturii și cea a educației. În sistemul educațional, cel puțin la clasele mici, știm deja că sunt multe femei care profesează. Cum percepi tu că s-a schimbat domeniul arhitecturii de când profesezi/de când numărul femeilor arhitect a crescut? Ce au adus/ce aduc ele nou/diferit? Care a fost impactul lor?

CG: Cred că au adus… mai multă dramă. :))) Glumesc. Creșterea numărului de femei arhitect a adus cu sine o dinamică aparte. Cred că principala diferență pe care am observat-o este o atenție mai mare la detalii, la calitatea spațiului și la latura umană a proiectelor. Femeile arhitect aduc o abordare mai empatică, mai orientată spre utilizator, punând un accent deosebit pe echilibrul între estetică și funcționalitate. Începem să vorbim mai mult parcă despre orașe mai incluzive și mai prietenoase cu oamenii, despre arhitectură ca mediu de viață, nu doar ca obiect de admirat.

Com DAA: Cum este experiența ta ca femeie arhitect (dacă faci o diferențiere sau nu)?

CG: Experiența mea ca femeie arhitect a fost o combinație de provocări și momente care m-au făcut să zâmbesc. E clar că în trecut exista o diferențiere mai vizibilă între doamnele și domnii din domeniu, mai ales pe șantiere, unde autoritatea unei femei era pusă la încercare mult mai des. Dar lucrurile s-au schimbat în bine!

Îmi amintesc perfect cum, la început, pe un șantier, aproape nimeni nu mă lua în serios. Dar, cum românii sunt experți și în fotbal, și în construcții, mi-am dat seama rapid că uneori trebuie să iei lucrurile cu umor. Am avut un muncitor, Tarzan – așa îi zicea toată lumea – care pur și simplu nu reușea să respecte dimensiunile golurilor de ferestre. După ce l-am pus să refacă de vreo trei ori, mi-am dat seama că bietul om nu știa să citească planșele. Așa că am schimbat strategia: i-am explicat frumos, pas cu pas, ce înseamnă toate cifrele alea de pe hârtie. Și, surpriză! Până am terminat lecția, se adunase în jurul meu o întreagă „clasă”, nu doar Tarzan.

Nu știu dacă un coleg arhitect ar fi avut aceeași răbdare, dar poate că asta e una dintre diferențele subtile pe care le aduc femeile în arhitectură – o abordare mai empatică, mai pedagogică. Și uite-așa, cu puțin tact și răbdare, până și pe șantier poți să transformi un obstacol într-o lecție de echipă.

Continuăm cu dr. arh. Brîndușa Havași care coordonează zona de Vest (Arad, Caraș-Severin, Timiș).

Com DAA: Cum este să faci parte din echipa De-a arhitectura, în calitate de coordonatoare zonă Vest, parte dintr-o organizație și ea compusă majoritar din femei? Cum se lucrează, care este dinamica?

Brîndușa Havași (BH): Cred că prin natura lor femeile sunt mai empatice și acordă mai multă atenție categoriilor vulnerabile, situațiilor speciale, ieșite din normă sau din proceduri standard, și cred că asta poate fi un avantaj inclusiv în activitatea de coordonare a echipelor de îndrumători dintr-o anumită zonă, în relațiile cu partenerii locali.

Com DAA: De-a Arhitectura marchează două arii, cea a arhitecturii și cea a educației. În sistemul educațional, cel puțin la clasele mici, știm deja că sunt multe femei care profesează. Cum percepi tu că s-a schimbat domeniul arhitecturii de când profesezi/de când numărul femeilor arhitect a crescut? Ce au adus/ce aduc ele nou/diferit? Care a fost impactul lor?

BH: Nu știu dacă chiar pot să percep schimbarea în mediul construit, dar observ că proiectele realizate de arhitecte sunt mai atente la aspecte de percepție senzorială a spațiului, mai inclusive și mai blânde în relația cu utilizatorii.

Com DAA: Cum este experiența ta ca femeie arhitect (dacă faci o diferențiere sau nu)?

BH: Ca femeie arhitect trebuie să ne câștigăm respectul colaboratorilor din proiectare, dar mai ales pe șantier, uneori pare că l-am câștigat, dar de fapt trebuie recâștigat mereu.

Continuăm cu arh. Eliza Jurca care coordonează programul educațional „De-a arhitectura în orașul meu” și activitățile din clubul De-a arhitectura din zona de Nord.

Com DAA: Cum este să faci parte din echipa De-a arhitectura, în calitate de coordonatoare zonă Nord, parte dintr-o organizație și ea compusă majoritar din femei? Cum se lucrează, care este dinamica?

Eliza Jurca (EJ): A face parte din echipa De-a Arhitectura, într-un rol de coordonare, înseamnă să lucrezi într-un mediu dinamic, colaborativ și deschis la inovație. Faptul că organizația este majoritar feminină aduce o energie aparte – una bazată pe empatie, comunicare eficientă și o atenție sporită la detalii. Simt că fac parte dintr-o familie, o comunitate care are un scop nobil și mă mândresc cu asta.

Com DAA: De-a Arhitectura marchează două arii, cea a arhitecturii și cea a educației. În sistemul educațional, cel puțin la clasele mici, știm deja că sunt multe femei care profesează. Cum percepi tu că s-a schimbat domeniul arhitecturii de când profesezi/de când numărul femeilor arhitect a crescut? Ce au adus/ce aduc ele nou/diferit? Care a fost impactul lor?

EJ: S-a schimbat mult mentalitatea, și nu doar la noi în țară. În ultimii ani, femeile au demonstrat că sunt foarte creative, muncitoare, consecvente. Creșterea numărului de femei arhitect a adus o diversificare a perspectivei asupra spațiului construit. S-a accentuat o abordare mai empatică, mai atentă la detaliile care influențează calitatea vieții utilizatorilor. Sensibilitatea lor poate fi un mare atu, atat în procesul creativ, cât și în relațiile interumane, profesionale și educaționale. ADN-ul nostru este programat să formăm și să-i educăm pe cei mici, nu degeaba în De-a Arhitectura sunt majoritatea femei!

Com DAA: Cum este experiența ta ca femeie arhitect (dacă faci o diferențiere sau nu)?

EJ: Experiența mea ca arhitect este definită de pasiunea pentru spațiul construit și de provocările profesiei, indiferent de gen. Totuși, în timp, am observat că există anumite nuanțe care pot diferenția experiența unei femei arhitect. Există încă momente în care este necesar un efort suplimentar pentru a demonstra competența sau pentru a echilibra dinamica unui proiect.

Continuăm cu arh. Monica Mureșanu care coordonează „Urban Up Fellowship 2.0 – Peer to Peer Education”.

Com DAA: Cum este să faci parte din echipa De-a arhitectura, în calitate de coordonatoare de proiect, parte dintr-o organizație și ea compusă majoritar din femei? Cum se lucrează, care este dinamica?

Monica Mureșanu (MM): Proiectele De-a arhitectura sunt mereu pline de entuziasm și organizare eficientă. Îmi face plăcere să lucrez împreună cu echipa pentru că surprizele sunt mereu doar surprize plăcute. Suntem diferite, dar avem totuși lucruri în comun și comunicarea este firească. Iubesc faptul că nu avem probleme birocratice clasice și găsim soluții împreună în mod organic.

Com DAA: De-a Arhitectura marchează două arii, cea a arhitecturii și cea a educației. În sistemul educațional, cel puțin la clasele mici, știm deja că sunt multe femei care profesează. Cum percepi tu că s-a schimbat domeniul arhitecturii de când profesezi/de când numărul femeilor arhitect a crescut? Ce au adus/ce aduc ele nou/diferit? Care a fost impactul lor?

MM: Am putea observa chiar că tendința este în creștere, vor fi tot mai multe femei arhitect, pentru că sunt majoritare în rândul studentelor la toate specializările existente. Domeniul se schimbă mereu, în ultimii 20 de ani am observat câteva modificări interesante, cum ar fi mentalitatea breslei, felul în care percep chiar arhitecții domeniul lor și ariile de interes, felul în care se lucrează/colaborează interdisciplinar, atenția la detalii și accentul pus pe creativitate, soluții adaptate la context. Femeile aduc perspectiva lor în proiectare și note subtile sau accentuate de feminitate în design, prin abordare, concept, materialitate.

Com DAA: Cum este experiența ta ca femeie arhitect (dacă faci o diferențiere sau nu)?

MM: Nu cred că am făcut o diferență vreodată sau nu pot să spun că m-am simțit diferit. Din contră, am simțit încredere și respect în echipele în care am lucrat în proiectare sau execuție. Au fost momente de emoție, mai ales la început de carieră, peste care am trecut însă cu bine. Am avut femei minunate de la care am învățat foarte mult și poate e un loc bun să le mulțumesc, atât în proiectare, cât și în învățământ. Am învățat de la ele meserie, dar și faptul că e important să fiu elegantă și atentă la felul în care mă prezint.

Continuăm cu arh. Simona Or-Munteanu care coordonează programul „De-a arhitectura mini” în zona de nord.

Com DAA: Cum este să faci parte din echipa De-a arhitectura, în calitate de coordonatoare zonă Nord, parte dintr-o organizație și ea compusă majoritar din femei? Cum se lucrează, care este dinamica?

Simona Or-Munteanu (SOM): E o forță extraordinară să lucrezi cu o echipă extinsă în toată țara, pentru a genera o educație interdisciplinară de bună calitate, cu dedicare și profesionalism. În zona noastră, Transilvania-Nord, suntem momentan două coordonatoare. Eliza Jurca se ocupă de programul „De-a arhitectura în orașul meu” și activitățile de club, iar eu coordonez programul „De-a arhitectura mini”.

Dinamica e foarte bună între noi, avem și colaboratori veterani. Gândirea critică, soluțiile diverse, empatia și libera exprimare fac parte din procesul nostru de lucru. În principiu funcționăm în sistem hibrid – pe de-o parte aderăm la întâlnirile online cu coordonatorii din diferite zone și urmăm calendarul de lucru propus de asociație, iar pe de altă parte ne întâlnim fizic pentru a organiza evenimente locale, precum formările îndrumătorilor, prezentări, expoziția de final de an școlar sau ateliere de club.

La întâlnirea anuală din București cu toți membrii De-a arhitectura e mult entuziasm, avem șansa să ne cunoaștem mai bine, să ne conectăm și să vedem cum în diferite colțuri ale României s-au putut realiza atât de multe activități educative cu rezultate impresionante. Astfel, menținem inspirația reciprocă și ne motivăm pe mai departe în munca de coordonare sau de voluntariat la clasă.

Com DAA: De-a Arhitectura marchează două arii, cea a arhitecturii și cea a educației. În sistemul educațional, cel puțin la clasele mici, știm deja că sunt multe femei care profesează. Cum percepi tu că s-a schimbat domeniul arhitecturii de când profesezi/de când numărul femeilor arhitect a crescut? Ce au adus/ce aduc ele nou/diferit? Care a fost impactul lor?

SOM: Mai degrabă cred ca ar fi o mare diferență între perioada interbelică și cea contemporană, când femeile rar aveau acces la educație din varii motive date de context (financiare, statut, șansa de a studia în străinătate, etc.). De când profesez eu nu am perceput schimbări majore, fiind oarecum echilibrat numărul în anii de studiu sau în birourile de arhitectură. E vorba de alegere și de ce te interesează să studiezi și apoi să profesezi. În zilele noastre, oricine își dorește și depune efort are șanse egale de a alege cariera de arhitect/urbanist/designer de interior. Faptul că în educație și voluntariat sunt mai multe femei se explică prin interesul pentru comunicare, prin interesul de a transmite mai departe informații și de conectarea cu copiii. Se întâmplă de multe ori ca această implicare să vină la pachet odată cu maternitatea, când dorința de a schimba mentalitatea din sistemul educațional rigid în care pătrunde propriul copil să fie cu atât mai puternică cu cât chiar vrei să vezi o schimbare cât de mică, să plantezi o sămânță, care în timp se dezvoltă, crește.

Avem în zona noastră și bărbați arhitecți, care se implică în educație, și ne bucurăm de o altă perspectivă. În ultimii ani se pune accentul pe dezvoltarea inteligențelor multiple, inclusiv cea emoțională, și nu doar cea cognitivă. De-a Arhitectura își propune tocmai promovarea interdisciplinarității și folosirea mai multor abilități, astfel fiind benefic să participe profesioniști indiferent de gen.

Com DAA: Cum este experiența ta ca femeie arhitect (dacă faci o diferențiere sau nu)?

SOM: Din experiența mea în domeniul academic aș zice că nu se remarcă o diferențiere majoră. În schimb, în practică, e nevoie de multă colaborare pe ambele părți, fiecare adăugând cu abilitățile de care dispune. Colaborarea e importantă, evident, și cu inginerii, cu echipa de pe șantier și cu beneficiarul.

Profesionalismul e necesar la fiecare, dar totuși partea feminină se distinge prin simțul artistic, interes pentru partea conceptuală, conectarea cu natura, iar partea masculină pune accent pe inovația detaliilor tehnice și viziunea de ansamblu. Aceasta ar fi o generalizare, dar în principiu, contează mult echipa din care faci parte, ca un proiect să iasă bine până la finalizare.

Continuăm cu arh. Oana Pavăl, coordonatoarea programului „Urban Up”, dedicat tinerilor.

Com DAA: Cum este să faci parte din echipa De-a arhitectura, în calitate de coordonatoare de program, parte dintr-o organizație și ea compusă majoritar din femei? Cum se lucrează, care este dinamica?

Oana Pavăl (OP): De-a Arhitectura este cea mai mare, faină și bine organizată echipă din care fac parte. Că este un ONG compus majoritar din femei nu e neapărat ceva deosebit, căci statistic, în educație și în sfera ONG sunt considerabil mai multe femei implicate (e un subiect foarte complex, dar desigur că are de-a face și cu prioritățile și cu capacitatea femeilor de a da cu răbdare, atunci când rezultatele nu se văd imediat). Dar este foarte empowering că De-a Arhitectura a fost fondată și este condusă de femei. Și încă ce femei mișto!

Mai ales că femei în funcții de conducere ajung considerabil mai puține, atât în instituții de învățământ (mai ales superior), cât și în ONG-uri, worldwide.

Aici (eu) sunt alături de femei care se susțin reciproc, unde ai loc să te dezvolți și să aduci propriile preocupări pe masă. Acestea primesc spațiu să devină și proiecte de sine stătătoare. Fiecare dintre noi poate să își găsească locul în asociație. Mi se pare și „bine uns” mecanismul De-a arhitectura. Și cred că e așa de mișto tocmai fiindcă este o organizație crescută de femei! Unde DA, ar fi foarte fain să nu mai fim chiar majoritar femei.

Să se mai alăture și domni preocupați de educație de mediu construit!

Com DAA: De-a Arhitectura marchează două arii, cea a arhitecturii și cea a educației. În sistemul educațional, cel puțin la clasele mici, știm deja că sunt multe femei care profesează. Cum percepi tu că s-a schimbat domeniul arhitecturii de când profesezi/de când numărul femeilor arhitect a crescut? Ce au adus/ce aduc ele nou/diferit? Care a fost impactul lor?

OP: Domeniul arhitecturii începe să se schimbe per ansamblu. În generația mai tânără, interesul față de arhitectura „de obiect” este mai scăzut față de mentalitatea din perioada studenției mele. Modelul de „starchitect” nu mai este neapărat cel către care tindem. E o întrebare foarte mare asta, de fapt… cum s-a schimbat domeniul arhitecturii de când profesez. Eu am terminat facultatea în 2013 și am tot avut ocazia să lucrez încă din anul 2 de facultate – o schimbare cu care eu rezonez foarte mult este orientarea către reutilizarea fondului construit, către reabilitare. Alta este întoarcerea către comunitate. Alta este că arhitectura se poate profesa și dincolo de modul convențional de proiectare.

Numărul femeilor a tot crescut, dar pe mine m-a înfuriat multă vreme nevoia asta (pe de-o parte foarte necesară) de a diferenția între arhitecți și femei arhitecți – aplicabilă pentru orice profesie. Ca și când/tocmai pentru că foarte multă vreme femeile au fost „less than” profesional, și a trebuit să își câștige dreptul de a avea un loc în bancă pentru a învăța să devină… arhitecți (și orice altceva, de fapt). Istoric așa este, femeile au avut acces la educație superioară mult mai târziu, inițial au fost excepțiile, nu de foarte mulți ani este aceasta o sferă deschisă femeilor la scară largă. Deci are tot sensul că numărul femeilor a tot crescut și denotă că sunt(em) cel puțin la fel de capabile să învățăm și să performăm în orice domeniu.

Însă, deși sunt mai multe studente la arhitectură și profesează mai multe femei arhitect, în funcții de conducere la nivel organizațional sau cu putere de decizie în echipe de proiectare sunt tot puține femei. Sunt și excepții, dar chiar și în zona culturală de arhitectură, prima Bienală de la Veneția curatoriată de o femeie a fost cea din anul 2010 – Kazuyo Sejima.

Câteva statistici:

• RIBA 2023 – 47% femei înregistrate
• AIA 2021 – 24,1% membre
• Femei în funcții de conducere în domeniul construcțiilor (2023) – cca 15% – sursa

Ce aduc nou sau diferit femeile, din nou, nici nu cred că ar trebui să fie vorba despre femei ca mai mult sau mai puțin decât, iar referitor la impactul femeilor în arhitectură, mi se pare foarte generală întrebarea și imposibil de rezumat aici. Cred că suntem într-o perioadă privilegiată și inclusiv în domeniul arhitecturii e mai bine azi să fii femeie, decât era acum nu foarte mulți ani. Cred că schimbarea de paradigmă în profesie vine mănușă peste asta și fiindcă arhitectura nu mai înseamnă doar ce însemna acum 1-2 decenii, sunt nișe în care fiecare poate profesa cu pasiune.

Mai ales, cred că nu ar trebui să mai fie nevoie să diferențiem bazat pe gen, în domeniu și în general, și cred că diferențierea între femei și bărbați este foarte reductivă în vremurile în care trăim. Cred că ar trebui să putem să vorbim despre standarde înalte, calitatea nivelului de pregătire, educație bună și implicare DINCOLO de gen.

Și desigur, să ne fie clar că echitatea este despre drepturi de bază și nu este același lucru cu egalitatea prost proclamată și înțeleasă, care duce feminismul în derizoriu.

Com DAA: Cum este experiența ta ca femeie arhitect (dacă faci o diferențiere sau nu)?

OP: Experiența mea ca arhitect sau ca arhitectă sau ca femeie arhitect este preponderent aceeași. Sigur că am avut parte și de experiențe incomode din cauză că sunt femeie… probabil că aș fi avut parte de alt fel de experiențe incomode și dacă eram bărbat, arhitect la început de drum. Experiențe incomode ai ca femeie, indiferent de profesie.

Îmi plac mai mult limbile care nu sunt atât de dependente de gen. Câteodată, alăturarea asta, în loc să dea un sens de realizare, fiindcă este atât de mult folosită, parcă reușește exact opusul – femeie arhitect, less than a complete architect sau oricum, o excepție între femei.

Ca și treaba cu proiectarea în sens convențional față de altă formă de a alege să fii arhitect sau de sfera profesională în care alegi să folosești competențele complexe dobândite în facultate. E loc pentru toată lumea în profesie și multe feluri în care să fii arhitect, indiferent cine ești sau cum te definești!

Continuăm cu arh. Monica Popescu, coordonator Comunicare și Concurs anual de Ziua Internațională a Fotografiei.

Com DAA: Cum este să faci parte din echipa De-a arhitectura, în calitate de coordonatoare Comunicare/de program, parte dintr-o organizație și ea compusă majoritar din femei? Cum se lucrează, care este dinamica?

Monica Popescu (MP): În primul rând, cred că, uitându-mă la femeile din jurul meu, găsesc modele. Nu perfecte, dar reale – cu puncte forte și vulnerabilități. Și asta mă inspiră, mă provoacă să fiu mai bună, să cresc, să învăț din ceea ce admir la colegele mele.

Suntem o organizație cu peste 70 de membri asociați și fondatori, dintre care doar 6 sunt bărbați. Ne intersectăm rar cu colegii, iar în activitatea de zi cu zi – mai ales în comunicare – interacționez în principal cu colege. Fiecare are un stil propriu: unele sunt adevărate maestre ale organizării, altele sunt ca o tornadă – imprevizibile, dar incredibil de creative (nu că organizarea ar exclude creativitatea). Avem colege foarte asertive, altele cu o capacitate uimitoare de analiză și sinteză. Suntem diferite, dar complementare. Suntem oameni.

Probabil că avem un mod de lucru tipic feminin: suntem vorbărețe, glumim, ne manifestăm sensibilitatea – dar asta nu înseamnă că nu suntem serioase când vine vorba de muncă. Din contră, poate că tocmai această empatie și sensibilitate sunt atuuri, mai ales în lucrul cu copiii.

Nu aș spune că suntem o „familie” – în cele din urmă, ne leagă în primul rând partea profesională – dar, după 12 ani în De-a Arhitectura, am câștigat și prietenii aici. Nu suntem perfecte (cine este?), ne mai împotmolim, mai dăm cu capul de pragul de sus, dar cel mai important lucru este că suntem de încredere. Știu sigur că pot conta pe colegele mele, iar puterea noastră stă în lucrul împreună.

În facultate, la Arhitectură, am avut foarte puține proiecte de grup, ceea ce mi se pare paradoxal – pentru că, în această meserie, trebuie să lucrezi cu oameni din multe domenii. Nu suntem învățați să colaborăm, ci mai degrabă să concurăm. De-a Arhitectura mi-a arătat cât de important este lucrul în echipă și cât de valoroase sunt grupurile de femei din proiectele în care m-am implicat. Aceasta este, cred, cea mai importantă lecție pe care o port cu mine. Colaborarea.

Com DAA: De-a Arhitectura marchează două arii, cea a arhitecturii și cea a educației. În sistemul educațional, cel puțin la clasele mici, știm deja că sunt multe femei care profesează. Cum percepi tu că s-a schimbat domeniul arhitecturii de când profesezi/de când numărul femeilor arhitect a crescut? Ce au adus/ce aduc ele nou/diferit? Care a fost impactul lor?

MP: În ultimii ani, m-am dedicat în special comunicării și activității din De-a Arhitectura, dar continui să particip la concursuri, folosindu-mi educația de arhitect. Cel mai recent exemplu este competiția pentru Hotelul de gheață/Icehotel din Suedia, unde am văzut un echilibru real în selecția artiștilor, arhitecților și sculptorilor care au contribuit la construcția din sezonul 2023-2024.

Ce am remarcat însă, în faza de implementare, este că în construcție – pur și simplu – forța fizică joacă un rol important. Unele sarcini, cum ar fi mutarea sau ridicarea blocurilor de gheață de câteva tone, nu le puteam face fără ajutor. Dar nu văd asta ca pe o delimitare între „noi” și „ei”, ci mai degrabă ca pe o lecție despre colaborare. Fiecare își aduce contribuția prin abilitățile pe care le are, iar succesul vine din completarea reciprocă, nu din comparație.

Mă bucur să văd din ce în ce mai multe femei care aleg arhitectura sau ingineria, domenii unde, poate, în trecut, nu se simțeau la fel de binevenite. Când eu am ales arhitectura, a fost o alternativă la inginerie, părinții mei m-au descurajat să merg spre aceasta din urmă, considerând-o „prea grea” pentru o femeie. Aș vrea să cred că trăim într-o lume unde astfel de bariere nu mai există.

Femeile aduc, la fel ca bărbații, un punct de vedere unic. Am auzit la o conferință despre incluziune un exemplu care mi-a rămas în minte: o invitată povestea cum, odată cu vârsta, forța musculară a femeilor scade și le devine dificil să deschidă chiar și ferestrele din camerele de hotel. Este un detaliu aparent minor, dar unul care poate influența designul unui spațiu. Cred că, atunci când ne gândim la nevoile noastre ca femei, de multe ori includem și nevoile copiilor, ale vârstnicilor, ale celor mai vulnerabili.

Până la urmă, asta este important: ca toate vocile relevante să fie ascultate/auzite. Fiecare participant la dialog vine cu o perspectivă diferită, iar diversitatea aceasta ne ajută să construim spații mai incluzive, mai bine gândite și mai echilibrate.

Com DAA: Cum este experiența ta ca femeie arhitect (dacă faci o diferențiere sau nu)?

MP: Nu cred că mă pot disocia de faptul că sunt femeie – cu bune și cu rele. Așa cum spuneam mai devreme, sunt lucruri care ne vin natural și altele pe care le putem cultiva. În ultimii ani am înțeles că, pur și simplu, sunt diferită de un bărbat. Și că, în loc să mă raportez la această diferență ca la o limitare, pot să o accept, să-mi folosesc atuurile și să lucrez la ceea ce consider că îmi lipsește.

Nu are sens să mă compar cu partenerul meu – ar fi ca și cum aș compara mere cu pere. Da, sunt fructe, dar sunt diferite. La fel și noi, ca oameni – fiecare cu particularitățile lui. Cred că în viață și în profesie e esențial să ne descoperim propriile „superputeri” și să le dezvoltăm, în loc să ne pierdem energia comparându-ne sau supărându-ne pe diferențe.

Ca femeie – și ca arhitect – cred că sunt sensibilă, poate chiar mai mult decât alte colege. Dar această sensibilitate îmi oferă o perspectivă aparte, mă face să trăiesc și să percep lucrurile mai intens. Mă afectează profund când văd discriminare, din orice direcție, sau comportamente agresive și abuzive.

În același timp, mă bucur că trăiesc într-o perioadă în care pot purta pantaloni, pot vota, pot alege cum vreau să trăiesc și cu cine. Că m-am născut într-un loc unde faptul că sunt fată nu mi-a pus viața în pericol. Dar nu uit că, în multe părți ale lumii, femeile și fetele nu au aceste drepturi pe care noi le luăm de bune. Și cred că este responsabilitatea noastră să fim conștienți de asta.

Continuăm cu arh. Cristina Țurcanu, coordonatoarea programului educațional „De-a arhitectura mini” în zona Centru (Brașov, Covasna, Harghita).

Com DAA: Cum este să faci parte din echipa De-a arhitectura, în calitate de coordonatoare zonă Centru, parte dintr-o organizație și ea compusă majoritar din femei? Cum se lucrează, care este dinamica?

Cristina Țurcanu (CȚ): Am început ca arhitect voluntar și, fiind prima care a îndrumat „De-a arhitectura mini” în zona noastră, a venit cumva firesc propunerea Deei de a împărtăși din experiența mea noilor perechi de arhitecți-cadre didactice… și de prin 2015 le fac pe amândouă (cu pauza din 2020…). A fost și un domn printre coordonatorii zonali, deci nu am perceput organizația ca fiind una strict de femei (și sunt domni și printre arhitecții îndrumători). Dar împreună cu colegele mele, eu zic că facem echipă bună.

Com DAA: De-a Arhitectura marchează două arii, cea a arhitecturii și cea a educației. În sistemul educațional, cel puțin la clasele mici, știm deja că sunt multe femei care profesează. Cum percepi tu că s-a schimbat domeniul arhitecturii de când profesezi/de când numărul femeilor arhitect a crescut? Ce au adus/ce aduc ele nou/diferit? Care a fost impactul lor?

CȚ: Calitatea arhitecturii nu cred că ține de femei sau de bărbați… De multe ori poți ghici dacă o clădire sau un interior au fost create de o femeie sau de un bărbat.  Nu prea știu să zic ce impact au avut, dar cred că au adus, totuși, un echilibru…

Com DAA: Cum este experiența ta ca femeie arhitect (dacă faci o diferențiere sau nu)?

CȚ: Da… Am avut momente când mi s-a părut greu ce făceam… Dar, știi cum e – și când nu mai poți, mai poți puțin!

Încheiem seria cu arh. Deea Ursachi care coordonează zona Centru (Brașov, Covasna, Harghita).

Com DAA: Cum este să faci parte din echipa De-a arhitectura, în calitate de coordonatoare zonă Centru, parte dintr-o organizație și ea compusă majoritar din femei? Cum se lucrează, care este dinamica?

Deea Ursachi (DU): Încă de la început am simțit că suntem oarecum pe aceeași lungime de undă, noi, cele care ne-am adunat rând pe rând în asociere alături de membrele fondatoare. Ce îmi place este seriozitatea și dedicarea, adică atunci când îți asumi un proiect faci tot ce poți și știi mai bine ca să-l finalizezi cu succes. Nu de puține ori am fost plăcut surprinsă de felul în care se întâmplă mobilizarea atunci când echipa trebuie să lucreze la ceva.

Și încă ceva, au trecut deja peste 10 ani și totuși simt că mai sunt multe lucruri de învățat și de experimentat alături de colegele cu care interacționez cel mai des.

Com DAA: De-a Arhitectura marchează două arii, cea a arhitecturii și cea a educației. În sistemul educațional, cel puțin la clasele mici, știm deja că sunt multe femei care profesează. Cum percepi tu că s-a schimbat domeniul arhitecturii de când profesezi/de când numărul femeilor arhitect a crescut? Ce au adus/ce aduc ele nou/diferit? Care a fost impactul lor?

DU: În ultima perioadă am început să aud, informal, de la colegi arhitecți, faptul că femeile arhitect sunt mai serioase, mai harnice. Posibil să fie așa, în activitatea la birou, iar în relațiile cu clienții, cred că femeile sunt mai empatice. Cu toate acestea, sunt de părere că echipele mixte de arhitecți au cele mai multe avantaje, pentru că fiecare sex are atuurile lui din punct de vedere profesional și atunci când lucrăm în echipă învățăm unii de la alții. Pe de altă parte, în activitatea de execuție, în șantier, cred că femeile încă nu sunt luate în serios precum colegii arhitecți.

Com DAA: Cum este experiența ta ca femeie arhitect (dacă faci o diferențiere sau nu)?

DU: Îmi place să fiu femeie arhitect, profit de feminitate atunci când am nevoie. Am lucrat în proiecte mari, de zeci de mii de metri pătrați, în echipe majoritar formate din bărbați și am învățat multe în acest context. A fost o experiență plăcută să merg în șantier „ca o floare”, cu cizme galbene de cauciuc și caschetă albă, atunci când se făceau lucrările de terasament și noroiul era la el acasă.

Și ce mod mai bun să încheiem seria din luna martie decât cu urarea Elizei Jurca: „Suntem puternice! 🙂” și cu o urare de la Simona Or-Munteanu, pentru doamnele din echipa De-a arhitectura: „Doresc tuturor femeilor din echipă multă energie în continuare pentru schimbarea în bine în domeniul educației și să fie o sursă de inspirație pentru societate!”

Le mulțumim coordonatoarelor De-a Arhitectura pentru timpul pe care și l-au luat să ne răspundă la aceste întrebări.