Revenim în 2019 la seria de interviuri „Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc” despre voluntarii De-a arhitectura care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit. Am ajuns la cel de-al cincisprezecelea interviu şi ne bucurăm de fiecare dată când descoperim lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri, când aflăm puţin din povestea sau istoria din spatele omului şi ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi de fiecare dintre ei.
Alexandra-Maria Rigler completează seria de voluntari de până acum. În 2013, „Garo” a venit în familia De-a Arhitectura în Timişoara, ca student arhitect voluntar în primul an de implementare a cursului „De-a arhitectura în oraşul meu” la nivel naţional. De 6 ani continuă să meargă la clasă şi să „traducă” noţiunile de arhitectură şi mediu construit pentru cei mici. În anul şcolar 2018-2019 Alexandra este alături de elevii de clasa a III-a de la Liceul Teoretic „Grigore Moisil” care studiază cursul „De-a arhitectura în oraşul meu” şi alături de colegii lor mai mari din clasele a IX-a, a X-a, a XI-a şi a XII-a de la Colegiul Naţional de Artă „Ion Vidu” unde, în cadrul programului educaţional „De-a arhitectura în şcoala mea”, îi îndrumă într-un proces de investigare şi identificare a şcolii în care studiază, în vederea descoperirii acelor aspecte legate de clădire pe care doresc să le îmbunătăţească. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea încă unui voluntar De-a Arhitectura.
⌂ Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
Foto: Bianca Azap
Sunt o mulţime de momente şi situaţii care, puse laolaltă, m-au apropiat de arhitectură.
Cred că, mai întâi de toate, faptul că am crescut la sat până la vârsta de 10 ani, într-o casă care mi-a oferit experienţe spaţiale dintre cele mai diverse, cu pivniţă şi pod, bucătărie de vară şi de iarnă, camerele „bune” de la stradă şi anexele din spatele casei, în care se întâmpla cea mai mare parte din activităţi. Şi nu doar casa mea, ci şi satul în sine (Surducu Mare), a cărui istorie m-a fascinat încă din copilărie, când sora bunicii îmi hrănea curiozitatea cu o mulţime de povestiri: despre urmele castrului roman Centum Putei (Centum Putea) de la marginea satului care apăra drumul spre Tibiscum, despre cartarea aşezării în ridicările topografice iosefine (Surduk, Szurduk) ale Imperiului Habsburgic, despre deportarea familiei în Bărăgan, dată fiind apropierea de graniţa cu Iugoslavia, precum şi despre traumele „locuirii” din Bărăgan şi ceea ce au mai găsit la întoarcerea acasă. Tot de la mătuşa din partea bunicii am auzit prima dată şi cuvântul „arhitectură” şi tot de la ea a venit îndemnul timpuriu „ar trebui să te faci arhitect!”.
Nu în ultimul rând, presiunea clasei a X-a din liceu (Colegiul Naţional „Traian Lalescu” Reşiţa), când toată lumea te întreba ce facultate vei urma, şi ceilalţi 3 colegi de clasă care au decis, la rândul lor, că vor să studieze arhitectura, au contribuit la decizia de a urma acest drum, care, pe atunci, era destul de neclar.
⌂ Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
După copilăria petrecută la sat, când cel mai mult îmi plăcea să cutreier (ştiu şi acum potecile pe din afară), a urmat o perioadă în care, pe lângă şcoală, am făcut de toate: de la muzică, teatru, dans şi sport, până la voluntariat, ceea ce mi-a oferit, printre altele, prilejul de a planifica cât mai bine fiecare minut, iar de atunci exersez şi îmi face plăcere să pun lucrurile în perspectivă şi, mai ales, în ordine :).
Jonglarea între diverse activităţi şi proiecte e la fel de prezentă şi cred că va mai sta cu mine ceva timp – consider că la începutul carierei fiecare arhitect trebuie să fie deschis şi receptiv la cât mai multe practici alternative, multe dintre ele indirect legate de arhitectură, pentru a-şi lărgi înţelegerea despre arhitectură şi pentru a deschide drumul unor noi moduri de a profesa, fiind un domeniu destul de fragil care, inevitabil, este supus unor presiuni şi transformări ce vin din multe părţi.
Proiect „Casa care-mi place”, În comunitate, Foto: Dan Purice
⌂ Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
Echipele din care am făcut sau fac parte.
Chiar dacă în sistemul de învăţământ preuniversitar din ţară nu prea există exerciţiul colaborării, eu am avut norocul de a lucra, de cele mai multe ori, în echipă. Nu a fost un exerciţiu uşor, cel puţin nu la început, aşa că le sunt recunoscătoare echipelor din liceu care au avut răbdare cu mine. De abia în facultate am găsit un model de lucru în echipă, exersat iniţial prin proiectele asociaţiei de studenţi la arhitectură (Asociaţia de la patru) şi conturat cu ajutorul echipei asociaţiei ÎN COMUNITATE, primul ONG pe care l-am înfiinţat alături de colegii mei, în ultimul an de studii.
Însă cea mai mare influenţă asupra muncii mele până în prezent a avut-o echipa BETA (Bienala Timişoreană de Arhitectură) care mi-a oferit cel mai bun exemplu pentru ceea ce înseamnă şi poate face o echipă bună.
⌂ Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Am început să colaborez cu De-a Arhitectura în 2013, când aceasta a venit pentru prima dată în Timişoara cu programul „De-a arhitectura în oraşul meu”. Eram încă studentă şi cred că a contat foarte mult încrederea pe care asociaţia o acorda studenţilor arhitecţi pentru a contribui la implementarea programului. M-a impresionat cât de bine era gândit programul cap-coadă, claritatea obiectivelor asumate şi tot instrumentarul pus la dispoziţie pentru implementare.
⌂ Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Apreciez foarte mult faptul că echipa De-a Arhitectura munceşte constat pentru a-şi atinge scopul, că îşi îmbunătăţeşte materialele şi metodele, că dezvoltă noi proiecte, că ştie să atragă şi să capaciteze oameni şi echipe în teritoriu.
Din colaborarea mea cu De-a Arhitectura, în cei 6 ani de când activez ca voluntar, nu am avut motive să mă îndoiesc de utilitatea sau de eficienţa programelor dezvoltate. Din contră, acţiunile De-a Arhitectura sunt dintre cele mai importante atunci când vine vorba de asigurarea viitoare a unui mediu construit de o mai bună calitate. Există un impact real asupra elevilor, care sunt şi viitori beneficiari şi decidenţi, iar asta îţi aduce mari satisfacţii. Faptul că deja primele generaţii care au beneficiat de programele De-a Arhitectura votează şi iau decizii este cât de poate de îmbucurător.
⌂ Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Traducerea noţiunilor de arhitectură către elevi, în special către cei mici; adaptarea limbajului şi deprinderea unor metode pedagogice.
Proiect „FABRICăm”, În comunitate, Foto: Alexandra-Maria Rigler
⌂ Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa în clasa De-a arhitectura?
Mulţi profesori au contribuit la formarea mea şi nu doar cei care au fost neapărat mai deschişi. Am rămas însă, de cele mai multe ori, marcată de acei profesori care reuşeau să te impulsioneze să cauţi mai mult, în afara şcolii, să înveţi pe cont propriu, să ai plăcerea de a descoperi, testa şi învăţa de capul tău. Asta oricum se întâmpla până să ajungem la şcoală, cred, doar că odată intraţi în sistem nu ne mai întrebăm atât de mult, nu mai chestionăm natura informaţiilor şi optica din care sunt privite şi rareori luăm noi iniţiativa de a căuta.
În relaţia mea cu elevii am căutat mereu să îi încurajez să se exprime, să ia iniţiativă şi să caute să aducă în faţă aspectele pozitive atunci când se exprimă în raport cu o idee sau în raport cu munca celorlalţi.
Echipa FABER, Foto: Dan Purice
⌂ Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Mă interesează modul în care este practicată arhitectura – care sunt limitările practicii de arhitectură, dar mai ales care sunt oportunităţile şi cum practica de arhitectură este influenţată de noile tendinţe ce redefinesc felul în care muncim.
În egală măsură, mă interesează modul în care arhitectura este percepută la nivelul societății – este necesar să luăm pulsul, să observăm şi să analizăm mult mai atent contextul în care ne desfăşurăm şi, în loc să ne creştem propria bulă, să începem să facem parte şi din altele. Nu în ultimul rând, mă interesează dimensiunea culturală a arhitecturii şi cea socială.
Proiectele la care contribui au la bază aceste interese.
Expoziția-concurs BETA în spațiul public, Foto: Dan Purice
⌂ Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Am avut şi am ocazia de a-mi aduce contribuţia la proiecte care îmi oferă mari satisfacţii, care lucrează la scara oraşului şi a comunităţii, precum: BETA, F O R, FABER sau ÎN COMUNITATE. Proiecte construite în cele mai faine echipe şi despre care vă invit să aflaţi mai multe pe: betacity.eu, F O R, faber.community sau În comunitate.
⌂ Care este motto-ul tău personal?
Nu am unul.