PROFESIONIŞTII: Maria Duda, arhitect, cadru didactic universitar, om de radio

La final de 2022 continuăm seria PROFESIONIŞTII lansată în 2014.

Citiţi şi fiţi inspiraţi!

„De-a omul curios cu multe pălării”:

Descrierea interlocutorului (nume, prenume, meserie, vârstă, o realizare cu care se mândreşte)

Sunt Maria Duda, arhitect și cadru didactic universitar, am 41 de ani. Ca să-l parafrazez pe Stephen Fry care la rândul lui îl parafrazează pe Oscar Wilde, mă prezint vouă prin verbe, prin acțiuni, nu prin substantive: cercetez orașe, străzi, clădiri, observ cum sunt folosite, de către cine, caut ce semnifică ele pentru oamenii care le locuiesc, ce istorii au, proiectez spații și locuri, scriu manuale, studii și articole, predau studenților, desenez, caut oameni care schimbă lumea și îi întreb la radio cum și de ce fac ceea ce fac, mângâi pisici pe stradă, fotografiez momente pe care vreau să le țin minte, călătoresc, citesc, studiez, încerc să țin ochii deschiși, și sper ca prin tot ceea ce fac să îmbunătățesc lucrurile și oamenii pe care îi școlesc să fie mai buni. Mă mândresc cu generațiile de studenți pe care le-am îndrumat și cu colegii de BAZA. Deschidem orașul, alături de care totul pare și devine posibil.

Când erai copil care era jocul, activitatea preferată?

Desenul, inventarea poveștilor, a personajelor și a caselor lor, observarea lucrurilor, locurilor și a oamenilor, colectarea imaginilor decupate din reviste, timbre, poze cu actori și actrițe, casete cu muzică.

A anticipat acest joc cariera de mai târziu sau o realizare importantă din viaţa ta de adult?

Nu știu dacă a anticipat cariera, alegerea de a da la arhitectură a venit foarte târziu și mai degrabă ca răspuns la o sugestie din exterior: vrei să dai la arhitectură, crezi că ți s-ar potrivi? Mhm, de ce nu. Nu cred că am fost preocupată de carieră, în mod real, ci, cu mult noroc, am prelungit joaca din copilărie și în maturitate, cizelând-o cu ajutor de la familie și profesori. Poate e fortuit sau poate a fost foarte bine planificat de familie, dar continui și acum să desenez, să inventez povești, case, să observ lucruri, locuri și oameni, să colectez imagini deși nu mai decupez nicio revistă. Acum fac eu imaginile sau le iau din arhivă.

Care dintre sfaturile date de părinţii tăi te-a ajutat ulterior în carieră? Cum îi sfătuieşti şi tu pe cei mici?

Mai mult decât sfaturi, cred că m-a format modul în care ai mei, părinți și bunici, făceau lucrurile – cu enormă grijă, atenție, dedicație, respect, iar eu percepeam aceste acțiuni ca fiind făcute cu drag și din drag. De la ornatul salatei de boeuf și crestatul cârnaților ca să mi se pară mai apetisante, la lectură și lecții cu mine, la pregătirea lor pentru ce aveau ei de făcut, la cum își luau timp pentru ce le făcea lor plăcere, la timpul petrecut împreună – totul căpăta aura unui ritual, exersat și împărtășit, în care mă implicau și pe mine. Cu această simplitate m-au învățat răbdarea, m-au cultivat și mi-au arătat că lumea e largă și diversă, apoi, din vorbe, mi-au oferit încurajări și atenționări la a nu mă lăsa păgubașă dacă greșesc, mi se face lene sau apare ceva potrivnic.

Care sunt abilităţile de care ai nevoie pentru a fi o bună arhitectă/cercetătoare/educatoare în ale orașului/un bun om de radio? Şi care dintre acestea ţi-au fost remarcate şi cultivate din copilărie?

Curiozitate, imaginație hrănită cu multă, multă lectură, teatru și filme, empatie, răbdare, ceva simț justițiar și dorința de a face lucrurile bine, cu grijă. Acestea sunt mai degrabă caracteristici, nu abilități – abilitățile se pot dezvolta în timp în funcție de ceea ce te interesează să faci. Poți să îți dezvolți propriul tău mod de a desena cât să explici ce îți imaginezi, poți să înveți cum să îți faci curaj să vorbești cu oameni necunoscuți dacă ești timid; important e ce te mână pe tine din interior să faci și apoi să îți găsești și educi modul prin care să faci bine ceea ce dorești să faci.

Cum îi sfătuieşti pe părinţii de acum să îşi educe copilul, pentru a ajunge un bun profesionist?

Nu doresc să dau sfaturi. Ideal, ca profesor, ca formator, țintesc la a le hrăni propria curiozitate, la a le arăta în plimbări sau orice altă acțiune trivială cât mai multe lucruri, la a povesti. Fiecare copil are alte sensibilități și moduri de a fi entuziasmat – la unii ies la iveală mai repede, la alții e nevoie să scormonești mai mult, și cumva cred că încrederea în descoperirea și întreținerea acestei bucurii, ca resursă ulterioară de păstrat în viață, e trăsătura de bază a unui acompaniator, fie el părinte sau educator.

Cum ar putea un şcolar să fie arhitect/cercetător/educator în ale orașului/om de radio de la această vârstă? Şi la ce consideri că ar putea aplica asta în viaţa sa de zi cu zi?

Fiecare suntem arhitecții propriului nostru mediu apropiat – de la cum ne aranjăm biroul la care ne facem temele, unde ne punem lucrurile, la cum ne facem traseul prin casă, prin oraș – locuri unde decidem cum interacționăm cu ceea ce ne înconjoară. De-a Arhitectura are programe super intuitive din acest punct de vedere – care arată tocmai cum putem să ne îmbunătățim viața de zi cu zi amenajându-ne camera, clasa, locurile unde ne vedem cu prietenii. Cercetătorul de oraș notează de exemplu ce se schimbă în timp pe traseele pe care le parcurge: apare o cafenea sau o înghețătărie în locul unei croitorii, se demolează un chioșc, se schimbă o stație de autobuz, se pun stâlpișori pe marginea trotuarului, se plantează copaci noi – observând în același timp cum toate aceste mici modificări schimbă comportamentul celorlalți trecători: se opresc la umbră, își beau cafeaua pe trotuar, nu mai parchează pe trecere. Educatorul explică ceea ce citește sau cercetează colegilor, prietenilor sau familiei. Omul de radio sau de ziar întreabă oameni mari sau colegi ce părere au despre oraș, școală, univers, stele verzi și ce o fi pasionant de vorbit. E o joacă din care nu ne plictisim niciodată.

Ce ar trebui schimbat în sistemul de învăţământ pentru a ajuta în această direcţie?

Sistemul de învățământ ar trebui să încurajeze pe de o parte explorarea – căutarea răspunsurilor la curiozități și ținerea lecțiilor și în alte contexte decât cel al clasei, de exemplu la muzeu, în oraș, în arhive, la cinema, la teatru, în natură, și pe de altă parte formarea, argumentarea și exprimarea propriei opinii, atât în scris cât și oral. Căutarea informațiilor, verificarea și cernerea lor, înțelegerea lor prin metode palpabile și utilizarea lor în construirea propriei opinii sunt exerciții fundamentale pentru responsabilizarea socială și independența intelectuală a unui copil.

Îmi aduc aminte de un exercițiu pe care l-am făcut în scurta mea experiență adolescentină de schimb de elevi în Anglia (ah, 1994) – la ora de istorie am mers din satul modest unde învățam (modest dar cu castel medieval și centru istoric), la Muzeul de Istorie din York, unde într-o cameră ni se puseseră în două căpițe echipamente și obiecte din primul, respectiv cel de-al doilea război mondial. Obiectele, deși autentice, puteau fi luate la pipăit, desenat, probat, chiar și la lovit, tocmai pentru a înțelege mai bine ce presupunea să te miști având întreg harnașamentul pe tine, cum se schimbaseră tehnologia și materialele în răstimpul celor 20 și ceva de ani, în ce constau diferențele față de lucrurile similare de azi.

⌂ De ce s-ar face copiii de azi, arhitecții/cercetătorii/educatorii în ale orașului/oamenii de radio de mâine? Ce satisfacţii aduce această meserie?

Scopul arhitectului e să facă lumea mai bună, mai frumoasă, al cercetătorului să o facă atentă la propria evoluție, al educatorului să cultive valoarea frumosului și înțelegerea evoluției, al omului de radio să culeagă și să propage poveștile celor care se implică în cercetarea, educarea și proiectarea lumii. Toate aceste ramuri vin dintr-un singur trunchi și se întind în direcții care le ajută pe fiecare să se dezvolte, să descopere, să se îmbogățească cu experiențe. Satisfacția cea mai mare a unei meserii este deschiderea de lumi, și descoperirea de soluții, de posibilități care să răspundă cât mai potrivit oricărei încercări sau întrebări.