Patrimoniul și apa – ateliere de vacanță pentru copii și tineri

Anul acesta echipa De-a Arhitectura Vest a organizat la Timișoara, în perioada 10-14 iulie 2023, seria de ateliere de vacanță „Patrimoniul și apa” pentru elevi de 8-14 ani și tineri studenți arhitecți aflați în practica de vară.

Scopul proiectului desfășurat în parteneriat cu Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Timișoara (FAUT), Muzeul Apei prin Fundația Aquatim și Muzeul Național al Banatului și cu o finanțare obținută prin concursul de proiecte educaționale al Fundației Alber, prin sponsorul său City of Mara, pe lângă sprijinul oferit de Ordinul Arhitecților din România (OAR), a fost creșterea gradului de conștientizare al elevilor și studenților față de obiectivele de patrimoniu ale orașului Timișoara și a relației lor cu apa. De asemenea proiectul a vizat schimbul de experiență și încurajarea colaborării între diferite categorii de vârstă, pe de o parte, și cadrele didactice ale Facultății de Arhitectură și Urbanism (FAUT), arhitecții îndrumători ai Asociației De-a Arhitectura, profesorii din învățământul preuniversitar și alți specialiști ai mediului construit și natural (critici literari, istorici, geografi, peisagiști, etc.) pe de altă parte.

Brîndușa Havași, coordonatorul proiectului „Patrimoniul și apa”, ne povestește mai departe despre atelierele de vacanță pentru copii și tineri.

Muzeul Apei – Grupul de fântâni nr. 1, ing. Stan Vidrighin, arh. Lászlo Székely, 1914

Clădirile de patrimoniu – monumente istorice, industriale sau vernaculare, reprezintă „zestrea construită” moștenită de la străbunii noștrii. Apa este elementul natural în apropierea căruia au apărut și s-au dezvoltat primele așezări umane, dar care, în manifestările sale accidentale sau obișnuite – cum ar fi apa de ploaie într-un acoperiș deteriorat, le poate și distruge, așa cum se întâmplă adesea chiar cu clădirile de patrimoniu. Dar cum deosebim o clădire de patrimoniu față de alte clădiri?

Semnul pentru „monument istoric” și forma sub care acesta apare pe clădirile din Timișoara

În echipe de câte 8-10 copii și tot atâția studenți, însoțiți de cadrele didactice ale Facultății de Arhitectură și Urbanism, arhitecții îndrumători ai Asociației De-a Arhitectura și profesorii de învățământ primar și gimnazial, cei 35 de copii și 36 de studenți au vizitat Muzeul Apei, Bastionul Theresia și Podul Episcopilor, pod istoric ce face legătura între Cetate și cartierul Elisabetin, încercând să înțeleagă istoria orașului în strânsă legătură cu apa în preajma căreia s-a format.

1. Muzeul Apei – Grupul de fântâni nr. 1, ing. Stan Vidrighin, arh. Lászlo Székely, 1914 | 2. Podul Episcopilor, 1913 | 3-4. Bastionul Theresia, 1733

Dar cum a apărut orașul Timișoara? Echipa care a avut de studiat Bastionul a pornit pe urmele istoriei.

Arhitectul Mihai Opriș, în a sa „Monografie a Timișoarei”, ne povestește că așezarea s-a dezvoltat în Câmpia Timișului, pe o spină mai ridicată de teren care permitea traversarea mlaștinilor, în care meandrele râurilor Bega și Timiș se împleteau și formau zone inundabile. Protecția oferită de mlaștini și fauna acestora au atras comunitățile umane. Așezarea a luat numele râului Timiș, bazinul mlăștinos al acestuia se întindea de la vest de actualul oraș Lugoj până la Tisa. „Cetatea Timișului” este atestată documentar în anul 1177, la capătul de nord al spinei neinundabile și la sud de așezarea rurală, pentru ca, apărată de mlaștini, să controleze vadurile. Cetatea era mărginită pe trei laturi de brațe de apă, iar pe cea de-a patra de un canal, și se afla pe direcția de expansiune a Imperiului Otoman în Europa (Sofia – Belgrad – Buda – Viena). În timpul ocupației otomane, în oraș existau trei băi publice. Evlia Celebi descrie Timișoara ca fiind „așezată pe un pământ înverzit, mănos și… înconjurată de grădini și parcuri de trandafiri”, aici se consuma apă din Bega (Timiș), dar tot în Bega se aruncau și gunoaiele.

1. Cetatea Timișoarei în timpul ocupației otomane, 1602 | 2. Suprapunere pe harta actuală a structurii urbane de la începutul sec. XII-XIII până în anul 1300, Planul Urbanistic General (P.U.G.) Planșa 1. Cu galben zona construită, cu roșu drumurile de tranzit, cu albastru închis brațe de apă ipotetice, cu albastru deschis mlaștinile bazinului Timiș-Bega, cu maro insulele uscate.

La 13 octombrie 1716 garnizoana otomană capitulează după un lung asediu al armatei imperiale austriece, în care orașul suferă puternice bombardamente de artilerie. Odată cu pacea de la Passarowitz, Banatul intră sub stăpânirea Casei de Austria și este organizată ca o țară autonomă, cu capitala la Timișoara. Între anii 1728-1732 cursul râului Bega este regularizat de la Făget până la Timișoara. De aici în aval se realizează un canal navigabil reprezentând, până la apariția căii ferate, unica posibilitate de transport pentru mărfurile grele, funcționând aproape tot timpul anului. Astfel, Timișoara este legată prin Tisa și Dunăre cu sistemul fluvial al Europei Centrale. Pentru că fortificațiile existente nu mai corespund tehnicii militare din sec. al XVIII-lea, se studiază și se întocmesc proiecte pentru mai multe variante de fortificații bastionare. Ravelinul Depozitului de Muniție și Alimente este primul care se construiește și este complet terminat în 1733. În 1744 a fost redenumit Bastionul Theresia, în onoarea arhiducesei Maria Terezia a Austriei, și este singurul bastion care s-a păstrat din Cetatea Timișoarei, cel mai amplu sistem fortificat de tip Vauban de pe teritoriul actual al țării noastre. [1]

1. Planul canalului Bega cca. 1732, P.U.G. Planșa 6, se vede deja primul bastion în formă de săgeată la marginea de est a zonei construite. | 2. Planul Timișoarei în anul 1750, P.U.G. Planșa 11, se vede cetatea cu 9 colțuri (bastioane) suprapusă peste harta actuală a orașului, încercuit cu roșu Bastionul Theresia. | 3. Planul Timișoarei în anul 1808 (întocmit în vederea unor lucrări de canalizare) P.U.G. Planșa 17, se vede cetatea cu 9 colțuri (bastioane), încercuit cu roșu Bastionul Theresia.

Uriașa centură de fortificații bastionare are o grosime medie de circa 585 metri. De la linia de circumvalațiune (limita exterioară a fortificațiilor) urmează esplanada, un câmp lat de 949 metri, supus interdicției de construire. Fortificațiile și esplanada împing cartierele exterioare la 1700-2000 de metri față de centrul Cetății. La 5 februarie 1777, pentru că apa săpa fundațiile fortificațiilor, se sapă la S-SE de cetate canalul având același traseu circular ca și canalul Bega actual. Șanțul exterior al cetății rămâne umplut cu apă. În anul 1777 se întocmesc planurile, secțiunea și fațadele magaziei principale, parter și etaj, în vederea executării unui nou acoperiș și a unor modificări interioare la bastionul Theresia. În războiul franco-prusac (1870-71) fortificațiile bastionare se dovedesc ineficiente și se proiectează o nouă incintă fortificată, cu păstrarea a doar trei dintre bastioanele existente, transformate în clădiri utilitare pentru armată. [2] Vechile fortificații împiedică extinderea Cetății, fac anevoioasă circulația și realizarea unei rețele moderne de alimentare cu apă și canalizare. În 1892 se decide „defortificarea”, ceea ce va duce la eliberarea terenului ocupat de acestea, 1 380 460mp și ridicarea interdicției de construire în zona esplanadei. O asemenea cantitate de teren disponibil în jurul nucleului central nu va mai exista în istoria orașului și a generat salba de parcuri de-a lungul canalului Bega. Arhitectul Ludwig von Ybl realizează împreună cu inginerul șef al orașului, Aladár Kovács Sebestyén, mai multe variante de sistematizare în sistem radial-concentric. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea Timișoara avea renumele de „Mica Vienă”. Cetatea mai este înconjurată de fortificații la începutul sec. XX. [3] O parte din fortificații au fost dărâmate între 1899-1902, dar abia după executarea clădirilor înlocuitoare cerute de militari se trece la demolarea masivă a fortificațiilor, în 1906-1910.

1. Planul orașului liber regal Timișoara cca. 1890 P.U.G. Planșa 22, se vede linia de circumvalațiune (limita exterioară a fortificațiilor) și esplanada. | 2. Harta zonei centrale cu parcurile de-a lungul canalului Bega.

După ce am aflat istoria orașului și a Bastionului, am măsurat împreună cu studenții arhitecți spațiul casei de scară care urcă în spațiul expo al Muzeului Banatului și copiii au fost bucuroși să își imagineze o amenajare a acestui spațiu care să fie mai accesibilă și mai prietenoasă celor de vârsta lor.

Copiii și-au dorit pe palierul de la etaj un loc amenajat cu pufuri, canapea, ecran de proiecție, iar pe coridor animatron, o suprafață tactilă și o expoziție de tablouri abstracte, printre altele. S-a propus și un lift pe fața către curtea interioară care să faciliteze accesul celor în cărucior.

A doua zi studenții au realizat macheta spațiului măsurat, iar copiii și-au pus ideile de amenajare în machetă. Am lucrat în atelierele Facultății de Arhitectură și Urbanism, iar colegul nostru arhitect Camil Milincu ne-a împărtășit câteva metode și tehnici de machetare.

Vineri, 14 iulie, echipa formată din elevii cu vârste cuprinse între 8 și 9 ani, Alexandru Sava, Rafael-Marcu Sîrbu, Alexandru Topală, Marla Freyja Kali, Sofia Cioară, Rareș Boboiciov, Eliza Popescu, Marco Orgovici și studenții Oana Maria Petrescu, Leena Algaili, Anamaria Bock, Emanuel Damjan, Diana Coșeri, Ivana-Maia Bojici, Nicoleta Csortan, Ana Vasi și Lia Zastavnetchi au prezentat macheta cu propunerile noastre colegilor din celelalte echipe și părinților invitați, în amfiteatrul Nicolae Maior al Facultății de Construcții.

O altă echipă de elevi și studenți au avut de studiat Grupul de fântâni nr. 1 din incinta Muzeului Apei. Și aici am descoperit o istorie a orașului care se împletește cu cea a apei. În perioada medievală – 1308-1315 – se construiește Castelul Huniazilor, unde Carol Robert de Anjou locuiește 8 ani, apoi Iancu de Hunedoara. Castelul era de formă dreptunghiulară, în jurul unei curți interioare ce avea o fântână.

1. Timișoara la 1716, după M. Seuter | 2. Perioada otomană, Sacagii | 3. Perioada otomană, chioșcul din bârne cu filtre-grătare

Stratul acvifer de mică adâncime din Timișoara nu avea apă potabilă, doar fântânile săpate la o adâncime mai mare  puteau oferi apa potabilă. În perioada otomană (1552-1716), conform notițelor unor cronicari, aflăm că: „prin cetate sunt canale și toată populația de acolo ia apă și-și potolește setea; cișmele nu sunt deloc.” Mai sunt amintite trei hanuri și patru băi frumoase. Acest fapt presupune și existența unor fântâni care să deservească aceste stabilimente. „Ceilalți locuitori, care stau în alte părți ale orașului și în suburbii, își iau apa din șanțul orașului care este însă îndeobște destul de murdară pentru că se spală și se aruncă în ea tot felul de murdării, astfel încât unul își spală picioarele sau cârpe vechi ori aruncă în ea intestinele oilor tăiate, iar altul, alături, își umple cana pentru băut.” În interiorul cetății, în două locuri râul Timiș trece prin grătare cu rol de filtrare și toți locuitorii își iau apă de băut de acolo.

1. Mașina hidraulică construită de Alexander Steinlein | 2. Conductă de lemn cu cercuri de fier și conducte de lemn

Trupele habsburgice, sub comanda prințului Eugeniu de Savoya, intră în Timișoara în 1716. Problema apei potabile în interiorul cetății a fost una dintre primele probleme pe care Claude Florimond de Mercy, guvernatorul habsburgic al Banatului timișan, a fost nevoit să le rezolve. Odată ce apele de suprafață (ale râului și ale bălților) sunt evacuate, calitatea apei din râul Bega se îmbunătățește simțitor, astfel, în 1732 se folosește prima instalație mecanică pentru pomparea apei, alcătuită dintr-un sistem de roți hidraulice elevatoare care ridică apa din râu, o curăță și o transmit, prin conducte subterane, până în interiorul cetății. Este prima astfel de instalaţie tehnică de pe teritoriul României și se compunea dintr-un turn cu rezervor, o conductă dublă de distribuție din lemn și din șase cișmele. Conductele duble din lemn trebuiau schimbate destul de des, astfel încât Administrația solicită districtelor să execute și să trimită la Timișoara conducte din lemn de pin, scobite la mijloc, iar meșterul fântânar al orașului se deplasează personal în pădurile din zona Vârșețului pentru a alege esențele potrivite. În același timp se cere, de la Orșova, confecționarea a multe sute de trunchiuri de copaci scobiți, din molid, anin și pin. În anul 1774 se construiește o nouă instalaţie mecanică pentru aducţiunea apei spre Cetate. Maşina hidraulică a fost ridicată tot în cartierul Fabric.

De data aceasta apa era scoasă dintr-o fântână ce a fost săpată în apropierea malurilor Begăi. Mașina hidraulică alimenta 14 cișmele, unele private sau semipublice, altele publice. Ultimele aveau împrejurul fântânii și un bazin cu apă, mai mare sau mai mic. În 1782 împăratul Iosif al II-lea realizeaza un sistem mai complex de conducte care aduc apa în și mai multe puncte din oraș. [4]

Pe 14 mai 1849 trupele maghiare ocupă cartierul Fabric și taie conducta de apă care alimenta cartierul Cetate. Apa va fi folosită doar din fântânile existente aici. Pe măsură ce se scotea apă din fântâni și se consuma, calitatea apei se îmbunătăţea. Garnizoana asediată constată cu surprindere faptul că apa era suficientă și de o calitate acceptabilă. Sub imperiul nevoii se sapă mereu fântâni și unele dau de izvoare bogate de apă bună. Se rezolvă astfel problema apei în Cetate, ia sfârșit Asediul, cât și istoria primei alimentări cu apă a orașului Timișoara. Instalația este complet deteriorată și nu se mai poate salva decât cu costuri imense. Se decide renunțarea și dezafectarea acesteia. Alimentarea cu apă a orașului Timișoara a continuat să se facă prin fântâni, de tip rural, timp de aproximativ 40 de ani. Iar tatonările și încercările de a găsi atât apa potabilă necesară locuitorilor, cât și sistemul de captare, aducţiune și distribuţie, au început abia în anul 1888 și au durat până în 1912-1914. În 1891 Timișoara a fost declarată oraș deschis și a început demolarea fortificaţiilor. Principala problemă a primăriei a constat în proiectele de sistematizare a tramei stradale, în care trebuia să se ţină seama și de alimentarea cu apă, respectiv canalizarea orașului. Între 1850 şi 1900 populaţia a crescut de la 17 689 la 49 624 de locuitori, plus 3 409 de militari. După îndelungi studii și analize de proiecte, în anul 1904, Mathias Kajlinger, director adjunct al Uzinelor de apă din Budapesta, continuă lucrările de cercetare și de proiectare a alimentării cu apă a orașului Timișoara. Kajlinger este cel care propune, pentru prima dată, alimentarea cu apă a orașului din două surse: apa subterană pentru consumul casnic lent și apa brută de râu pentru scopuri industriale, pentru stropit străzile, pentru WC-uri etc.

Stan Vidrighin (1876-1956), Alimentarea cu apă a Timișoarei – Istorie, prezent și perspective, Ilie Vlaicu și Ioan Hațegan

În anul 1907 i se încredinţează inginerului Stan Vidrighin (1876-1956), inginer în cadrul serviciului tehnic al primăriei, ca sarcină de lucru, găsirea unei soluţii eficiente pentru canalizarea și alimentarea cu apă a orașului. Pentru proiectarea clădirilor industriale necesare, Stan Vidrighin colaborează excelent cu arhitectul șef al orașului din acea perioadă, László Székely (1877-1934). Acesta trebuia să materializeze și să armonizeze planurile de sistematizare urbană elaborate de Lajos Ybl și Aladár Kovács Sebestény, prelucrate și modificate într-o anumită măsură în anul 1910 de către László Szesztay. Edilii orașului aveau ambiţia ca, în perspectivă, Timișoara să devină „cel mai frumos și mai sănătos oraș al continentului” [5] În 1910 se construiesc „Turbinele de pe Bega”, iar în 1912 se pune în funcțiune Stația de Epurare, prima de pe teritoriul României. Clădirile ansamblului Uzinei de apă Nr. 1 din Urseni (1914) sunt construite în stilul caracteristic perioadei, Secession (Art-Nouveau, Jugendstill), dar, în acest caz particular, avem un Secession Industrial (volume, forme și decorații geometrice care se adaptează funcțiunilor adăpostite). Atenția la detalii, chiar și pentru construcțiile industriale, este remarcabilă, având specificații foarte clare în ceea ce privește estetica și calitatea execuției, stipulată chiar în contractele de execuție, aici fiind vorba despre execuția Turnului de apă: „Balustradele scărilor și galeriilor să fie din fier forjat, elegant executate și prevăzute cu mânere din lemn de esență tare. Realizarea exterioară a turnului să fie simplă dar de bun gust. Efectul estetic să fie obținut mai degrabă prin alegerea artistică a proporțiilor și prin soliditatea execuției, decât prin excesul decorativ al secțiunilor. Toate lucrările să fie executate din cele mai bune materiale, execuția să fie solidă și de primă calitate doar acestea putând să fie recepționate.”

Această atenție la detalii este de remarcat și în cazul Uzinei de Apă, clădire construită în stil Secession Industrial cu detalii deosebite care încă pot fi admirate. Caracteristic stilului Secession sunt ornamentele inspirate de floră, faună, mitologie sau personaje antropomorfe. De asemenea, geometrizarea și grafica, compoziția și proporțiile utilizate în proiectarea volumelor și fațadelor, precum și detaliile obiectelor de mobilier și instalații, cu influențe ale stilului Arts and Crafts.

Uzina de apă „din Urseni” a dat apa potabilă orașului din anul 1914 și până în anul 1991, când a început să funcționeze noua stație de tratare, aflată în imediata vecinătate. Ansamblul situat într-un parc cu platani se compune din trei corpuri: Grupul de fântâni nr. 1, Stația de filtrare și Stația de pompare. Am fost curioși să le vizităm în cadrul noului Muzeu al Apei, deschis publicului pe 9 iunie 2023.

1. Intrare Muzeul apei | 3. Parcul Muzeul Apei | 4. Intrare la Grupul de fântâni nr. 1, exterior | 5-6. Grupul de fântâni nr. 1, interior

Grupul de Fântâni este probabil cea mai spectaculoasă clădire a uzinei de apă potabilă, are o formă cilindrică și este acoperită cu o cupolă. Cele 55 de trepte ale scării în spirală ne conduc la 10 metri adâncime în pământ, unde pompele captau apa din subteran de la 67 de metri adâncime. Cum în 1914 nu se inventaseră încă pompele submersibile (acestea au apărut cu vreo 15 ani mai târziu), proiectanții au gândit un „adăpost” uscat pentru cele 12 pompe. Fiecare avea un debit de 5 litri pe secundă, iar întreg sistemul de captare, forajul acesta alături de cele două „surori” ale sale din Giroc și Urseni, a fost proiectat să asigure apa potabilă necesară celor 46 000 de timișoreni de la vremea respectivă și să acopere dezvoltarea viitoare a orașului.

În Stația de filtrare apa captată din forajele subterane devine apă potabilă printr-un proces în două trepte: deferizarea și demanganizarea. În camerele de la etajul doi apa țâșnea din țevi cu presiune și era pulverizată în picături fine ca la fântânile arteziene, după care se scurgea prin stratul de cocs de peste 3 metri adâncime, sărurile de fier dizolvate în apă se transformau în oxizi, care se depuneau pe stratul de cărbune. Culoarea ruginiea camerelor provine de la acești oxizi de fier din picăturile care ajungeau pe pereți. Demanganizareaavea loc în filtrele Bollman cu nisip, care ocupă atât subsolul, cât și parterul clădirii, și care acum pot fi văzute prin pasarela de sticlă care traversează sala la nivelul parterului, dar și de la etaj prin scara elicoidală care urcă la nivelul podului rulant.

Stația pompelor

După filtrarea compușilor cu fier și mangan, apa, acum potabilă, ajungea în casele timișorenilor prin intermediul a 87 de kilometri de conducte. Rețeaua de distribuție pusă în funcțiune în 1914 era ramificată, iar la capetele rețelei se găseau cele două turnuri de apă, numite „Castele de apă”, din cartiereleIosefin și Fabric. Rolul turnurilor de apă era de a compensa presiunea și debitul în rețea, la vârfuri de consum, de „a aproviziona casele timp de 3-4 ore în caz de reparații, când fântânile nu funcționează” (fragment din contractul de execuție al rețelei de apă, 1914). În acest corp de clădire mai găsim și acum vechea sală a pompelor, o sală de proiecții cu 28 de locuri și o zonă expozițională. Descoperim aici mozaicul cu model floral, bine păstrat după mai bine de 100 de ani, instrumente de măsură și reglaj, lastrele din marmură ale tabloului de acționare a pompelor, brâul cu detalii triunghiulare care bordează nișa, corpurile de iluminat cu delicate ornamente florale, grilajul de aerisire a subsolului tehnic, feroneriile și sticla colorată a ușilor.

După vizitarea tuturor acestor spații de captare, tratare și distribuție a apei potabile în oraș, am băut un pahar cu apă rece, ne-am așezat pe băncuțele de sub platani și, în timp ce studenții făceau ultimele măsurători, am notat impresii. Cum sunt percepute aceste spații prin intermediul simțurilor? Ce forme au, cum se aud sunetele, cum se simte temperatura și mirosurile, din ce materiale sunt construite și cum se simt când atingi diferitele suprafețe – marmura, tencuiala, metalul instalațiilor și al feroneriilor, lemnul tâmplăriei. Cum se simte prezența apei? Dar trecerea timpului?

Discuțiile și lucrul au continuat în ateliere, unde studenții au realizat macheta secționată a Grupului de Fântâni nr. 1, iar copiii au amenajat spațiul din jurul acestuia.

Miercuri, 12 iulie, ne-am adăpostit de căldura lui Cuptor la umbra amfiteatrelor și am ascultat curioși prezentările invitaților. Dr. Raluca Văduva de la Catedra de Geografie a Universității de Vest din Timișoara, specializată în hidrologie, ne-a vorbit despre Patrimoniul apei, despre resursele de apă dulce, circuitul apei în natură și în orașe, portul de pe Bega și despre clădiri și poduri mai vechi sau mai noi.

După pauza de prânz, profesor universitar și critic literar dr. Adriana Babeți ne-a adus filmul „Trei OZN-uri la Timișoara și o poveste despre apă”, relizat de echipa Harta secretă, o incursiune spectaculoasă în istoria uzinei de apă din Timișoara, cu secvențe total necunoscute publicului. Copiii au urmărit filmul cu atenție și la final au pus întrebări.

„Practica «Patrimoniul și apa» a fost o experiență interesantă care a arătat faptul că tineri și copii de vârste diferite pot lucra în mod constructiv împreună și pot învăța unii de la ceilalți. Copiii au dobândit noțiuni despre ce înseamnă clădiri de patrimoniu și despre meseria de arhitect. Au fost fascinați de activitatea de machetare pe care studenții le-au arătat-o pas cu pas. Studenții au învățat că lucrurile pot fi abordate din altă perspectivă, una bazată pe simțuri și imaginație. Acest aspect s-a văzut în desenele și în propunerea de amenajare a copiilor, pe care aceștia au argumentat-o<”, ne-a transmis Ș.l.dr.arh. Otilia Tudoran, îndrumătoarea echipei de la Muzeul Apei.

Echipa formată din elevii cu vârste cuprinse între 11 și 13 ani, Alexia Balaci, Iulia Crișan, Albert Gontean, Charlotte Gontean, Maria Grecu, Medeea Leuca, Sofia Mircea, Carolina Roescu, Mina Șelariu și Briana Telescu, și studenții arhitecți din anii I, II și III, Andreea Astefanoae, Denisa-Petra Boț, Raluca-Elena Costescu, Iana Lupan, Titus-Bogdan Mărcuș, Ioana Meseșan, Beatrice Milak, Iulia Minea, Alexia Smerea, alături de cele două îndrumătoare prof. Lavinia Adam și Ș.l.dr.arh. Otilia Tudoran, a prezentat macheta și propunerile de amenajare interioară și exterioară vineri, 14 iulie, în fața colegilor din celelalte echipe și a părinților curioși.

Lavinia-Dorina Adam, profesor de biologie la Colegiul Național Pedagogic „Carmen Sylva” Timișoara, coechipiera Otiliei, a adăugat:

„ Participarea la atelierele Asociației De-a Arhitectura a fost pentru mine o experiență nouă, inedită, captivantă, în cadrul căreia am descoperit cum se îmbină armonios arhitectura, istoria, ingineria, biologia și pedagogia. Am cunoscut oameni talentați, pasionați de arhitectură, creativi, iubitori de frumos, dornici să aducă o schimbare în viețile noastre prin munca pe care o lasă în urma lor. Din punctul de vedere al unui neinițiat în tainele arhitecturii am fost plăcut surprinsă să descopăr aspecte necunoscute ale orașului în care trăiesc, grație invitaților care au susținut prezentări elevilor, studenților și cadrelor didactice implicate în proiect.

Am avut oportunitatea să redescopăr cât de minunate sunt legăturile care se formează între oamenii mici și mari. Elevii din ciclul primar și gimnazial au legat prietenii atât între ei, cât și cu colegii lor mai mari, studenții de la Facultatea de Arhitectură și Urbanism Timișoara. Au învățat unii de la ceilalți, au colaborat, iar munca le-a fost răsplătită când am realizat câtă creativitate, talent și imaginație au copiii. Zilele petrecute alături de copii și colegi mi-au umplut sufletul de frumos, bucurii și satisfacții. Îmi doresc să continui colaborarea cu Asociația De-a Arhitectura Timișoara și să descopăr alături de elevii mei frumusețile arhitecturale din orașul Timișoara și nu numai. ”

Podul Episcopilor, numit și Podul Mitropolit Andrei Şaguna, face legătura între cartierele Cetate şi Elisabetin. Înaintea actualului pod, trecerea râului se făcea în acest loc pe un pod de lemn, apoi pe unul din fier. Alături se afla un pod de cale ferată pentru linia care venea de la gara de nord pe actualul bulevard al Republicii, pe lângă parcul Scudier (parcul central) şi catedrală, pe care trecea trenul spre Baziaş. Acesta a fost desfiinţat în 1932, când s-a renunţat la sectorul de cale ferată care trecea prin centrul oraşului, întreg traficul feroviar fiind mutat pe podul Modoş. Cum circulaţia a devenit tot mai intensă, podul metalic nu mai făcea faţă solicitărilor şi în ianuarie 1912 primăria i-a cerut arhitectului budapestan Kálmán Gerster să proiecteze împreună cu inginerul orăşenesc Lád Károly Jr. un pod nou, din beton armat, care avea să poarte numele de Podul Episcopilor. Lucrările la fundamentul podului au început pe 12 iunie 1912, erau încheiate în linii mari în septembrie, iar turnarea betonului a început în martie 1913 şi a fost terminată în iunie. În toamnă a avut loc proba de rezistenţă a podului sub conducerea inginerului-şef al oraşului, Sedlacek, în noiembrie au fost montate candelabrele şi lămpile de iluminat stradal, iar pe 9 decembrie 1913 vechiul pod a fost demolat. Inaugurarea podului episcopal a avut loc în 1914. Acesta avea o lăţime de zece metri şi câte 2,5 metri pe lateral, pentru pietoni, scări de-o parte şi de alta, la ambele capete, care coboară pe faleza Begăi, iar pe cele patru socluri care există şi astăzi urmau să fie aşezate busturile a patru episcopi catolici ai Banatului: Gerardo Sagredo, primul episcop de Morisena (Cenad) la 1030, sanctificat ulterior, şi episcopii Lonovics József, Alexander Dessewffy şi Köszeghy László. Statuile ar fi trebuit să fie executate de sculptorul Zsigmond Kisfaludi Strobl, dar proiectul a fost abandonat ca urmare a izbucnirii primului război mondial. [6] Este şi astăzi unul din cele mai frumoase poduri ale Timişoarei.

Despre cum s-au desfășurat lucrurile la cele două echipe care au studiat Podul Episcopilor le las să povestească pe două dintre îndrumătoare. Iată ce ne povestește Andreea Micșa , deja de câțiva ani buni arhitect voluntar în programele Asociației De-a Arhitectura:

„ Grupa la care am participat ca îndrumător a fost alcătuită din 8 copii de 8-10 ani și 9 studente la arhitectură, iar tema atelierelor a fost legată de Podul Episcopilor și în fiecare zi am avut cu toții discuții, jocuri de atenție și căutare de idei legate de poduri și canalul Bega, materializate în desene, schițe, fotografii și machete.

În prima zi am mers cu toții să luăm contact cu situl – capătul sudic al podului și malul Begăi, unde studentele au măsurat, ajutate de copii, cărora le-a făcut plăcere să țină ruleta și să citească distanțele. În timp ce studentele schițau releveul, copiii au observat ce anume le place și ce nu le place la modul în care arată și se simte malul, au avut parte de câteva jocuri de orientare, au colecționat obiecte din cadrul natural al locului pe care le-au desenat. Încă din prima zi, echipele cu care urma să lucrăm pe parcursul săptămânii s-au conturat – atât echipele de studentă-elev, cât și cele de câte doi copii, iar atmosfera a fost mereu ludică, relaxată. Impresia mea a fost că și pentru studenți activitățile au fost ca o joacă, tocmai datorită colaborării cu copiii ale căror idei și întrebări au adus o notă veselă, iar timpul a trecut ușor, poate prea repede…

La grupa noastră, studenții au lucrat la macheta Podului Episcopilor și a malului sudic de la capătul podului, iar copiii au lucrat în echipe de câte doi, fiecare echipă construind câte o machetă alcătuită din două maluri despărțite de un segment de canal – râu și un pod, fiecare mal fiind imaginat și realizat de câte un copil, iar podul fiind realizat în colaborare, ca legătură între două lumi diferite care se privesc una pe cealaltă și caută să se apropie. Astfel, copiii au avut libertatea de a își imagina propria lume – mal, iar podul a reprezentat o negociere, o căutare a locului optim de amplasare, a modului potrivit de a-l construi. Fiecare echipă a dat și un nume podului, inspirat din felul în care a fost realizat sau din lumile pe care le unea, ceea ce a adus în discuție și valoarea simbolică a numelui, căutarea unui sens al denumirii și a poveștii din spatele ei. La final, tot pe echipe, și-au prezentat lucrările în fața colegilor și au contribuit la macheta studentelor cu mobilier ludic și personaje modelate din plastilină colorată.

Vizita la Muzeul Apei, plimbarea cu vaporașul pe Bega în ultima zi, prezentările interesante ale specialiștilor invitați, filmul doamnei Babeți au fost fiecare un prilej în plus de învățare prin joacă și lărgire a orizontului cu privire la legătura profundă dintre patrimoniu și apă în Timișoara, de care ne-am bucurat cu toții!”

Joi, 13 iulie, ne-am întâlnit cu arhitecta peisagistă Dona Crișan pentru o discuție despre importanța prezenței copacilor în oraș și o prezentare despre parcurile care se întind de-a lungul canalului Bega. Am aflat că prezența vegetației și în special a copacilor în orașe este vitală și poate influența calitatea aerului, a apei și chiar nivelul de stres al oamenilor. Am mai aflat că orașele care și-au tăiat copacii pentru a face mai mult loc pentru construcții au avut pierderi importante de-a lungul timpului și că cele care au investit în spațiile verzi au avut de câștigat un mod de viață mai sănătos și au atras oameni.

Centura de parcuri care mărginește malurile canalului Bega contribuie nu numai la reglarea temperaturilor extreme, dar oferă și un loc de întâlnire și agrement locuitorilor, chiar în imediata apropiere a centrului orașului, iar Parcul Copiilor Ion Creangă este un exemplu bine cunoscut și de către copii.

Din echipa de la capătul sudic al Podului Episcopilor au făcut parte copiii Andrei Avram, Mag Eduard Belcea, Mihai Dubină, Matheo Lopes Pires, Patrick Pătrulescu, Zara Pătrulescu, Hugo Gal, Alex Triff, cu vârste între 8 și 10 ani, alături de studenții Adelina Dahina, Maria Donțu, Nadejda Câșlaru, Draupadi-Nicole Ciurea, Ella-Alexandra Jurca, Andreea Cristina Moșoni, Miruna Serafim, Anastasia Stolearenco, Alexandra Tuleu, din anii I, II și III de la Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Timișoara.

Iată ce ne scrie coechipiera de îndrumare a Andreei, Conf.dr.arh. Mirela Szitar-Sîrbu :

„ Am crezut de la bun început în acest proiect, în acest tip de învățare experiențială. Mi-a plăcut mult procesul, cred că am avut de învățat cu toții. A fost debordantă energia tuturor; au fost cinci zile pline, cu vizite la obiective, exerciții, analize, treasure hunt, prezentări, desene, machetare, propuneri. Rezultatele au fost peste așteptări, iar cauza principală a fost entuziasmul molipsitor. Cred că aceste ateliere ar trebui repetate, poate într-o formula mai puțin extinsă. Mulțumesc pentru că am avut oportunitatea să trăiesc această experiență și bucurie: colegelor, studenților, copiilor și părinților, invitaților, voluntarilor, tuturor partenerilor și sponsorului principal. Fără întreaga echipă acest proiect nu ar fi fost posibil. ”

Echipa care a studiat capul de pod de pe malul nordic a fost compusă din copiii cu vârste între 10 și 11 ani: Matei Bărbulescu, Olivia Bărbulescu, Giulia Antonia Crivac, Carla Colojoară, Dan-Andrei Eva, Ruar Gruescu, Azaria Perșa și Ian Stoian. Ei au lucrat împreună cu studenții: Maria Brădean, Oana Bulică, Diana Cornei, Alexia Creț, Ștefania Cuibuș, Diana Mirabela Guță, Sara Firan, Alina Nicolae, Ivona-Valentina Șumălan. Îndrumători la această echipă au fost Ș.l. dr. arh. Maja Bâldea alături de prof. înv. primar Felicia Popovici. Aceasta din urmă ne-a transmis :

„ O săptămână de vacanță cu învățare distractivă și interesantă. Copiii s-au bucurat de explorarea patrimoniului arhitectural al Timișoarei, din vecinătatea canalului Bega, descoperind secretele ascunse din spatele clădirilor și structurilor pe care le văd în fiecare zi. Participanții au avut ocazia să își folosească imaginația și să creeze propriile lor clădiri și structuri, punând în practică cunoștințele și ideile pe care le-au învățat. ”

„ Activitatea din cadrul atelierului de vacanță a fost prima mea experiență activă în cadrul proiectului D e-a arhitectura, prin care am putut să lucrez în două direcții personale de interes, respectiv patrimoniul construit și zona didactică. Deși am avut emoții la început cu privire la potriveala dintre mine, studenți și elevi, dialogul dintre noi a decurs natural și autentic, iar colaborarea pe teren și în ateliere a fost foarte bună. Planul inițial de lucru presupunea ca studenții să livreze o machetă unică pe care să se materializeze ideile comune ale partenerilor mai mici de lucru, însă pe parcurs aceștia au fost atât de interesați de exercițiul de modelare al machetei încât fiecare dintre ei a vrut să își realizeze propria machetă, « de luat acasă » . Manifestând un interes viu, copiii au urmat toți pașii pe care și studenții i-au urmărit, de la implicare în analiza de teren la desene de concept, materializate apoi în machete individuale, în realizarea cărora și-au dedicat aproape tot timpul din cadrul atelierului. Machetele rezultate au oglindit atât implicarea și curiozitatea lor de pe parcurs, dorința lor efectivă de a realiza obiecte palpabile, dar au fost și o reflecție vie a personalității fiecăruia: imaginative, creative, artistice, inginerești, delicate, aventuroase, pline de resurse nebănuite. ” – observă colega noastră Ș.l.dr.arh. Maja Bâldea

Sara Firan, studentă în anul I, ne-a mărturisit:

„Cum stau și redactez acest caiet (de practică), nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru ce am învățat la această practică. Am învățat despre responsabilitate, având grijă de copii, și am creat legături speciale cu aceștia. De asemenea, am muncit din greu pentru a nu-i dezamăgi pe copii, ceea ce ne-a făcut pe toți să lucrăm bine în echipa și să ne ajutăm unii pe alții. Am învățat, de asemenea, despre patrimoniu și apă, două teme despre care nu știam că pot avea așa o strânsă legătură. În concluzie, nu cred că voi uita niciodată această experiență care a avut rolul de a încheia acest prim an de studiu pe o notă fericită. ”

La final copiii au primit pe lângă diplome:

– insigne și stickere în culoarea echipei;

– kitul de patrimoniu „Din casă-n casă – Trusă de descoperit orașul! ” Te invităm să descoperi poveștile caselor vechi ale Timișoarei (material realizat ca parte din proiectul IN-HERIT: CENTRUL NAȚIONAL DE INFORMARE ȘI PROMOVARE A PATRIMONIULUI CULTURAL. Proiect finanțat prin granturile SEE 2014-2021 în cadrul programului RO-CULTURA, donație de la Institutul Național al Patrimoniului);

– cartea „Ema și Oma ” cu aplicația we.AR, proiect inițiat și finanțat de: Ambasada Republicii Federale Germania, București (donație către Asociația De-a Arhitectura);

– o casă de machetat din colecția „Timișoara la cutie ”, realizată de Ludoteca Habarnam – Club de joacă și lectură;

– fotografia de grup la Muzeul Apei.

În ultima zi, copiii au răspuns la câteva întrebări:

1. Ce ţi-a plăcut cel mai mult?
2. Ce lucruri noi ai învăţat?
3. Cum a fost să lucrezi cu studenții?
4. Cum te-ai simțit?
5. Ce vei povesti prietenilor tai?

Iată câteva dintre răspunsurile lor:

„Am învățat că nu contează daca prietenul e mare sau mic. Am văzut cum lucrează studenții. ” – Sofia, 8 ani

„Mi-a plăcut cel mai mult că am fost cu vaporul. Am învățat despre cele trei OZN-uri. ” – Alex, 8 ani

„Am învățat cum să construiesc locuințe și multe alte lucruri. M-am simțit de minune și foarte bine. Le voi povesti că a fost minunat și foarte interesant. ” – Eliza, 9 ani

„Am învățat să măsor. Le voi povesti cât de arhitect sunt eu. ” – Andrei, 9 ani

„Am învățat să fac macheta. ” – Alex T, 8 ani

„Mie mi-a placut că am putut macheta singuri. Am învățat despre machete, lumină și culoare. A fost interesant. M-am simțit foarte bine. Le voi povesti că am fost la cursurile «Patrimoniul și apa», dar probabil vor fi puțini interesați. ” – Matei, 12ani

„Am învățat să machetez și că fântânile «OZN» sunt răcoroase vara. ” – Azaria, 10 ani

„Am învățat lucruri noi, să fac o machetă, le voi povesti că a fost foarte fain și să vină anul viitor. ” – Giulia, 10 ani

„Mi-a plăcut să fac macheta. Am învățat că sunt trei OZN-uri, nu unul. Mi-a plăcut foarte mult mai ales că nu am mai încercat asta. M-am simțit minunat. Voi povesti că merită și că îți dezvoltă imaginația. ” – Dan, 10 ani

„Mi-a plăcut că am făcut machete. Am învățat despre două orașe antice. A fost super. M-am simțit bine. ” – Carla, 10 ani

„Mie mi-a plăcut că mi-am făcut prieteni noi, în special studenți, și că am învățat să fac machete. Extraordinar de frumos. M-am simțit foarte fericit. Eu m-am distrat și le recomand.” – Ruar, 11 ani

„Mie mi-a plăcut când am fost la Uzina de apă. A fost fain să lucrez cu studenți.” – Hugo, 9 ani

„Mie mi-a plăcut cel mai mult să merg cu vaporul. Eu am învățat să fac o machetă.” – Patrick, 8 ani

„Mi-a plăcut să fac macheta. Mie mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu studenți.” – Zara, 10 ani

„Mi-a plăcut că ne-am plimbat și am cunoscut mulți studenți minunați și unul dintre ei este o studentă pe nume Maria. Lucrurile noi sunt lumina, culoarea, spațiul și cum să facem o machetă. Eu m-am simțit bucuroasă și fericită lucrând cu studenții. Le voi povesti cum a fost la facultate, ce prieteni mi-am făcut și cum a fost.” – Olivia, 10 ani

„Că am aflat lucruri noi. Povestea celor trei OZN-uri și câte ceva despre Stan Vidrighin. Am aflat niște lucruri despre cum trăiesc și învață aceștia în incinta facultății. M-am simțit bine, deoarece m-am distrat cu colegii mei. Le voi povesti prietenilor mei despre patrimoniu.” – Carolina, 11 ani

„Am învățat mai multe lucruri despre arhitectură. Studenții au fost foarte interactivi și de nota 10. ” – Sofia, 13 ani

„Cel mai mult mi-a plăcut macheta. Am învățat cum să lucrăm corect cu hârtia. Lucrul cu studenții a fost distractiv. M-am simțit bine. Voi povesti prietenilor lucruri interesante. ” – Iulia, 12 ani

„Cel mai mult mi-a plăcut macheta. Am învățat cum se construiește scara elicoidală. Să lucrez cu studenții a fost 10/10. M-am simțit foarte bine. Le voi povesti că am construit o machetă a OZN-ului din carton. ” – Albert, 13 ani

Atelierele au fost create și îndrumate de prof. Lavinia Adam, Ș.l. dr. arh. Maja Bâldea, dr. arh. Brîndușa Havași, arh. Andreea Micșa, prof. înv. primar Felicia Popovici, spec. mob. și amen. int. Carmen Săndescu, conf. dr. arh. Mirela Szitar-Sîrbu, Ș.l.dr.arh. Otilia Tudoran. Grafica aparţine: arh. Veronica Sava.

În urma acestui proiect au rezultat resurse educaționale care vor putea fi folosite de către profesori din învățământul primar și gimnazial în programul Săptămâna Școala Altfel.

Mulțumim finanțatorilor Fundației Alber, prin sponsorul său City of Mara, pe lângă sprijinul oferit de Ordinul Arhitecților din România (OAR), și partenerilor Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Timișoara (FAUT), Muzeul Apei prin Fundația Aquatim și Muzeul Național al Banatului pentru colaborare. Nu în ultimul rând mulțumim echipei De-a Arhitectura Vest și echipei proiectului, îndrumătorilor, voluntarilor arh. Mădădlina Nica, M.D. Florin Topală, prof. înv. primar Simona Romaș, Fabiola Stoicuța, studenților și copiilor pentru implicare, iar părinților celor mici pentru deschidere și pentru săptămâna de activități la care s-au înscris. Vă așteptăm și pe viitor la atelierele din cadrul Clubului De-a arhitectura!

[1] Opriș, M., TIMIȘOARA, Mică monografie urbanistică, Editura tehnică, București, 1987
[2] Opriș, Monografia, p.113-114
[3] Opriș, Monografia, p.121
[4] Alimentarea cu apă a Timișoarei – Istorie, prezent și perspective, Ilie Vlaicu și Ioan Hațegan, Editura Brumar, Timișoara 2012
[5] Székely László, Szekernyés János, Album editat de Asociaţia Femeilor Maghiare din Timișoara cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la nașterea arhitectului László Székely, ISBN 973-8045-39-8, 2002
[6] Jancsó Árpád, Istoricul podurilor din Timișoara, Editura Mirton, Timișoara, 2001