PROFESIONIŞTII: Mădălina Chiosa, profesor, viceprimar

Seria PROFESIONIŞTII lansată în 2014 continuă și în acest an.

„De-a profesorul viceprimar”:

Descrierea interlocutorului (nume, prenume, meserie, vârstă, o realizare cu care se mândreşte)

Numele meu este Mădălina Chiosa, am 41 de ani, sunt cadru didactic de limba și literatura română, profesor titular la Colegiul Economic al Banatului Montan din Reșița. Din 2016 sunt consilier local, iar din 2020 sunt viceprimarul Municipiului Reșița și coordonez Direcția Generală de Învățământ din cadrul primăriei. Sunt o persoană destul de pretențioasă cu mine însămi, de aceea îmi este greu să mă mândresc cu orice, însă cred că o realizare este faptul că am avut puterea de a-mi asuma un rol la care nu m-am gândit niciodată, care este destul de dificil și mă provoacă zilnic, în care învăț mereu și din care, atunci când voi pleca, vreau să plec mulțumită că las ceva bun în urma mea. Nu m-a atras deloc ideea de a mă implica în politică, însă am decis să o fac fiind convinsă în urma discuției cu un om puternic și vizionar, care m-a determinat să am încredere că putem face lucruri importante pentru Reșița. Chiar dacă mediul politic nu este privit mereu cu ochi buni, mi-am dat seama că, dacă te implici cu onestitate, poți folosi acest instrument pentru a contribui la creșterea comunității în care trăiești.

Când erai copil care era jocul, activitatea preferată?

Când eram copil îmi petreceam mai toate vacanțele la bunici, în Oltenia. Acolo se adunau mereu foarte mulți copii, aveam mulți prieteni pe care abia așteptam să îi revăd mereu, iar jocurile pe care, de multe ori, le inventam, erau o multitudine. Însă aș putea spune că, încă de pe vremea când mă jucam singură cu păpușile în casă, îmi plăcea să le organizez ca la școală, să le învăț, să pregătesc scenete. La fel, mai târziu, când am început să mă joc cu alți copii, aveam cam aceeași atitudine. Veneau toți la noi în curte și acolo se desfășurau tot felul de „lecții”, în continuarea celor de la grădinița pe care am urmat-o la țară pentru primii doi ani. Îmi plăcea să îi învăț și pe ceilalți ceea ce știam eu și uneori eram un „profesor” destul de aspru.

A anticipat acest joc cariera de mai târziu sau o realizare importantă din viaţa ta de adult?

Se pare că da, deși nu am urmărit niciodată în mod conștient să devin profesor. Până în ultimul an de liceu m-a atras ideea de a deveni jurnalist, apoi mi-am dat seama că nu voi fi niciodată destul de incisivă pentru asta. Pe mine dacă mă scoți pe ușă… nu cred că sunt atât de îndrăzneață să intru pe geam pentru o știre bună :). Apoi, pentru că am avut ocazia să particip la niște proiecte și conferințe cu tatăl meu, care mă mai folosea pe post de translator personal, m-a atras ideea de traducere simultană, așa că m-am înscris la Facultatea de Litere, cu gândul de a urma mai târziu un master specializat pentru traducere simultană. Nu a fost să fie pentru că m-am decis să susțin examenul de titularizare, mai mult din curiozitate. Am luat acest examen și astfel am intrat în învățământ. Deci, nu pot să afirm că asta am visat, însă este o pasiune pe care am descoperit-o imediat ce am început să profesez. Am adorat copiii. Prima mea clasă la care am fost și dirigintă era a V-a, la o școală mică din Bocșa, cu un colectiv de oameni extraordinari. I-am iubit pe acei copii. Și ei pe mine. Apoi au urmat multe alte generații de elevi și îmi face o deosebită plăcere să îi întâlnesc astăzi cu diferite ocazii și să văd ce au realizat. Și, ca să revin, firea mea de educator și organizator încă de copil m-a urmărit mereu. Așa sunt eu și uneori nu e simplu.

Care dintre sfaturile date de părinţii tăi te-a ajutat ulterior în carieră? Cum îi sfătuiești și tu pe cei mici?

Mama mea este o femeie extrem de harnică, de conștiincioasă. Mi-a plăcut și mie să fiu la fel de organizată ca ea. Tata era cel care ne făcea morală mie și fratelui meu, atunci când făceam năzbâtii. La el totul era metaforic, te ținea la povești interminabile care aveau mereu o morală la final, pe care trebuia să o deducem singuri. Uneori preferam să ne certe și să ne lase în pace, dar nu scăpam niciodată așa de ușor. De la părinții mei am învățat că trebuie să muncesc pentru a obține orice îmi doresc și că trebuie mereu să am în minte o linie roșie care să mă călăuzească, să nu renunț la principiile mele și la ceea ce mă definește. Nici asta nu e mereu simplu, aveam să observ pe parcursul vieții. Mă pot mândri cu o grămadă de copii pe care, de-a lungul timpului, i-am numit „ai mei”, pentru că fiecare generație mi-a rămas în minte. I-am sfătuit mereu să își urmeze visurile, să fie curajoși și să nu renunțe, deoarece mereu răsplata vine, chiar dacă se lasă așteptată.

Care sunt abilităţile de care ai nevoie pentru a fi un bun viceprimar/profesor? Şi care dintre acestea ţi-au fost remarcate şi cultivate din copilărie?

Pentru a fi un bun viceprimar… hmmm, nu aș da eu astfel de sfaturi. Dar cred că este important să fii puternic, să ai capacitatea de a lua decizii, uneori și mai nepopulare și să fii un om asumat. A, și să muncești mult. De exemplu, la Reșița suntem într-o transformare totală, avem foarte multe proiecte în derulare, inclusiv pentru școli, pe care ne-am asumat să le reabilităm și să le dotăm pe toate. Iar asta presupune foarte multă muncă. Este importantă calitatea vieții din oraș, ce îți oferă orașul în care locuiești pentru a-ți dori să rămâi aici. Îmi place că mă ocup de domeniul educației, este o completare a ceea ce făceam la catedră, chiar dacă administrația publică este altceva. Îmi doresc ca la final de mandat să mă pot mândri cu condițiile pe care am reușit să le oferim copiilor care învață în Reșița, pentru că știu cât este de important un mediu de învățare prietenos și frumos.

Pe de altă parte, a fi profesor cred că este o meserie de vocație. Dacă nu îți place să fii în mijlocul copiilor, dacă nu ai răbdare, dacă nu îți place să înveți în permanență și să ieși din zona de confort, nu cred că ai ce căuta în fața copiilor. Tăria de caracter și dorința de a învăța mereu ceva nou sunt trăsături care mi-au fost cultivate încă din copilărie.

Cum îi sfătuieşti pe părinţii de acum să îşi educe copilul, pentru a ajunge un bun profesionist?

Eu i-aș sfătui să își iubească mult copiii și să le fie alături. Nimic nu se compară cu prezența permanentă a părintelui în perioadele cele mai delicate din evoluția unui copil, chiar dacă uneori pare că sunt lucruri mai importante, când tragi linie observi că nu este așa. Și atunci, cu siguranță copilul iubit, sfătuit în permanență, îndrumat, susținut și, poate uneori, reașezat pe drumul corect va deveni un bun profesionist. Când spun „drumul corect” mă refer la drumul lui, nu la cel ales de părinte, pentru că este foarte important ca în viață să ajungi să faci ceea ce îți place, iar acest lucru nu se întâmplă foarte des. Este important să lași copilul să viseze, să prindă aripi, să își asume riscuri, să greșească, dar cea mai importantă persoană de la care copilul învață este propriul părinte, care trebuie să îi fie mereu alături. Nimic nu poate înlocui asta.

Cum ar putea un şcolar să fie viceprimar/profesor de la această vârstă? Şi la ce consideri că ar putea aplica asta în viaţa sa de zi cu zi?

De exemplu, cred că este foarte important ca un tânăr să fie implicat în viața comunității, să înțeleagă cum funcționează societatea, să vadă de ce-ul din spatele fiecărui lucru. Pentru că școlarul de azi este clar cetățeanul adult de mâine. Iar dacă dorim cetățeni implicați și responsabili, atunci trebuie să îi educăm în acest spirit încă de acum. Trebuie să devină parte în procesul de luare a deciziilor, chiar dacă vorbim de decizii mărunte la început. Un exemplu în acest sens este chiar motivul pentru care am acceptat parteneriatul din proiectul De-a arhitectura. Am reabilitat școlile din Reșița, dar am dorit ca elevii să înțeleagă ce a însemnat acest proces, pentru cine a fost făcut și să îi îndemnăm să își personalizeze spațiul școlar, unde petrec chiar mai mult timp decât acasă. Și așa s-au născut idei foarte frumoase, unele mai îndrăznețe decât altele și multe dintre ele foarte creative. Cred că și la școală este important pentru ei să devină parte a procesului de decizie, să fie provocați să gândească, să vină cu soluții la problemele orașului. Am fi uimiți să vedem cât sunt de ingenioși. Am avut diferite întâlniri cu grupuri de tineri în acest sens. Discuția cu ei a fost mereu o revelație. Cunoșteau proiectele, erau interesați de ele și aveau idei foarte bune.

Cât despre un viitor profesor… din păcate sistemul nostru de învățământ nu pregătește tinerii special pentru a deveni profesori, în afara liceelor pedagogice care pregătesc viitori educatori. Deci un tânăr decide că vrea să devină profesor pentru că simte că are o vocație pentru această meserie nobilă sau… din diferite alte motive. Cred că aici ar trebui acordată mai multă atenție. Dacă formarea inițială a viitorilor profesori ar fi una mult mai serioasă (și nu mă refer aici la cunoștințele de specialitate), cu siguranță și resursa umană ar fi mult mai bine pregătită să facă față provocărilor nu puține din acest domeniu. Consider că atuurile profesorului sunt dorința continuă de a învăța, răbdarea, creativitatea și capacitatea de a se adapta la schimbare.

Ce ar trebui schimbat în sistemul de învăţământ pentru a ajuta în această direcţie?

Mai multă practică, mai multe acțiuni de implicare în viața comunității, dar acțiuni reale, cu sens, care să îi ajute să intre în contact cu realitatea înconjurătoare și să o înțeleagă. Mai puțină teorie. Cred că elevii nu reușesc mereu să vadă aplicabilitatea practică pentru ceea ce învață la școală. Dacă ar înțelege de ce trebuie să învețe ceva, la ce le folosește, atunci interesul lor ar fi mult mai mare. Aici ar trebui să fie rolul nostru. Și cred că trebuie să fie învățați să își caute și să își selecteze informația potrivită pentru ei, deoarece acum găsești la un click distanță tot ce ai nevoie, dar și mult mai mult decât ai nevoie, tinerii sunt efectiv bombardați cu informație, dar nu au întotdeauna răbdare și nici exercițiu ca să o verifice, să o selecteze pe cea corectă. Asta presupune o muncă permanentă a profesorului, dar și o adaptare a acestuia cu noile surse de informare folosite de copii. De asemenea, trebuie lucrat mai mult cu ei pentru a învăța să își exprime părerea, să comunice. De multe ori, la catedră, auzeam de la un copil: „Știu, dar nu știu cum să explic”. Cred că este vorba de exercițiul comunicării, elevii trebuie învățați să se exprime cât mai mult, fără teama de a greși.

De ce s-ar face copiii de azi, viceprimarii/profesorii de mâine? Ce satisfacţii aduce această meserie?

Pentru mine a fi viceprimar nu este despre politică, este despre administrație publică, iar în administrație publică avem nevoie de specialiști, de oameni care să își dorească să întoarcă experiența lor pentru binele comunității în care au crescut. De aceea este important să fie cât mai mulți tineri bine pregătiți acolo unde se pot lua decizii bune pentru comunitate.

În ceea ce privește meseria de profesor… provocările sunt mari, dar satisfacțiile sunt enorme când vezi ce poate ieși din mâna ta, când vezi că ai reușit să contribui la formarea de caractere, de oameni puternici, creativi, veseli, îndrăzneți, pe care îi poți regăsi mai apoi în cele mai importante poziții din orice domeniu.