La final de an ne-am făcut obiceiul să organizăm întâlniri locale cu îndrumătorii De-a arhitectura. E adevărat că stabilim întâlnirile în vacanţă, dar nu avem cum altfel, iunie fiind o lună extrem de plină pentru toată lumea: arhitecţii voluntari sunt ocupaţi alături de învăţători şi copii să finalizeze machetele pentru expoziţiile De-a arhitectura, cadrele didatice sunt ocupate, pe de altă parte, cu încheierea anului şcolar, evaluările naţionale ale elevilor care încheie clasa a VIII-a, bacalaureat, pregătirea taberelor, părinţii se pregătesc de vacanţă cu copiii. Aşa că la Bucureşti ne-a rămas să ne întâlnim în săptămâna 18-24 iunie, în două sesiuni. Ne-am văzut miercuri, pe 20 iunie, la sediul Ordinului Arhitecţilor din România, la Casa Mincu şi sâmbătă, pe 23 iunie, la HUB A – OAR.
De-a Arhitectura a organizat cele două întâlniri, arh. Ioana Rizea, manager programe şcoli, şi arh. Aurelia Axente-Stan, coordonator local Bucureşti-SUD, fiind cele care au avut dublul rol de organizator şi amfitrion. Eu am participat la prima întâlnire, cea de miercuri, de la care vă voi povesti mai departe.
Nu mai fusesem la o întâlnire a îndrumătorilor de ceva vreme, pentru că nu s-a potrivit cu programul meu de zi cu zi care mă ţine pe alte meleaguri. M-am bucurat tare mult să retrăiesc atmosfera întâlnirilor şi a training-urilor De-a arhitectura, să aud poveştile de la clasă, momentele frumoase şi hazlii, dar şi cele mai dificile sau mai bine zis provocările, aşa cum am conchis la întâlnire că se numesc aceste momente.
La De-a Arhitectura eu am început ca intern în 2013, timp de trei luni, şi am trecut cam prin toate etapele posibile, de la arhitect îndrumător, la coordonator local, trainer la atelierele de pregătire ale îndrumătorilor, iar acum responsabil comunicare. Însă experienţa de la clasă îmi este încă foarte vie în minte, deşi au trecut aproape 5 ani. N-ai cum să uiţi emoţia primei zile de şcoală, îmbrăţişările copiilor pe holul şcolii ca la grămada de rugby, întrebările grele, dar şi răspunsurile lor isteţe. Într-adevăr, este o provocare să predai la clasă, ca arhitect, însă o provocare stimulatoare, care îţi suscită partea creativă, ca să nu mai zic că materia predată ajută mult, este foarte generoasă. Curiozitatea copiilor, prilejul de a-i introduce într-un domeniu nou, dar care de fapt ne este familiar tuturor, ca locuitori ai oraşului, ai căminelor în care ne desfăşurăm viaţa, ai şcolilor şi birourilor, sunt un pretext de bucurie responsabilă.
La Casa Mincu am ajuns la ora 18:00, dar am aşteptat îndrumătorii întârziaţi care şi-au anunţat venirea. Căldură mare, zăpuşeală şi trafic de Bucureşti, chiar şi în vacanţă. După o păsuire generoasă de vreo jumătate de oră, am decis să începem. Trei membri De-a Arhitectura şi 11 îndrumători, dintre care un singur reprezentant masculin.
Am început cu povestea unei clase a V-a din sectorul 4, avantajată de colectivul redus de 18 copii – aveam să aflăm în decursul conversaţiilor că aşa un număr mic de copii nu se întâlneşte des la clasă şi este un mare avantaj pentru că ai timp să te ocupi de fiecare dintre ei în parte. Florentina ne-a spus că a ales cursul De-a arhitectura la recomandarea altor oameni din şcoală. Curioşi să ştim cum află lumea despre noi, am întrebat ce oameni şi, cu surpriză, am aflat că alte ONG-uri ne-au recomandat activităţile! Nu ştim cine sunteţi, dar vă mulţumim pentru votul de încredere!
La şcoala din sectorul 4 am auzit numai de bine, ni s-a povestit despre excursia făcută la Braşov în care îndrumătorii au comasat două expediţii din cursul „De-a arhitectura în oraşul meu” şi unde tare s-au distrat şi au învăţat copiii şi adulţii. Şi activităţile din Şcoala Altfel s-au desfăşurat tot cu De-a Arhitectura, aşa s-a putut compensa nevoia de timp în plus peste ora obişnuită pe săptămână.
Am mutat conversaţia la clasa a III-a, cu echipa formată din cadru didactic şi arhitect voluntar care a finalizat primul an De-a arhitectura, dar care va continua şi anul viitor, în clasa a IV-a. Am descoperit cum cei 36 de copii au învăţat să lucreze în echipă, cum le-a fost un pic dificil să înţeleagă reducerea la scară, însă recapitularea de la fiecare final de oră şi pregătirea pentru ora următoare, fotografiile suplimentare aduse de arhitectul îndrumător şi toate celelalte artificii inventive au ajutat enorm.
Am continuat discuţia cu o altă clasă a III-a despre care cadrul didactic ne-a povestit că cei 27 de copii care au urmat cursul timp de doi ani şi care au învăţat într-o şcoală din Bucureştii Noi, deşi zona nu a fost foarte generoasă pentru expediţiile de lângă şcoală, îndrumătorii au compensat cu o excursie la Monumentul Holocaustului şi au învăţat multe.
Tudor, singurul „băiat” de la întâlnire, ne-a povestit despre cât de diferită a fost îndrumarea celor două clase a III-a pe care le-a păstorit în anul ce s-a încheiat: una de 23 de copii şi una de 33. Două experienţe divergente, care au avut ca punct comun cursul studiat, o provocare adevărată în ambele cazuri. Deşi situaţiile au fost extrem de diferite, Tudor s-a simţit stimulat şi a încercat tot ce i-a stat în putinţă.
Ioana ne-a povestit şi ea despre cele două clase la care a fost îndrumător, o clasă I cu 35 de copii şi o grupă de copii cu predare în engleză şi cu copii cu vârste diferite. Ne-am distrat foarte tare când Ioana ne-a împărtăşit metoda ei „manipulatoare” de a scrie bileţele cu acelaşi lucru pe ele pe care le-a oferit, mai apoi, copiilor spre a-şi alege tema de studiu a orei într-un mod democratic.
Cu dna. director Nicolae am revenit la discuţia colectivului de copii mic sau mare de mai devreme, în care am aflat că 15 copii constituie un colectiv mic la ciclul primar, dar aceste cazuri fericite cu 1 până la 25 de copii sunt foarte rare, realitatea fiind departe de ideal. Dna. director ne-a povestit cum la clasa dânsei cursul a fost un joc, nu o oră de clasă, fară calificative, o plăcere pentru cei mici, însă ne-a vorbit şi despre cum arhitectul şi profesorul nu au reuşit mereu să îşi coordoneze programele şi au avut şi lecţii separate.
Am mutat discuţia la un „veteran” De-a arhitectura, dna. profesoară Rotaru, care ne-a povestit despre lunga experienţă cu asociaţia noastră, de aproape 4 ani, despre arhitecţii îndrumători de la clasă, Florin şi apoi Micaela („Micky”), care a preluat la final ştafeta, despre minunatele amintiri cu care au rămas copiii, arhitecţii şi cadrul didactic, despre cum totul a fost extrem de uşor, „un vis”. Sperăm ca dna. Rotaru să îşi ia inima în dinţi şi să scrie cartea de care pomenea, despre aventurile în lumea De-a arhitectura, până una alta puteţi citi poveşti de la clasă pe blogul dânsei, Învăţăcei.
Nicoleta şi Sandra (profesor învăţător şi arhitect) ne-au împărtăşit experienţa copiilor de la „De-a arhitectura mini”, ne-au spus cum prezenţa studentului arhitect Adina la clasă a fost un plus extraordinar şi aceasta s-a dovedit un ajutor de nădejde, despre grupul de whatsapp al clasei care a funcţionat strună, despre întâlnirile din weekend ale arhitectului cu cadrul didactic care au ajutat la pregătirea orelor, cel puţin la început, până s-au cunoscut. Nota 10 pentru logistică şi pentru ajutorul părinţilor „destoinici” sau mai bine zis al mămicilor (se pare că pentru taţi tăiatul cu forfeca la machetă a fost mai dificil ;)).
Am încheiat discuţia îndrumătorilor cu o echipă care a studiat împreună timp de doi ani la Mini şi care abia aşteaptă să treca la „nivelul” următor, cursul „De-a arhitectura în oraşul meu”.
Discuţiile s-au întins peste ora 20:30, am învăţat unii de la alţii şi am aflat că nu există o reţetă unică de implementare a cursurilor De-a arhitectura la clasă, că suntem diferiţi şi modul cum noi „traducem” conţinutul este cât se poate de variat, dar, foarte important, că lucrul în echipă este esenţial pentru copii şi cel puţin la fel de important pentru tandemul cadru didactic-arhitect voluntar, că nu vrem să îi facem pe elevi „mici arhitecţi” sau arhitecţi când sunt mari, dar că este important să afle ce face arhitectul sau urbanistul sau peisagistul, că oraşul este creat şi îmbunătăţit de noi toţi şi de fiecare în parte, că ce absorb la această vârstă pune bazele pentru viitor, că gândirea critică este fundamentală şi nu „mura-n gură”, că activităţile hands-on, jocul, creativitatea, expediţiile sunt o modalitate preferată şi benefică pentru copii de a învăţa şi sedimenta cunoştinţe, că nu pare învăţare „joaca de-a arhitectura”, dar că, de fapt, cunoştinţele asimilate prin această joacă rămân gravate în mintea copiilor.
Text: arh. Monica Popescu
Foto: arh. Aurelia Axente-Stan, arh. Ioana Rizea