Cu sprijinul Holcim Romania am organizat un atelier de-a arhitectura HandsOn! la Aleşd, în judeţul Bihor. Şi cum puteam face asta doar pentru o singură clasă, i-am provocat pe copiii de-a III-a şi a IV-a să ne trimită poveştile lor despre locul preferat din oraş. Le-am trimis câteva fotografii cu locurile noastre preferate şi o temă prietenoasă (clară şi cu sfaturi despre cum ne imaginăm noi că ar arăta o poveste scrisă de o clasă despre un loc), am ales un juriu format din arhitecţi care cunosc copiii (adică dintre noi, de-a arhitectura), am discutat criterii şi… am aşteptat ca pe pâinea caldă cele 7 poveşti care ne-au sosit din Aleşd.
Atelierul a fost organizat la Aleşd cu copiii care au scris povestea aleasă de juriu, cei din clasa a IV-a B de la Liceul Teoretic Constantin Şerban, pe care o puteţi citi aici. Iar zilele acestea publicăm toate poveştile, primite de la Aleşd şi Câmpulung, urmăriţi-ne.
Astăzi vă oferim povestea trimisă de clasa a IV-a A de la Liceul Teoretic „Constantin Șerban” din Aleşd, îndrumată de doamna profesoară Mihaela Olimpia Cureu.
TRIUMFUL BUCURIEI
Orăşelul meu…un loc minunat , un spaţiu în care mă simt “ acasă “ , un punct pe hartă pe care, doar observându-l cu discreţie , îl am aproape de sufletul meu .
Ori de câte ori sunt plecată în vacanţă sau într-o excursie de câteva zile, gândul meu hoinar se îndreaptă spre el , spre amintirile ce mă leagă de acest loc .Dacă mă gândesc bine l-aş putea imita , într-un fel mai aparte , pe marele povestitor humuleştean Creangă : ,, când mă gândesc la locul naşterii mele , la casa părintească…”
Ei , bine , mă gândesc , nu doar la orăşelul acesta drag sufletului meu de copil , ci şi la zona frumoasă în care este situat , la dealurile ce îmi încântă privirea când ies în natură , la firavul pârâu ce-i străbate inima , la satele noastre bihorene , sate de câmpie în care aşezările mai mici şi mai mari parcă stau frumos şi migălos aranjate ca mărgelele pe aţă .
Oraşelul e mic , dar cochet. Are un centru vechi peste care istoria şi-a lăsat amprenta , biserici ale diferitelor culte , o bibliotecă în care ne dăsfătăm citind , clădiri impunătoare cu servicii şi spaţii comerciale ce deservesc populaţia oraşului.
Dimineaţa , când mă îndrept cu paşi grăbiţi spre scoală , oraşul e plin , e agitat. Vezi forfota fiecărui început de zi , vezi oamenii ca nişte furnicuţe harnice încercând să-şi ducă la îndeplinire rolul acordat. Fiecare e îngândurat, e preocupat de treburile cotidiene , e conectat la drumul pe care urmează să-l parcurgă în ziua respectivă şi la grijile care-l împovărează. Dar….. pe lângă aceste ,,repetiţii zilnice “ trebuie să-ţi laşi gândul rebel să zburde spre ceva frumos , plăcut. Poate exista pentru fiecare dintre noi un loc în micul orăşel, un spaţiu care-ţi surâde la o simplă privire , o oază de linişte care îţi transmite o stare pozitivă , un spaţiu în care te simţi confortabil şi în care simţi nevoia să revii sau pe care ai dori să-l revezi din când în când.
Un astfel de loc este pentru mine parcul de joacă pentru copii, situat în apropierea şcolii unde frecventez zilnic cursurile . Dimineaţa, îl zăresc din maşină în drum spre şcoală , iar la prânz îi acord mai mare atenţie , deoarece merg la pas lent. După-masă , dacă se întâmplă să ies la plimbare cu familia, poate tocmai de dragul lui , insist pe lângă mama , să-i facem o scurtă vizită părculeţului , căci…sunt convinsă că mă aşteaptă să mă găzduiască preţ de câteva zeci de minute , aşa cum o face cu toţi copiii ce-i calcă pragul.
Acolo, în parc , găsesc bucuria reîntâlnirii cu unii colegi de şcoală , întâlnesc chipuri noi ale unor veseli şi binedispuşi copii , mă las purtată de jocul inocent al vârstei copilăriei căci…acum e momentul să o savurez la maxim. Îmi place să privesc în linişte cursul apei ce , oarecum protector, împrejmuieşte lateral zona de agrement , îmi este dor de o poveste pe banca vopsită în roşu purpuriu cu prietena de la şcoală , să despicăm firul în patru pe marginea unor discuţii aprinse din timpul pauzei mari .
Parcul, deşi mic ca şi mărime, comparat cu cele similare lui din alte oraşe , e suficient de ,,încăpător “ pentru copiii din orăşelul meu , dornici de joacă şi aer liber . Aici , în parc , se adună copii de diferite vârste , mai mici şi mai mari , optând fiecare pentru un joc specific vârstei lui . De asemenea , vin părinţi care să-i însoţească pe micii boboci , care cu un mers stângaci şi nesigur fac primii paşi . E locul pentru care se optează , întrucât chiar dacă se rostogolesc sau cad , iarba e moale şi ca un covor protector. Micii omuleţi zburdă în voie , sunt veseli că acolo găsesc chiote şi râsete de voie bună , întâlnesc micile bucurii ale copilăriei . Nu lipsesc nici bunicii, cei cărora timpul le permite să-şi însoţească nepoţii la joacă , cei care cu toleranţă şi răbdare le urmăresc cu privirea pe micile fapturi , cei care îşi petrec timpul alături de alţii asemenea lor. Parcul e plin , e mereu un loc de refugiu , indiferent de vârsta . Copiii, cu obrajii trandafirii , într-un neastâmpăr al vârstei , aleargă de colo până colo, de la un leagăn la altul , de la o băncuţă la un tobogan, în speranţa de a găsi un alt joc care să le bucure sufletul şi să le aducă satisfacţia. Indiferent de anotimp , parcul e statornic , ne găzduieşte cu drag şi ….cu dor. Spun ,, cu dor ”, deoarece , înclin să cred că …totuşi …iarna ne cam duce dorul. De ce ? Pentru că frigul şi câteodată asprul vânt nu ne permite să ieşim la joacă atât cât ne-am dori. Zilele sunt mai scurte , nopţile mai lungi şi seara se lasă prea repede peste orăşel, iar părinţii , grijulii ca întotdeauna , nu ne permit să ieşim afară după lăsarea serii. Dornici de o simplă privire , trecem pe lângă parc , în ideea de a-l saluta , de a-l privi şi în anotimpul alb şi parcă , în acest mod , pansăm o rană sau alinăm o durere . E frumos oricum , chiar şi când ninge. Când fulgii pufoşi încep să cadă se formează un covor ca şi o plapumioară pe care îţi vine să te aşezi şi să admiri cerul azuriu din miezul zilei. În zilele când ninge , copiii zburdalnici se adună în parc şi încep să se bată cu bulgări .Iarna îi lasă să se desfete , le permite bătaia cu bulgări şi, atunci când zăpada vine cu abundenţă , copiii fac oameni de zăpadă , care mai de care mai schimonosiţi şi mai ciudaţi . Tocmai aceste bizare figuri stârnesc veselia şi distracţia .
Iarna vine peste oraşel tăcută şi sfioasă . Are părul de gheaţă, ochi de diamante, e învelită în mătăsuri albe, cu podoabe – ţurţuri de gheaţă –în urechi, inele de nea şi diademă de perle . E distinsă şi ne fascinează pe toţi cu ochii atât de strălucitori , cu părul , cu cerceii…. Noi, ca un fel de gazde primitoare , o privim cu muţenie , îi admirăm surâsul nebunatic , jocul de culoare , petele albe , albastre, argintii. Miroase puternic a ger şi a amintiri îngheţate în profunzime. Când suntem în parc , alegem de nenumărate ori , cu colegii de vârsta mea , să stăm întinşi pe covorul imaculat şi alb şi să o privim , să o admirăm , să vedem de acolo, de jos , cum îşi revarsă frumuseţile peste întreg oraşul şi , evident , peste parcul nostru de joacă. Începe să ningă cu fulgi mari . E fascinant ! Simţi că pluteşti , că eşti într-un vis frumos .Un miros de ger îţi pătrunde până în interiorul fiinţei tale. E o zi ca toate celelalte , cu oameni care-şi poartă zi de zi grijile pe umeri , iar noi, copii inocenţi şi dornici de aventură spectaculoasă privim acel peisaj de o fascinanta frumuseţe , care parcă ar fi un tablou iernatic pictat de un pictor celebru . Iarna , asemeni unui magician, ştie să fure crâmpeie de fericire şi să ne strecoare până la suflet bucuriile iernii. Aceeaşi veselie şi acelaşi joc neobosit de copii îl regăseşti în fiecare an, în fiecare anotimp.Și primăvară cea graţioasă ne aduce bucuria în acelaşi parc . Doar decorul e altul , căci ….zâna frumuseţii – primăvara soseşte în căleaşca de ghiocei şi viorele , în răsunete de fericire , alungând frigul şi zăpada . În eternul părculeţ domneşte verdele ca smaraldul , brăzdat din loc în loc de plapânzii bănuţei albi şi rozalii. Noi, copiii veseli şi distraţi ca întotdeauna , ne jucăm neobosiţi . Aerul primăvăratic îţi dă impresia că poţi zbura alături de jucăuşele păsărele , vestitioare ale primăverii , oaspeţi de seamă ai naturii care tocmai s-au întors din ţările calde , din ţinuturi îndepărtate şi însorite. Copiii aleargă , râd primăverii şi uneori ţipă încât răsună parcul . Gălăgia şi forfota sunt ca la ele acasă . Atmosfera jocului e încinsă , fiecare petrece minunatele clipe alături de prieteni de aceeaşi seamă, uitând de temele de casă şi de lecţiile predate la şcoală . Da… trebuie sa ne întoarcem la casele noastre, la teme şi la învăţat . Totul e atât de ademenitor , încât nu-ţi vine să te desparţi nici de copii, nici de proaspătul decor primăvăratic. Totuşi , suntem nevoiţi să părăsim parculeţul drag nouă, să-i salutam pe cei care mai rămân la un pahar de vorbă şi să lăsăm parcul înconjurat oarecum strategic de pomi îmbrăcaţi în straie de sărbătoare.
Oraşelul nostru e primitor în fiecare anotimp . Fie că e cald , fie că e frig , copiii sunt aceeaşi… frumoşi şi jucăuşi ; fiecare copil e unic în felul său, dar toţi reprezentăm împreună aceeaşi etapă a vieţii : copilăria , iar noi suntem simbolul copilăriei copilului universal. În universul nostru , totul e frumos şi pur , totul e …posibil.
În parc , la joacă , suntem uniţi , suntem prieteni , indiferent de etnie , de religie , de culoarea pielii. Ne jucăm împreună . În această lume a noastră , noi suntem atotstăpânitori. Fiecare are ideile lui, , are jocurile lui preferate , dar atunci când suntem împreună ştim să cedăm ….în favoarea jocului. Întotdeauna în parcul de lângă şcoală am găsit , eu şi prietenii mei , un loc de atracţie.
Vara , parcul e în toată splendoarea. Copiii sunt în vacanţă , deci anotimpul cald le permite să îşi petreacă cât mai mult timp în aer liber. Orele de joacă nu mai sunt numărate. Acel enervant tic -tac al ceasului bate pasul pe loc. Sunt zile însorite în care , în special seara , ne întrecem cu rolele , cu bicicletele în zona parcului . În parcul preferat , în perioada verii , ai sta nelimitat , e extraordinar de frumos ! Băncuţele sunt viu colorate : roşii ca macii din lanul de grâu , galbene ca soarele strălucitor al verii care trimite săgeţi de lumină pentru a ne încălzi şi albastre ca azurul cerului. Nu întâmplător s-au ales culorile roşu , galben şi albastru –specifice drapelului nostru.Şi gărduleţele sunt pete de culoare în decorul văratic. Când facem o pauză la jocul interminabil , stau cu fetele şi depănăm amintiri legate de şcoală. Băieţii aleargă neobosiţi , se caţără pe acea construcţie metalică asemeni unei colivii şi uneori se joacă ,, de-a v-aţi ascunselea “.
Toamna , a treia fiica a bătrânului an , soseşte greoi , se aşază neobservată , îşi pune pălăria arămie peste păduri , trena din frunze uscate peste câmpii şi văi , peste întreg oraşul şi …. peste parc . Începe şcoala . Şcolarii au alte preocupări , timpul e prea scurt , încât nu te mai poţi desfăta în voie în parc. Dimineaţa parcul e solitar, dupa amiază mai găseşti totuşi momente , puţine la număr , în care să te întâlneşti cu prietenii în părculeţ . Simţi nevoia , ca după teme şi lecţii , să te relaxezi , să stai pe o bancă în parc , să te dai în leagăn şi gândul să-ţi zboare călător spre amintiri frumoase din vacanţa de vară. Frunzele copacilor , ruginii şi galbene ca şi dovleacul copt , se desprind încet din copacii trişti şi goi ca nişte siluete , îşi iau zborul , purtate de un vânticel răzleț . Seara, parcul e aproape pustiu.
Şi uite aşa trece toamna pe lângă parcul copiilor şi vine din nou iarna , care are şi ea povestea ei .
Cureu Mălina-Ioana
Clasa a IV-a A
Liceul Teoretic „Constantin Șerban” Aleșd