Seria PROFESIONIŞTII se îmbogăţeşte în prima săptămână de an nou cu interviul acordat de unul dintre cei mai vechi (şi constanţi) parteneri ai De-a Arhitectura. Este vorba despre doamna Cătălina Ulrich, profesor universitar doctor ce conduce Departamentul de Ştiinţele Educaţiei al Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a Universităţii Bucureşti. Vă îndemnăm să citiți cu mare atenție gândurile pe care ni le-a împărtășit, importante ca model personal, dar valoroase și pentru constanta dezbatere privind reforma învățământului românesc şi ca model pentru dascălul ideal.
„De-a Profesoara”:
Descrierea interlocutorului (nume, prenume, meserie, vârstă, o realizare cu care se mândrește):
Cătălina Ulrich, profesoară, 47 de ani, mă mândresc cu două contribuții. Pe de o parte, mă mândresc cu faptul că de foarte mulți ani atrag atenția asupra importanței calității interacțiunilor în educație și am dezvoltat această temă în diverse activități: didactice, cercetare, formare. Pe de altă parte, promovez sistematic învățarea prin proiecte, o abordare pedagogică foarte necesară în peisajul educațional românesc.
Când erai copil care era jocul, activitatea preferată?
De când am început să citesc, lectura a devenit activitatea mea preferată, ca și copil. Înainte de citit, îmi plăcea să mă joc cu copiii de pe strada mea jocurile tipice „de-a familia”, „de-a școala”, iar la bunici organizam singuri mici spectacole, cu participarea tuturor copiilor din cătunul unde locuiau bunicii mei.
A anticipat acest joc cariera de mai târziu sau o realizare importantă din viața ta de adult?
Da, n-am încetat jocul „de-a școala” și continui să citesc. Tot ce fac în viața mea profesională presupune documentare și scris, pentru a transmite ideile pe care le susțin studenților mei sau celor cu care lucrez. Am fost înconjurată de profesori. Aproape toți din familia mea au lucrat în învățământ: mama a fost învățătoare, tatăl meu profesor de muzică, am unchi, mătuși educatoare și profesori. Fratele și cumnata mea sunt profesori de arte plastice. Glumind, cred că „a intrat în ADN-ul familiei” să fim profesori.
Care dintre sfaturile date de părinții tăi te-a ajutat ulterior în cariera? Cum îl sfătuiești și tu pe copilul tău?
Părinții mi-au dat destul de puține „sfaturi” explicit, dar m-au influențat enorm în mod implicit. M-au sfătuit să mă concentrez, să fiu atentă și să mă odihnesc. Cred că nici un a fost nevoie să îmi spună să fiu perseverentă, harnică și disciplinată, pentru că vedeam asta la ei zi de zi. De când mă știu, mi-i amintesc pe părinții mei pregătindu-se pentru școală, mai ales mama. Își pregătea lecțiile, își selecta materialele, proiecta fișe de lucru și teste cu o seriozitate extraordinară. Tata m-a influențat mai ales prin modul charismatic prin care dirija coruri, cataliza energii și în concertele pe care le susţine. În plus, l-am văzut cum cânta cu grupuri de copii mici, ceea ce rămâne fascinant pentru mine, în continuare.
Care sunt abilitățile de care ai nevoie pentru a fi o bună învăţătoare/profesoară? Și care dintre acestea ți-au fost remarcate și cultivate din copilărie?
Eu am absolvit liceul pedagogic din Buzău, așadar am experiență de formare și ca educatoare, și ca învățătoare, și ca profesoară mai târziu. Educatoarea bună se concentrează pe stimularea dezvoltării copiilor și valorificarea jocului și ocaziilor spontane de învățare. O „învățătoare bună” înțelege perspectiva copilului și o respectă. Lucrează sistematic pentru a construi abilitățile de bază (scris, citit, socotit), plăcerea de a citi, exersează gândirea critică și stimulează copiii să se manifeste creativ și să exerseze relații democratice. Treptat, ţine cont de faptul că aspectele interacționale rămân importante pentru copii şi se concentrează pe modul în care dezvoltă autonomia și procesele psihice de nivel superior. „Profesorii buni” îmbină sprijinul cu îndrumarea și sunt modele pentru elevii lor. Așadar, revenind la întrebarea propriu zisă, după această paranteză lungă… toți „profesorii buni” au abilități bune de comunicare (inclusiv folosind mijloace expresive artistice, creative), abilități emoționale și sociale, empatie, o bună cunoaștere a psihologiei dezvoltării și capacitatea de transpoziție didactică. În plus, aş menţiona multe calități care țin de caracter și entuziasmul pe care profesorul îl manifestă la clasă. Profesorilor buni le pasă de elevii lor. Îi văd pe elevi ca oameni, nu ca membri neutri ai unei structuri administrative (clasa), îi văd nu în mod izolat, ci în interacțiune cu ceilalți. Îi văd capabili de progres, confruntați cu dileme, emoții, suferințe, bucurii și proiecte de viitor. Profesorii buni văd la elevii lor deopotrivă realizările academice, cât și cele socio-emoționale, dintr-o perspectivă care depășește cadrul clasei sau al școlii și vizează relațiile lor cu lumea largă. Este foarte importantă energia pe care profesorul o transmite sau nu elevilor. De ce este atât de importantă această energie? Este importantă pentru că pe de o parte profesorul este model pentru elevi, pe de altă parte pentru că energia pozitivă influențează foarte mult calitatea învățării.
Cum îi sfătuiești pe părinții de acum să își educe copilul, pentru a ajunge un bun profesionist?
Aceasta este o întrebare delicată, pentru că, în general, evit să dau sfaturi ca părinte sau sfaturi pentru păriniți. Să fii părinte este mult mai greu decât să fii profesor. Situațiile sunt extrem de nuanțate și depind de contexte familiale specifice, de valori diferite și nevoi diferite, într-o lume atât de dinamică și agitată. Cred că dacă, totuși, aș da un sfat, acela ar fi să dovedești chiar TU, ca părinte și profesionist, că ești profesionist. Prin munca ta să demonstrezi că îți folosești competențele cu responsabilitate, spirit de echipă şi motivat. În plus, cred că este important să arăţi că eşti mândru de impactul pe care munca ta îl are asupra lumii, lume în care trăiești tu și copilul tău.
Cum ar putea un școlar să fie învățător/profesor de la acestã vârstă? Și la ce consideri că ar putea aplica asta în viața sa de zi cu zi?
Cred că este util pentru copii să se familiarizeze cu diverse profesii și școala să faciliteze cât de mult posibil contactul cu realitatea. Copiii, adolescenții și tinerii sunt aproape în mod natural puși în situația de a juca rol de profesor. Strategiile interactive, de învățare prin cooperare, învățarea prin proiect fac din fiecare elev un profesor pentru colegii săi. În plus, profesorii „buni” generează contexte sociale și de învățare în care copiii pot lua decizii, au inițiative, stabilesc scopuri, coordonează echipe sau lucrează ca membri în echipă, își asumă roluri diverse. Realizând toate aceste lucruri, elevii exersează competențe transversale, transferabile, care sunt specifice secolului XXI: gândirea strategică, folosirea tehnologiei, munca în colaborare, comunicarea eficientă, conştientizarea felului în care lumea din jur este influențată de acţiunile oamenilor.
Ce ar trebui schimbat în sistemul de învățământ pentru a ajuta în această direcție?
Aș schimba foarte multe lucruri: înțelegerea scopului sau sensului educației, înțelegerea copiilor și a copilăriei/adolescenței, aş schimba spațiul școlar ca spațiu de învățare academică și socială, aş modifica proporțiile dintre ponderea activităților de tip intelectual, arte, dezvoltare personală, educație fizică, expresivitate corporală, activități în afara școlii. Aş invita la reflecţie despre echilibrul dintre competiție și cooperare, despre stimularea empatiei, a grijii și respectului între copii și adulți, aş încuraja practicienii, părinţii, dar şi decidenţii să se concentreze pe valori și pe caracter.
Dincolo de aceste aspecte, care probabil sună destul de abstract, aș analiza împreună cu profesorii, elevii și părinții viziunea despre ce înseamnă educația în școală. Aș porni de la câteva întrebări: cine sunt elevii noștri și nu neapărat pe ce loc s-au plasat la N olimpiade? Care sunt talentele și calitățile lor? Cum îi putem ajuta să fie echilibrați și să le fie bine la școală şi în afara şcolii?
Este necesar ca adulții să se gândească mult mai mult și să lucreze efectiv la îmbunătățirea interacțiunilor cu copiii și tinerii. Aș schimba spațiul școlar și structura programului școlar: aș organiza spații deschise, primitoare, confortabile, în care copiii să se poată concentra, în care să folosească tehnologiile. Aș pune mobilier ergonomic, aș amenaja zone în care să stea de vorbă și să lucreze în grupuri. Aș restructura radical programul școlar zilnic, aș desființa cele 2 sau 3 „schimburi” în școală, care fragmentează activitățile copiilor, reduc randamentul în învățare (în special pentru cei care învață după masă). În țările în care școlile funcționează bine copiii petrec timp consistent, coerent și plăcut la școală. Programul ar începe de dimineață (în nici un caz la 7:00 cum se întâmplă în unele școli), la 8:45-9:00, cu mic dejun, apoi lecții care să țină eventual mai mult sau mai puţin de strict 50 de minute, care să încorporeze învățare integrată, inter și transdisciplinară, cu pauze (nu de 5 minute, ca în multe școli acum), în care copiii să se miște, în aer liber, să joace 15 minute un joc sau să sară la trambulină, să alerge, să se oxigeneze. În mod sigur copiii ar avea prânz și, după masă, alte activități (până la 15:30-16:00), care să includă neapărat arte, sporturi, mișcare fizică, activități creative flexibile, adaptate intereselor și nevoilor copiilor. După amiaza copiii ar putea lucra în proiecte, în grupuri cu elevi de vârste diferite, eterogene din punct de vedere etnic, al abilităților etc. În scenariul meu optimist, profesorii și elevii ar veni la școală pe bicicletă sau pe jos. După amiază, când copiii ar ajunge acasă, ar petrece timp cu familia: ar pregăti cina, ar discuta, s-ar relaxa, s-ar plimba, ar citi ce le place sau ar aprofunda ce îi interesează. Dacă pot visa mai departe, părinții ar putea găsi informațiile despre ce au învăţat copiii la școală și ce rezultate au obținut accesându-și contul de pe site-ul școlii. Am avut asemenea experiențe, ca părinte, în SUA, Olanda și Danemarca. Un asemenea sistem face copiii motivați, profesorii entuziaști și responsabili, iar părinții încrezători și optimiști că școala valorifică potențialul fiecărui elev.
De ce s-ar face copiii de azi, profesorii de mâine? Ce satisfacții aduce această meserie?
Cred că răspunsul e strecurat în rândurile de dinainte. Meseria de profesor este complexă: pe cât de dificilă, pe atât de dătătoare de satisfacții. Pe de o parte, vezi imediat când reușești să prinzi elevii într-un flux motivant al învățării autentice. Pe de alta, dacă te gândești bine, știi că tot ce faci, ca profesor, are impact asupra copiilor. Știi că peste ani și ani, decizii importante din viața lor au de-a face cu experienţele pe care le-ați trăit împreună.
Cătălina Ulrich este profesor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației și conduce Departamentul de Științele Educației. Este preocupată de problematica echităţii şi diversităţii în educaţie din diverse perspective (politici, evaluarea programelor, abordări post-moderne, construcţia identitară a elevilor şi profesorilor, calitatea interacţiunilor în spaţiul şcolar, educaţie civică, dezvoltare profesională). A coordonat studii naţionale de evaluare şi cercetări în domeniul educaţiei pentru grupuri dezavantajate, educația adulților, formarea profesorilor, educaţie timpurie, discriminare multiplă. Folosind cu precădere o metodologie calitativă de cercetare în cadrul unor proiecte internaţionale, a colaborat cu UNICEF, CEDEFOP, Banca Mondială, Open Society Institute, SLO, INTRAC, OIM, Wolfensohn Institute, Bernard Van Leer Foundation, ISSA, UNESCO.
Ca bursieră Fulbright la University of Illinois at Urbana-Champaign (2011-2012), a realizat cercetări privind învățarea prin proiect în școli din Illinois, New York și Alabama. Valorifică aceste experiențe în cursurile și programele de formare pe care le susține și în cartea „Învățarea prin proiect: de la arhitecții renascentiști la generația net” (în curs de apariție).