În cadrul săptămânii “Şcoala altfel”, cu sprijinul Holcim România, Asociaţia de-a arhitectura a organizat în Aleşd (judeţul Bihor) şi Câmpulung Muscel (judeţul Argeş) un concurs de poveşti scrise de copii despre un loc îndrăgit din oraşul lor, care a avut ca premiu participarea clasei câştigătoare la un atelier creativ de bricolat spaţii publice.
Povestea câştigătoare din Câmpulung a fost aleasă dintre cele 10 primite. Le vine rândul şi vor fi toate publicate aici, pe blogul de-a arhitectura, pentru că reprezintă tot atâtea invitaţii pentru a vizita oraşul Câmpulung.
Mai jos puteţi citi povestea primită de la clasa a III-a de la Liceul cu Program Sportiv Câmpulung, îndrumată de doamna profesoară Veronica Arsu (director adjunct) şi doamna profesoară Camelia Căciulă.
,,MERCI” DE LA BUNIC LA NEPOT PRINTRE MUSCELE
Copilăria fără bunici mi se pare cel mai trist lucru cu putinţă. Probabil că ei fac parte din istoria noastră personală.
Într-o seară, până s-adorm, unul dintre bunici m-a învăţat o rugăciune. Celălalt, într-o dimineaţă, m-a învăţat să citesc ora. Ei mi-au povestit când nu ştiam ce înseamnă poveste, mi-au pus cartea în mână, m-au sfătuit, m-au dojenit şi m-au ,,întovărăşit” în drumul meu spre şcoală sau prin oraş.
Mi-au spus cea mai frumoasă poveste despre Câmpulung – Muscel şi despre grija cu care Dumnezeu a scăpat din mâna-i sfântă frumuseţile oraşului. Câmpulungul nu a fost aruncat la întâmplare, ci este un loc unde s-a făcut un legământ sfânt cu pământul, este prima capitală a Ţării Româneşti.
În zilele frumoase de martie redescopăr uimit Câmpulungul, ţopăind pe lângă bunicul meu şi îndreptându-mă dinspre Liceul cu Program Sportiv spre Grădina Publică ,,Merci”.
Primăvara, Câmpulungul se leagănă pur şi simplu în lumina soarelui şi în parfumurile ameţitoare ale teilor şi castanilor ce cuprind într-o îmbrăţişare eternă Bulevardul ,,Pardon” şi Grădina Publică ,,Merci”.
Aşezate alături, în inima oraşului, destinele lor au fost de nedespărţit şi au devenit un simbol al modernităţii.
După ce mă răsfăţ la cofetărie o tai spre bulevard unde îmi găsesc locul printre furnicile ce ies din crăpăturile bordurii şi împodobesc trunchiurile teilor.
Din ştiinţa bunicului, Bulevardul Pardon are cinci metri lăţime şi 180 de paşi lungime. S-a numit multă vreme aşa pentru că era o zonă aglomerată, iar desele ciocniri între trecători duceau inevitabil la scuzele exprimate la tot pasul prin expresia ,,Pardon”.
Şi, dacă i-ar zice altfel, bulevardul tot aşa s-ar chema.
Într-o lăţime de bulevard mi-am desenat un şotron şi mi-am ales un partener imaginar cu care m-am întrecut, în vreme ce bunicul discută, pe o bancă învecinată cu prietenii.
În stânga, privirea mi s-a pironit pe biserica Sfântul Nicolae. Pentru o clipă m-am visat printre icoane şi sfinţi smirnă şi tămâie, aşteptând probabil ca îngerii să părăsească tencuiala bisericii şi să joace şotronul cu mine.
În dreapta Biblioteca Municipală, poartă numele marelui poet Ion Barbu. Mă trec frisoanele la gândul că bunicul m-ar îndemna să mai îndes în ghiozdan câteva cărţi.
Este o clădire foarte frumoasă ridicată la începutul secolului al XX-lea în stil românesc clasic. În faţa ei se află statuia Negru Vodă.
Nu am numărat niciodată paşii din capul bulevardului până la Grădina Publică ,,Merci”, dar ştiu că n-am obosit căutându-l şi găsindu-l pe EL, LOCUL MEU.
Grădina Publică ,,Merci” a fost şi este LOCUL MEU, PRIETENA MEA.
Din cartea cu poveşti despre Câmpulung, bunicul îmi citeşte cu căldură: ,,Oază de linişte, podium de orchestră pentru fanfara militară, refugiu pentru pensionari şi cel mai renumit amfiteatru în aer liber pentru serbări ,,cu confetti”. Participanţii la serbări spuneau ,,Merci”. Din ,,Merci” în ,,Merci” parcul a primit denumirea de Grădina ,,Merci”.
Multe lucruri frumoase şi interesante mai conţin şi cărţile acestea şi cap au avut cei care s-au gândit să le scrie pentru a fi păstrate.
De la intrare, piatra aşezată cu grijă formează un gard rezistent timpului. Din el parcă răsare un Barometru care arată mereu vreme bună şi o hartă cu traseele specifice zonei.
Cum o fi luat naştere această minunăţie? Aflăm tot din cartea bunicului:
,,Amenajarea Grădinii Publice ,,Merci” şi a Bulevardului Pardon a început în anul 1885, (după ce un incendiu a distrus prăvăliile din acea zonă) s-a încheiat în anul 1890, iar în 1895 aici au fost instalate 25 de felinare. A fost demarată de primarul Istrate Rizeanu. Împrejmuirea din piatră de Albeşti a Grădinii a fost realizată în timpul primarului Ionel Nicolau, între 1925 – 1929, de către antrepriza Fraţii de Nicola şi sculptorul Victor Mezaroba după un proiect al arhitectului Berechet, ce respectă stilul naţional (cu elemente post – brâncoveneşti şi neoclasice) de expresie post – academistă”.
Primăvara sfioasă îmi oferă, în Grădina Publică, privelişti de un pitoresc aparte. Sub castanii înşiraţi ca nişte soldaţi apar pâlcuri de violete ce-mi înmiresmează obrajii.
Am copacul meu preferat în mijlocul grădinii unde mă regăsesc, zâmbesc şi îi povestesc aşa cum face bunicul cu mine. Îi spun lecţiile de la şcoală şi toate trăsnăile ce-mi trec prin cap. Mă ascultă de fiecare dată, mă priveşte şi îmi zâmbeşte şi el. Îl iubesc pentru că mă aşteaptă şi nu mi-a divulgat poveştile.
Vara înseamnă vacanţă şi multă viaţă în parc. În Grădina Publică, fericirea înseamnă şi o zi de ploaie. Am alergat şi am cântat prin ploaie, am privit apoi curcubeul şi am văzut cum soarele taie felii de lumină printre crengile copacilor dinspre care răzbat frunzele şi mirosul dulceag al florilor.
De pe bancă îmi stăruie în urechi ţârâitul greierilor, zornăitul zarurilor de la table şi ţăcănitul roţilor dec tren. Al trenului ce pleacă spre Bucureşti şi cel al vieţii care aleargă cu viteză maximă spre necunoscut.
Toamna, cu timpul ei încet îmi aduce bucurie. Încep cursurile, poveştile cu colegii şi, cu prietenii. Ea domneşte nestingherită iar cerul se aseamănă cu un şal mare întins deasupra oraşului.
Toamna mă îmbrăţişează şi mă sărută, îmbătându-mă cu aromele ei din care răzbate mirosul de castane coapte. Înainte de focul lui Sumedru, de Sfântul Dumitru adun buzunare de castane pentru a le arunca în foc. Le împart cu ceilalţi copii şi cu bunicul care după ce le aşează în sticlă cu spirt, îşi pune comprese la genunchi, pentru reumatism.
Veveriţele trag o joacă în larma copiilor de pe tobogane sau se întrec cu cei care aleargă pe biciclete sau pe role.
Calc uşor pe covorul de frunze ruginii şi simt cum şi ele tânjesc după căldura verii care a trecut. Privesc spre înaltul cerului şi acolo văd cum păsările călătoare pleacă vâslind în înălţimi, în locuri mai călduroase.
Mă aşez pe o bancă şi iau o frunză aurie în palmă, o lipesc de obraz de parcă aş asculta povestea ei. Da, şi ea are o poveste. A despărţirii de copac în dans cu rochie de mireasă. În adierea vântului, e rândul ei să zboare, un zbor deosebit de cel al păsărilor.
Iarna, vântul şuieră printre crengile copacilor. Copacul meu parcă s-a mai înălţat puţin. Veveriţa ce se adăposteşte în scorbura lui şi-a pus ochelari iar greierele neobosit îşi caută partitura şi vioara cea veche pentru o nouă cântare.
Iubesc ramurile grele ale copacilor pudrate cu fulgi de zăpadă veniţi din tărâmul poveştilor.
De-a lungul aleilor se ridică busturile unor personalităţi precum: I.D. Negulici, CD Aricescu, Ion Barbu, Tudor Muşatescu, George Oprescu, I.C.Parhon, Nicolae Bălcescu.
În liniştea adâncă surprind chipurile acestor personalităţi de care m-am apropiat atât de mult şi am stat la sfat. Bunicul a avut grijă să-mi citească despre fiecare câte ceva.
Oamenii de zăpadă privesc spre noi şi de pe chipul lor se desprind inocenţa şi bucuria celor care i-au înălţat.
Pe o bancă nişte tineri îşi fură sărutări.
Aici în parc am descoperit şi eu o iubire kilometrică: cea dintre Cer şi Pământ. Când cerul sărută pământul ies aburi, flori, ninge, plouă, ciripesc păsările, chicotesc copiii, bunicii povestesc . Curcubeul pictează cerul în culorile fericirii mele.
Trecutul şi prezentul se contopesc, născând legende, poveşti, amintiri. Parcul este închis pentru reabilitare. Bunicul spune că prin dibăcia oamenilor frumuseţile nu pier în timp. Nu sunt trist pentru că ştiu că mâine o să pot să-mi revăd copacul. L-am văzut în fiecare zi pe deasupra gardului care închide milioane de poveşti şi bucurii.
Vântul împrăştie miresme medievale şi mângâie drapelul naţional de sub streşinile clădirilor de o frumuseţe arhitecturală aparte. Muzica răzbate dinspre biserica Sfântul Nicolae iar Ion Barbu îmi propune o oră de lectură.
Fiecare poartă în inima lui o părticică din lumea asta fascinantă a Câmpulungului dintre Muscele.
Dumnezeu bagă mâna lui sfântă în traista de seară şi aruncă pe cer ochişori de om pentru a veghea asupra noastră şi a oraşului Câmpulung Muscel.