Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Aurelia Axente-Stan

O serie coordonată de: arh. Monica Popescu
Fotografii: arh. Ioana Anghel-Rizea, arh. Aurelia Axente-Stan, arh. urb. Claudia Pamfil, Richard Schmittner
Timp de citire: 10 minute


Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!

Seria „Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc”, lansată în septembrie 2016, și-a propus să vă prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.

Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.

Aurelia Axente-Stan a venit în familia De-a Arhitectura în București, în 2015, ca voluntar la un atelier de Club din programul „Săptămâna Şcoala Altfel” și de atunci nu a mai plecat. Din 2017 este coordonator local Bucureşti-SUD, păstorind clasele din București și mai multe județe din țară, fiind la un mesaj/email/telefon distanță pentru profesorii și voluntarii De-a arhitectura. Însă, ce iubește mai mult decât orice, este să meargă ea însăși la clasă ca arhitect îndrumător și să fie alături de copii, pe care îi admiră și cărora le apreciază curiozitatea și creativitatea. Un „copil mare”, fascinat de toate fațetele care compun un oraș, Aurelia privește cu ochii larg deschiși viața și iubește să țeasă povești și activități pentru copii care au de-a face cu arhitectura și mediul construit. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea încă unui voluntar De-a Arhitectura.

⌂ Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?

Prima dată am fost curioasă în legătură cu mediul construit în jurul vârstei de zece ani. În acea perioadă în București se demolau clădiri și biserici sau se translau biserici. Foarte aproape de blocul unde locuiam era o astfel de biserică, care a fost translată aproximativ 80 de metri de la stradă, iar casa parohială demolată. Îmi amintesc că în timpul șantierului traversam și urmăream de la distanță ce se întamplă, alteori urcam la etajele superioare ale blocului nostru și priveam de la ferestrele casei scării. Nu înțelegeam de ce biserica e pe șine ca de tren, ca și cum ar fi urmat o călătorie lungă. Și unde ar fi putut să plece? Îmi aminteam atmosfera liniștită și mirosul florilor din curtea bisericii și mi se părea că echilibrul se stricase. M-am dus și i-am povestit bunicii ce am văzut și i-am pus multe întrebări. Am aflat că în felul acela biserica era salvată de la demolare și am fost atât de impresionată, încât mi-am dorit să pot salva și eu clădiri, când voi fi mare. Tot atunci am auzit pentru prima dată despre arhitecți și ingineri constructori.

Acea experiență a influențat alegerile pe care le-am făcut începând din perioada anilor de facultate și a fost o sursă de inspirație chiar pentru unul dintre atelierele De-a arhitectura în care m-am implicat („Uranusul copiilor”).

M-am hotărât însă în primii ani de liceu ce direcție vreau să urmez. În acea perioadă mergeam împreună cu un prieten, care se pregătea să dea admitere la Liceul Tonitza, să desenăm prin oraș. Obișnuiam să explorăm zone pe care nu le văzusem până atunci, să ne așezăm undeva și să desenăm ce ne plăcea. Îmi amintesc de desenul Vilei Minovici și de cel al Bisericii Kretzulescu, dar și de schițele „turnului” corpului vechi al Facultății de Arhitectură (IAIM la vremea aceea), pe care îl vedeam atunci când stăteam pe treptele Teatrului Național, unde obișnuiam să ne așezăm după ce vizitam galeriile de artă de la parterul acestuia. Explorarea orașului îmi dădea un sentiment de bucurie și libertate, era un prilej de a observa și mă gândeam ce frumos ar fi să faci în fiecare zi ce îți place, îți dă sentimentul de libertate, fiind în același timp o sursă de noutate și surprize.

Colega mea de bancă din liceu, ai cărei părinți erau arhitecți, m-a încurajat să dau la Arhitectură. Spre finalul clasei a X-a m-am decis, iar în clasa a XI-a am început pregătirea la desen.

Atelier „Uranusul copiilor” la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC), 2019

⌂ Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?

Cele mai frumoase lecții de generozitate, sub toate formele ei, le-am primit de la bunica paternă. Am învățat că e important să împarți cu ceilați și să ajuți dezinteresat. Cred că și voluntariatul e tot o formă de generozitate, un prilej de a împărtăși din pasiunile și experiența ta, de a împărți timpul tău cu ceilați.

Corectitudinea, onestitatea, respectarea promisiunilor făcute sunt valori de bază învățate în familie, după care mă ghidez atât în plan profesional, cât și personal.

Timpul petrecut „în fața blocului” alături de copii de vârstă apropiată, jucând „Castelul”, „Baba oarba”, „Leapșa”, „De-a v-ați ascunselea”, „Coarda”, „Elasticul”, „Frunza”, „1, 2, 3 la perete stai”, „Șotron”, „Țările”, „Sforicica”, plimbându-ne cu patine cu rotile sau cu biciclete, construind cazemate din zăpadă și cucerind strada atunci când se oprea circulația iarna, a fost prilej de bucurie și entuziasm, de a învăţa despre importanța echipei și a relațiilor care se creează în interiorul ei, despre organizare, colaborare, interacțiune, conectare, reguli, dar și că rolul fiecăruia e important.

Profesia de arhitect implică muncă de echipă și intuitiv încerc să regăsesc în fiecare grup din care fac parte ceva din acea experiență din copilărie.

Vacanțele petrecute la țară, unde timpul se scurgea într-un ritm mult mai lent față de cel de la oraș, au fost ocazii de a observa plante, animale, materiale și tehnici de construcție tradiționale, oameni, obiceiuri, tradiții, de a fi aproape de natură, dar mi-au dat și un sentiment de libertate, pe care îmi place să îl regăsesc în tot ceea ce fac.

Clasa pregatitoare A, Școala Gimnazială Sf. Silvestru

⌂ Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?

Cea mai mare influență a avut-o arh. Constantin Ciurea (Costi, cum îi spuneam noi). Cu el am făcut pregătirea la desen pentru admiterea la facultate. Îl admiram cu toții, îl percepeam ca pe un prieten mai mare, dar și ca pe un model. Reușea să ne transmită pasiunea lui pentru arhitectură, pentru detalii, avea umor și un mod fascinant de a explica orice, încât totul părea foarte simplu și logic în același timp. De la el am dobândit un anumit mod de a gândi și de a-mi pune întrebări, astfel încât să găsesc soluția potrivită.

Peste aceasta s-au suprapus și interconectat, în proporții variabile, şi alte influențe pe care le-au avut profesorii și asistenții de atelier din timpul facultății, specialiștii invitați în cadrul Masterului „Reabilitarea patrimoniului construit” (de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” – UAUIM), excursiile de studiu, echipele din care am făcut parte de-a lungul timpului, De-a arhitectura Talks 2015, copiii de la Școala Gimnazială „Sf. Silvestru” din București, pe care i-am cunoscut în cadrul programelor „De-a arhitectura în orașul meu” și „De-a arhitectura mini”, profesoara de pedagogie Crenguța Oprea (FPSE) de la care am învățat despre strategii didactice interactive.

„My School Can Be Cool” (fostul „De-a arhitectura în școala mea”), clasa a VII-a, Școala Gimnazială Pia Bratianu, 2017

⌂ Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?

După ce am devenit părinte educația a căpătat o importanță aparte. Descoperind pedagogia Montessori mi-am dat seama ce uşor pot învăţa copiii prin intermediul unui material concret noţiuni aparent complicate, am fost atrasă de faptul că nu exista o delimitare clară între materii şi mi-am dorit să mă implic în zona educaţiei, dar prin intermediul profesiei de arhitect. Ce poate fi mai frumos decât să îţi împărtăşeşti pasiunile şi experienţa cu alţii? Aşa că am început să visez la ateliere cu copiii, fiindcă mi se părea că acela ar fi cadrul potrivit pentru fuziunea între educaţie şi arhitectură. Şi eu, la rândul meu, învăţasem foarte uşor în cadrul atelierelor.

În acea perioadă am descoperit pagina de Facebook a Asociaţiei De-a Arhitectura şi am văzut un anunţ legat de înscrierierea voluntarilor. Prima interacţiune cu De-a Arhitectura a fost în cadrul Săptămânii „Şcoala Altfel” din 2015, ca voluntar la atelierul „Căsuţa omuleţului Lego” şi cumva am rămas cu impresia că întreg cursul e o succesiune de ateliere. Vara am vizitat împreună cu copiii mei expoziţia claselor De-a arhitectura, organizată la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), ca să am o idee şi mai clară despre curs. Mă înscrisesem deja pe listele de voluntari pentru cursul „De-a arhitectura în orașul meu”, aflasem că am fost repartizată la Școala Gimnazială „Sf. Silvestru” din București, la clasa a III-a, alături de prof. înv. primar Cristina Mateescu (am făcut echipă până în 2020 şi aveam planuri împreună pentru următorii doi ani) şi aşteptam cu nerăbdare începerea anului şcolar.

În timpul training-ului pentru cursul „De-a arhitectura în orașul meu” mi-am dat seama că nu e vorba doar despre ateliere, aşa cum credeam, ci vor fi și expediţii în cadrul cărora copiii vor avea ocazia să exploreze cu toate simțurile mediul construit, precum și multe jocuri.

În anul școlar 2016-2017 am fost invitată să fac parte din echipa de pilotare a cursului „My School Can Be Cool” (fostul „De-a arhitectura în școala mea”) la Școala Gimnazială „Pia Brătianu” din București, alături de arh. Claudia Bingöl și prof. Doina Cucu.

Foto: arh. Ioana Anghel-Rizea; expoziția De-a arhitectura 2017, UAUIM, clasa a IV-a A, Școala Gimnazială Sf. Silvestru

⌂ Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?

Atelierele, dar cea mai frumoasă surpriză a fost interacțiunea cu copiii, care m-a fascinat, m-a inspirat, mi-a dat energie. Copiii au o rezervă nesfârșită de bucurie, entuziasm, imaginație, creativitate, inspirație, curiozitate și știu să îți ofere feedback într-un mod foarte sincer și constructiv. Au reușit să mă prindă în jocul lor, să scoată la iveală „copilul Aurelia”, să mă facă să visez alături de ei, să fiu parte din povestea lor, din care cu greu m-aș fi putut desprinde.

Pe lângă ateliere și interacțiunea cu copiii mi-a plăcut faptul că aceste cursuri se predau în echipă cu un profesor care vine cu experiența sa pedagogică, face legături între cursul De-a arhitectura și alte materii, mi-au plăcut expediţiile, expoziţiile de final de an, ghidurile îndrumătorului şi nu în ultimul rând sentimentul de apartenenţă la un grup de oameni foarte pasionaţi de ceea ce fac.

Sunt foarte recunoscătoare pentru toată această experiență. 😊

Foto: Richard Schmittner; Expoziția De-a arhitectura 2018, UAUIM, clasa pregatitoare A, Școala Gimnazială Sf. Silvestru

⌂ Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?

Cel mai greu mi se pare să renunți să mergi ca voluntar la clasă, mai ales când continui alături de același cadru didactic și același grup de elevi. Inițial mi-am propus să mă implic ca voluntar la clasă timp de doi ani, dar nu am reușit să mă retrag după acea perioadă. Feedback-ul primit de la copii și profesori mi-a dat încredere să merg mai departe, fără să îmi mai setez un număr de ani ca limită.

Închiderea școlilor în 2020 a fost un alt moment dificil, dar și un prilej de adaptare și reinventare. Atunci a apărut #DeaArhitecturaAcasa și mi-a oferit ocazia de a retrăi și a recrea ceva din atmosfera momentelor frumoase de la clasă.

⌂ Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?

Am avut mulți profesori minunați, dar cei care m-au influenţat reușeau să transmită, dincolo de materia pe care o predau, pasiune, emoție, empatie, blândețe, susținere, preocupare pentru consolidarea echipei, te provocau să experimentezi, să cercetezi, să cauți singur, să îți pui întrebări, îți dădeau încredere. Și, nu în ultimul rând, își pregăteau foarte bine cursul.

Când ajungi în fața elevilor încerci să îți amintești foarte multe lucruri, cum erai la vârsta lor, ce te-ar fi interesat, cum ai fi vrut să se poarte profesorul sau care ar fi fost atmosfera propice ca tu să te simți liber să te poți exprima și fără să vrei, parcă se activează pe rând toate acele calități pe care le-ai admirat la profesorii tăi.

Experiența mea în programele De-a arhitectura mi-a dovedit că e foarte importantă energia pe care o aduci în sala de clasă. Entuziasmul tău, modul în care reușesti să îi inspiri pe copii, să îi ghidezi sau să îi provoci, să îi încurajezi, să le dai încredere, să te exprimi simplu și clar, va avea efecte de-a dreptul surprinzătoare. În fața copiilor e important să fii autentic și conectat.

⌂ Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?

Mă fascinează poveștile de tot felul, despre București, despre locuri, case și cei care au locuit acolo, despre orașe imaginare, fie ele din cărți sau create de copii. Îmi place nespus să descopăr Bucureștiul în evoluția lui, să caut planuri istorice, să le compar, să verific cu ajutorul lor veridicitatea indiciilor găsite în cărți, să identific în oraș modificările. Mă bucur să descopăr volumetrii, detalii, materiale, juxtapuneri de texturi ale locuințelor interbelice moderniste.

Mă interesează schimbul de experiențe și îmi place să lucrez în echipe multidisciplinare, să aduc ceva din experiența mea și să învăț din experiența altora.

Foto: arh. urb. Claudia Pamfil; echipa De-a arhitectura la OARB

Sunt preocupată de educația de arhitectură și mediu construit pentru copii, de stimularea imaginației și creativității acestora. Mi se pare interesant să văd orașul și patrimoniul prin ochii copiilor.

Inspirația poate veni de oriunde, dintre rândurile unei cărți sau paginile unei reviste, din explorarea orașului alături de copii, de la un detaliu, material sau textură, din călătorii sau plimbări în natură, dintr-o discuție cu colegii sau o experiență din copilărie, din interacțiunea cu copiii în cadrul programelor De-a arhitectura.

⌂ Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.

De-a Arhitectura este unul dintre cele mai frumoase proiecte în care m-am implicat, care au atins comunitatea și sunt convinsă că în timp se vor vedea efectele asupra orașului. E un proiect pe care îl descopăr de fiecare dată altfel, din ce în ce mai complex, cu implicații nebănuite în zona educației. E fascinant să realizezi că prin intermediul mediului construit pot fi explicate și ilustrate noțiuni specifice altor materii (chiar și noțiuni de gramatică😊).

⌂ Care este motto-ul tău personal?

Limitation makes the creative mind inventive.” – Walter Gropius [n.r. „Limitarea face ca mintea creativă să fie inventivă.”]