Text: material realizat de arh. Monica Popescu, de vorbă cu arh. Cristina Dumitrescu
Fotografii: realizate în programele educaționale De-a arhitectura
Timp de citire: 13 minute
Imaginați-vă o sală de clasă dintr-o școală de lângă București. Aproximativ 25 de copii freamătă în bănci și pe lângă, curioși, entuziasmați, cu mâinile ocupate cu cartoane, culori și tot felul de ustensile. În mijlocul lor, un profesor și un arhitect se strecoară printre bănci, îndrumă echipele, răspund la întrebări, provoacă idei: „Tu ce crezi că…?”, „Cum ai face să…?”, „Ce ai schimba?”, „De ce?”. O forfoteală plină de viață, un freamăt de gânduri și de mâini care construiesc, taie, lipesc.
Ce fac, de fapt? Iau decizii. Au negociat, s-au contrazis, s-au pus de acord. Știu ce vor să creeze: o machetă a unui sat, gândit chiar de ei, cu mințile lor curioase și mâinile nerăbdătoare, pe parcursul unui an școlar. Dar nu au început direct cu foarfeca și cartonul. Mai întâi, au colindat pe străduțele din localitatea lor, au observat, au întrebat, au notat, au tras concluzii, împreună. Au privit cu ochi noi casele, magazinele, spațiile verzi. Și au înțeles ceva esențial: orașele și satele nu sunt niște locuri abstracte, gândite de oameni departe, într-un birou. Ele sunt vii. Sunt locurile în care trăim cu toții. Și, mai mult decât atât, sunt locuri pe care le putem modela.
Nu este doar un exercițiu de imaginație. Este o lecție despre realitate. Despre cum putem înțelege și influența lumea din jurul nostru. Iar această călătorie nu se întâmplă doar în teorie – e ghidată de profesioniști, de oameni care le arată copiilor că arhitectura nu e doar despre clădiri, ci despre viață. Despre cum trăim, cum ne simțim în spațiile din jurul nostru, cum putem visa și construi împreună.
De vorbă cu un arhitect De-a arhitectura despre o alfabetizare spațială
Cristina Dumitrescu, arhitect, face parte din echipa De-a arhitectura de peste 10 ani. Într-un interviu din 2019 își amintea cum, pe la 10 ani, un cadou de Crăciun i-a aprins curiozitatea pentru arhitectură: un joc cu căsuțe tradiționale din întreaga lume, desenate pe carton, gata să fie decupate, pliate și lipite într-o machetă tridimensională. Dar povestea de astăzi nu este despre cum pot copiii să devină arhitecți, ci despre ceva mai cuprinzător – despre o sensibilizare față de mediul construit, o înțelegere mai profundă a acestuia.
De-a Arhitectura face exact asta de mai bine de un deceniu: le oferă copiilor un prim contact conștient cu arhitectura și mediul construit. Îi ajută să vadă lumea din jur altfel – cu ochii larg deschiși, cu mintea curioasă și cu inima plină de întrebări. Le trezește dorința de a descoperi, de a analiza, de a visa la spații mai bune, mai frumoase, mai potrivite pentru oameni.
Aceste programe ajung în școli prin arhitecți voluntari care fac echipă cu profesorii. Cristina este unul dintre acești arhitecți – an de an merge la clasă, fie în oraș, fie la sat, să îi ghideze pe copii în această călătorie a descoperirii. La început nu a fost ușor. A intrat în program pe neașteptate, direct în timpul trainingului. Așa cum povestește chiar ea: „Nu colaborarea cu De-a Arhitectura a fost dificilă, ci lucrul la clasă mi-a pus niște probleme. Normal, ca la orice lucru care se învață în timp, începutul poate fi mai greu. Iar eu, în general, mă acomodez încet la orice situație sau proiect. Nu știam ce așteptări trebuie să am și nu îmi era foarte clar ce pot face eu și ce poate face profesorul. E atât de important profesorul clasei în ecuația asta!”
„Cu copiii nu merge cu ambiguități, cu vorbe mari, cu fraze lungi. Ori te faci înțeles, ori îi pierzi. Ori rezonează cu subiectul, ori renunță. Și ca să rezoneze, trebuie să îl găsească relevant. Adică să îi privească.” – arh. Cristina Dumitrescu
Timpul și experiența au schimbat lucrurile. În al doilea an, Cristina a revăzut clasa cu care lucrase anterior și a început să vadă impactul muncii sale. Încet-încet, a învățat să aprecieze „haosul” din clasă, semnul clar că elevii sunt implicați, discută, se gândesc, colaborează. A ajuns să iubească energia copiilor, sinceritatea lor, claritatea cu care înțeleg lumea: „Cu copiii nu merge cu ambiguități, cu vorbe mari, cu fraze lungi. Ori te faci înțeles, ori îi pierzi. Ori rezonează cu subiectul, ori renunță. Și ca să rezoneze, trebuie să îl găsească relevant. Adică să îi privească.”
Și poate că acesta este cel mai important lucru pe care îl învață copiii prin De-a Arhitectura: să privească. Să înțeleagă că mediul în care trăiesc nu este doar un decor și un fundal, ci un spațiu pe care îl pot cunoaște, gândi, îmbunătăți. Și că viitorul orașelor începe, poate, chiar dintr-o sală de clasă.
„Când trebuie să desenezi foarte repede, desenezi din reflex. Și atunci ce ai absorbit de mic iese la suprafață. În rural vor desena negreșit trei căsuțe. Iar în oraș, aproape fără excepție, or să fie blocuri. Asta e cea mai plastică imagine a expresiei «mediul construit te modelează». Exact așa. Efectiv tot ce te înconjoară, la ce te uiți în fiecare zi și cum crești își lasă amprenta.” – arh. Cristina Dumitrescu
Cristina Dumitrescu crede că, atunci când vine vorba despre cum percep spațiul în care trăiesc, există diferențe între copiii de la oraș și cei de la sat. Toate cursurile De-a arhitectura sunt strâns legate de mediul construit, iar reperele unui copil dintr-o localitate mică sunt diferite de cele ale unui copil dintr-un cartier dintr-un oraș mare. Acest lucru devine evident încă de la prima lecție: „Avem la începutul cursului de oraș acel exercițiu, desenul fără fir, chiar prima lecție. Când le spui copiilor că vom desena trei contururi de construcții – începe primul, următorul desenează o altă construcție și al treilea desenează și el o construcție, iar apoi ceilalți completează cu detalii. Când trebuie să desenezi foarte repede, desenezi din reflex. Și atunci ce ai absorbit de mic iese la suprafață. În rural vor desena negreșit trei căsuțe. Iar în oraș, aproape fără excepție, or să fie blocuri. Asta e cea mai plastică imagine a expresiei «mediul construit te modelează». Exact așa. Efectiv tot ce te înconjoară, la ce te uiți în fiecare zi și cum crești își lasă amprenta.”
Pe parcursul cursurilor, orice îndrumător face permanent apel la această realitate, la lumea în care copiii au crescut. Desigur, cursurile De-a arhitectura le stimulează imaginația, dar imaginația se construiește pe ceva: „Ea se așază deja pe ceva cu care venim de dinainte de anii de școală, din primii ani în care ne-am născut și am ieșit pe stradă, ne-am jucat, am traversat drumul spre prieteni. Deja avem niște date de intrare, de acasă, de unde locuim. Copiii văd în cursurile noastre, în imaginile acelea minunate pe care le prezentăm, și realități foarte îndepărtate, din Japonia sau din alte locuri, și le compară cu ceea ce știu. Iar ceea ce înțelegem profund, înțelegem tot raportându-ne prin filtrul localității unde ne-am dus traiul.”
De aceea, alfabetizarea în mediul construit este atât de importantă. Pentru că ne ajută să vedem că lumea poate arăta și altfel, că putem cere mai mult, că putem crește mai conștienți de spațiile în care trăim.
Programul De-a arhitectura nu doar că îmbogățește curriculumul școlar, ci transformă lecțiile în experiențe captivante, oferind copiilor instrumentele necesare pentru a privi, înțelege și chiar reimagina spațiul în care trăiesc.
Însă impactul acestor programe nu se oprește la elevi. Îndrumătorii – fie că sunt profesori din învățământul primar, fie specialiști ai mediului construit, arhitecți, urbaniști, peisagiști sau chiar studenți – joacă un rol esențial. Ei fac parte dintr-o poveste colectivă, în care fiecare experiență individuală contează și întregește o imagine mai mare: aceea a unui viitor mai bine gândit, mai conștient, mai armonios.
Profesorii – ancorele de la clasă
În această perioadă a anului, asociația este în plin proces de înscrieri și organizare pentru anul școlar viitor. Profesorii care aleg să participe la programele De-a arhitectura nu sunt doar spectatori, ci devin parte din echipă. Alături de arhitecți, ei contribuie activ la desfășurarea activităților, asigurând legătura dintre ceea ce învață copiii la clasă și perspectiva nouă pe care o aduce arhitectura.
Cristina, de această dată din rolul de coordonator local pentru zona București-Sud, sprijină anul acesta peste 40 de clase din Argeș, București, Dâmbovița, Ilfov, Olt, Prahova și Vâlcea, care urmează programele „De-a arhitectura mini” sau „De-a arhitectura în orașul meu”. Ea își dorește ca tot mai multe școli să aibă acces la aceste cursuri și ca profesorii care se implică să înțeleagă pe deplin valoarea colaborării dintre dascăli și arhitecți: „Mi-aș dori ca programul să ajungă în mai multe școli, și în școlile în care n-a fost niciodată, de exemplu. Mi-aș dori ca profesorii care vin să fie foarte implicați în curs alături de arhitect, să știe că vor face parte din echipă în fiecare oră. Arhitectul este un invitat periodic la clasă, dar profesorul este cel care e 100% prezent acolo, și face imediat legătura între ce au învățat copiii alături de el, de profesor, și ce aduce arhitectul pe partea lui de profesie, de arhitectură.”
Această colaborare nu doar îmbogățește experiența elevilor, ci creează și un parteneriat valoros între specialiștii mediului construit și cadrele didactice.
„Iar arhitectul ar trebui să știe că, în timp, este acceptat de copii și îndrăgit, așteptat cu foarte mare plăcere, cu foarte mare bucurie, atât pentru orele «altfel», practice și experimentale, cât și pentru că este partenerul dascălului și se susțin reciproc pe parcursul anului. E un exemplu de lucru în echipă care se desfășoară sub ochii copiilor.”, spune Cristina.
Această susținere reciprocă este esențială pentru succesul programului. Învățătorii, profesorii sunt adevăratele ancore în clasă, asigurând continuitate, în timp ce arhitecții aduc perspectiva lor profesională, inspirând și deschizând noi orizonturi pentru copii.
Arhitecții – profesioniștii implicați în educație
De-a Arhitectura oferă claselor înscrise în programele sale timp de un an sau doi sprijinul unui arhitect îndrumător, în funcție de disponibilitatea acestuia în localitatea respectivă. Atunci când nu reușim să găsim voluntari, ne străduim să sprijinim profesorii prin sesiuni online, fie ocazional, fie la nevoie.
Pentru tinerii arhitecți care se gândesc să devină voluntari, Cristina dorește ca aceștia să știe că ne pot contacta oricând – ne pot suna, ne pot scrie, ne pot întreba în social media – și noi îi vom ajuta să meargă împreună cu un arhitect din program la clasă, pentru a vedea dacă li se potrivește acest rol. Dacă decid să se înscrie, dar pe parcursul anului simt că este prea mult și devine copleșitor, este important să știe că ne pot anunța oricând. Au sprijin, nu sunt singuri – există și alți voluntari, iar un coordonator local le poate oferi sfaturi și îndrumare: voluntarul „să țină minte că este un arhitect care merge la clasă alături de învățător. Nu este singur. Scopul său, de fapt, nu este să predea efectiv tot ce e acolo. Scopul său este să colaboreze. El aduce noțiunile de specialitate pe care le ia (și) din ghid, nu trebuie să le inventeze, sunt acolo. Iar pe aceste noțiuni de specialitate va învăța la clasă cum anume să le mai simplifice, iarăși, cu ajutorul învățătorului, pentru că învățătorul poate să îl bată pe umăr, să zică, ok, nu e chiar clar, și să continue el explicația, pe înțelesul copiilor.”
Cristina subliniază cât de important este ca arhitectul îndrumător să se adapteze la clasă. Un curs predat unui grup de elevi într-un an nu va fi niciodată identic cu un curs predat altui colectiv, în alt an: „Clasele sunt diferite, dinamica claselor e diferită și tu trebuie să te adaptezi la asta. Depinde de tot, în câți ani faci cursul, ce clasă sunt copiii cu care faci cursul, una este să faci la a III-a, alta este să faci la a V-a.”
Despre Ghidul îndrumătorului, oferit gratuit în format online de asociație pentru cursul „De-a arhitectura în orașul meu”, Cristina îl consideră firul roșu al programului – un instrument complex și valoros, din care arhitectul și profesorul aleg ce implementează, adaptând parcursul elevilor la specificul fiecărei clase.
Pentru arhitectul persoană-resursă, Cristina crede că e esențial să înțeleagă că va progresa extraordinar în relația cu copiii, dezvoltând tehnici și trucuri despre cum să comunice eficient, cum să își moduleze vocea și nu numai: „Arhitectul învață cum anume să-și prezinte și explice noțiunile din meserie. Căci ai alt interlocutor, nu mai vorbim cu un adult, vorbești cu un copil și de foarte multe ori e mult mai complicat – ei sunt foarte sinceri, iar tu trebuie să dezbraci cumva noțiunile pe care noi ne-am obișnuit de multe ori să le prezentăm în niște cuvinte mult prea pretențioase. Și în momentul în care discuți cu copiii nu se mai poate așa. Trebuie să le simplifici și uneori te surprinde și pe tine cum înțeleg și ce anume consideră ei relevant. Poate să fie diferit față de ce ți se părea ție important, ca adult și ca profesionist.”
Legat de motivația arhitecților de a voluntaria la clasă, mai ales a celor practicanți, care au un program încărcat și care, prin natura meseriei, contribuie deja la societate, Cristina consideră că acest tip de implicare este un mod alternativ sau complementar de a influența viața orașului și educația: „Toți ne plângem de educație, dar și de calitatea orașelor noastre. Ori între ele e o legătură clară. Iar dacă poți să încerci să faci ceva în sensul ăsta, de ce nu? Vorbim de pe margine de toată treaba asta cu interdisciplinaritatea, dar noi, ca arhitecți, avem la îndemână cel mai firesc mediu în care asta se întâmplă, oriunde în lume. În mediul construit, interdisciplinaritatea există, nu știu cum să spun, din oficiu, pentru că în absolut tot ce facem se combină noțiuni din toate domeniile pe care la un moment dat le studiem. Și iarăși zicem că nu aplicăm nicăieri noțiunile pe care le învățăm la școală, pe când cursurile pe care le facem noi le arată copiilor că, ba da, aplicăm noțiuni pe care le învățăm la școală, dar de multe ori nu ne dăm seama – poate tocmai pentru că sunt scoase din abstractul din manuale și puse în practică. Însă, dacă am ridica un pic ochii și ne-am uita mai atent la ce se construiește sau la cum e alcătuit un oraș, acolo unde trăim, sau pe unde ne plimbăm, le-am vedea.”
Nu e educație vocațională – este educație pentru înțelegerea (și utilizarea) mediului construit
O întrebare sau o presupunere frecventă legată de programele De-a arhitectura în școli este că scopul nostru ar fi să îi transformăm pe copii în „mici arhitecți”, că facem educație vocațională încă de la 6 ani. În realitate, suntem foarte departe de acest obiectiv. Ne dorim copii cu gândire critică, capabili să investigheze și să reflecteze asupra vieții orașului și a ceea ce se întâmplă în jurul lor. Este suficient să deschidem televizorul, radioul sau, mai la îndemână, una dintre aplicațiile de social media ca să vedem cât de important este să nu luăm de bun tot ce ni se spune, să căutăm, să ne documentăm, să luăm atitudine. Ne dorim să oferim educație despre mediul construit pentru a modela la rândul nostru spațiile în care trăim, așa cum și ele ne modelează și ne influențează.
Un exemplu foarte sugestiv, pe care îl subliniază Cristina, ilustrează perfect acest tip de înțelegere: „Știi, e foarte umbră lângă mine din cauza blocului care s-a construit alături. Aș fi putut să-mi dau seama de asta de dinainte de a se construi blocul, dacă m-aș fi uitat un pic la punctele cardinale și aș fi înțeles cam de unde o să-mi bată umbra de la construcția asta care urmează să se facă lângă mine. Adică, în momentul în care ești un cetățean al orașului, nu e nevoie să construiești tu blocul. E suficient că lângă tine se construiește ceva și poate ar fi bine să fii atent la treaba asta.”
Deci, programele De-a arhitectura nu sunt programe vocaționale. Cristina explică: „Sunt programe în care se întâlnesc în mod structurat noțiuni din domenii diferite – geografie, matematică, istorie, arte, educație civică, limba română, biologie, educație de mediu. Toate acestea se îmbină într-un proiect mai amplu al clasei, un proces de învățare prin proiect.
La «De-a arhitectura mini» avem proiecte mai mici, punctuale, care, puse cap la cap, conturează imaginea unei localități, a unui oraș, a mediului construit și a multiplelor sale fațete. În cazul «De-a arhitectura în orașul meu», acest proiect al clasei se desfășoară pe parcursul unui an sau doi și este structurat în mai multe etape. La sfârșit, copiii construiesc o machetă de oraș și îi dau viață printr-o poveste, însă esențial nu este produsul final, ci întregul parcurs educațional, procesul de învățare și descoperire.
Și, de fapt, în tot ce am povestit nu vorbim despre arhitecți, ci despre oraș și despre toate elementele care îl compun. Arhitectura în sine se studiază la facultate. Noi aici vorbim cu copii din clasele primare. Într-o clasă nu avem doar copii talentați la desen, ci și copii pricepuți la bricolaj, sau sunt copii extraordinar de talentați în a susține niște idei. Unii au talent avocățesc, alții par a fi buni politicieni sau dovedesc abilități de lideri. În acest proces lung, fiecare copil este observat și îndrumat în funcție de abilitățile sale. Sigur, toți își dezvoltă și celelalte aptitudini, dar e important ca fiecare să fie valorizat în punctele sale forte. Iar, la final, reușita nu se măsoară în machete perfecte, ci în conștientizarea modului în care orașul, satul, mediul construit ne influențează viața. Și în convingerea că suntem cu toții utilizatori activi ai orașului, dornici de a participa și de a ne implica în viața lui.”
Construim împreună
Tandemul profesor-arhitect voluntar este esențial pentru predarea cursurilor De-a arhitectura în școli. Fiecare vine cu propriile competențe, se completează reciproc și împreună ghidează copiii în descoperirea mediului construit. „Le-aș spune că este o experiență de învățare – pentru profesor, pentru copii și pentru arhitect. Este o oră în care toți cresc și se dezvoltă în domenii pe care poate nu le-au explorat până atunci sau le-au experimentat prea puțin.”, spune Cristina.
Prin ochii celor implicați, impactul acestor programe nu se măsoară doar în cifre – numărul de copii sau arhitecți participanți, ci în legăturile create și în schimbările subtile din viața fiecăruia. Pentru arhitecți precum Cristina, educația de mediu construit nu este doar o responsabilitate, ci și o oportunitate de a contribui la formarea unei generații de gânditori și creatori. Este un proces în care un arhitect își redefinește profesia, învățând să construiască nu doar spații, ci și încredere și înțelegere.
De-a Arhitectura este mai mult decât un program educațional. Este un catalizator pentru schimbare, o punte între generații și o experiență continuă de învățare, care depășește zidurile școlii sau ale biroului de arhitectură.
Cum poți face și tu parte din această schimbare?
Dacă ești profesor sau arhitect și vrei să afli mai multe despre cum poți contribui, înscrierile sunt acum deschise, aici. Alătură-te unei comunități dedicate educației și descoperă bucuria de a modela viitorul alături de copii.
Programele De-a arhitectura sunt gratuite pentru școlile de stat și sunt finanțate de Ordinul Arhitecților din România din „Timbrul de arhitectură”. Activitatea Asociației De-a Arhitectura și dezvoltarea sa strategică este susținută și de sponsorii:
- Siniat România ca Sponsor Gold;
- Digital Spirit și Somaco Grup Prefabricate ca Sponsori Silver.