V-am povestit în ultimele luni cum rețeaua De-a Arhitectura s-a adaptat la noul context și a organizat prima expoziție online, primele provocări #DeaArhitecturaAcasa și prima ediție online a proiectului „De-a arhitectura în camera mea”. Cum, creativi, arhitecții îndrumători alături de cadrele didactice au transformat și redefinit ora De-a arhitectura de la distanță: unii au realizat „un caiet” aparte, având ca temă copilăria fericită, alții au perseverat și au vrut să ne arate cum școala lor poate să devină cool, chiar și atunci când lucrezi doar pe Zoom săptămâni la rând, și mulți din cei înscriși la cursurile noastre au continuat să exploreze lumea mediului construit în cadrul întâlnirilor online.
Anul 2020 ne-a provocat în fel și chip și membrii rețelei ne-au uimit cu energia și inventivitatea lor. Astăzi revenim cu o nouă poveste care ne arată cât de rezilienți suntem și cum oamenii găsesc mereu soluții, chiar și în cele mai dificile contexte. La final de an școlar, pentru a le face o surpriză elevilor clasei a III-a D de la Școala Gimnazială Nr. 113 din București, arh. int. Gabriel – Ionuţ Mândrişcanu, îndrumător De-a arhitectura, alături de prof. înv. primar Laura Zamfiroiu, a decis organizarea unei serbări, cum altfel decât online.
Pe 11 iunie, la orele 11:00 dimineața, cu entuziasm și nerăbdare, cei 29 de elevi înscriși în programul „De-a arhitectura în orașul meu” s-au regăsit preț de o oră și au discutat despre școală, despre lecții învățate și despre doruri. Alături de ei au fost și arh. Mina Sava, președinte De-a Arhitectura, împreună cu arh. Miruna Grigorescu, membru fondator De-a Arhitectura.
Dar până la serbare, Gabriel, înscris la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din București în cadrul masterului de „Învățare, inovare și coaching în educație”, ne-a povestit cum a început această aventură, ce a învățat pe parcurs și de ce este important să lucrezi cu cei mici.
„Mie nu-mi plac copiii.” Aceasta ar fi fost reacția mea la orice discuție despre cei mici, până acum vreun an. Era mai degrabă o frică nejustificată de necunoscut, o lipsă de experiență în interacțiunea cu ei, eu neavând nici frați și nici copii. Nu aveam de fapt vreun motiv specific să nu-mi placă. Între timp, chiar mi s-a dovedit contrariul.
În educație avusesem până anul trecut experiență doar cu adulți, ca asistent universitar, și asta mă ținea în continuare departe de lucrul cu cei mici. Odată cu decizia de a da admitere la acest master, mi-am propus să ies totuși din zona mea de confort și să mă înscriu ca arhitect voluntar în programul De-a arhitectura, care propune de fapt un curs opțional de arhitectură, timp de o oră pe săptămână, alături de învățător sau profesor, în fiecare din ciclurile de învățământ preuniversitar. Și ca să îmi confrunt toate fricile, am ales să predau la clasa a III-a.
Astfel, în anul școlar 2019-2020 am ales Școala Gimnazială Nr. 113 de la Piața Sudului unde, la clasa a III-a D, alături de o învățătoare absolut remarcabilă și dedicată, timp de o oră, vorbeam despre arhitectură unui grup de 29 de copii de 9-10 ani. Prin urmare eram persoana resursă din exteriorul școlii.
Povestea aici e simplă și frumoasă. De fiecare dată eram așteptat cu un val de îmbrățișări. Copiii erau încântați de informațiile prezentate în cadrul lecției, în primul rând pentru că erau diferite tot ce făcuseră ei până atunci, dar și pentru că aveau și o latură practică pe care ei, la această vârstă, încă o asimilau cu joaca.
Ca în orice grup, am putut identifica personalități de toate felurile, diagnosticând potențialul și dificultățile fiecăruia. Cei îndrăzneți și vorbăreți, cei care sunt mai sensibili și emotivi, cei retrași, cei care sunt stăpâni pe ei, cei care au nevoie de confirmări la fiecare pas, liderii, dar și copilul problemă în care eu am văzut, de altfel, încă de la început cel mai mare potențial. Și dincolo de adaptarea unor noțiuni avansate pentru nivelul unor copii de 10 ani, adaptarea felului în care se transmit acele noțiuni este la fel de importantă, iar aici e necesară munca de echipă cu învățătorul care îi cunoaște mult mai bine.
În apropierea Crăciunului am profitat de un exercițiu practic pe care l-am făcut cu ei și pe care l-am dus la un alt nivel. Activitatea presupunea constuirea unei piramide regulate, cu baza triunghi, prin lipirea între ele a patru bețe precum cele pentru frigărui. Au lucrat în echipe de câte doi, fiecare cu colegul de bancă, iar eu și învățătoarea i-am asistat și individual unde a fost nevoie. După ce le-au construit au fost îndrumați să le decoreze ca pentru Crăciun, dar nu cu decorațiuni din comerț, ci la alegerea lor, cu tot felul de ambalaje, ațe, plastilină, hârtii, pentru a le încuraja inițiativa și creativitatea.
Ce a urmat, fără ca ei să știe la începutul exercițiului și fără să fie cerut de temă, a fost să construim din toate cele 29 de piramide suprapuse o piramidă mai mare cu rol de brad de Crăciun. Rezultatul urma să fie fabulos. Însă până acolo esențială era ordinea în care erau așezate piramidele pentru că, desigur, fiecare își dorea să fie în vârf.
Pentru că apucasem să-i cunosc cât de cât, am decis împreună cu învățătoarea lor să inversăm cumva ierarhia și să ne folosim de acest exercițiu ca să încurajăm pe fiecare așa cum are nevoie. Astfel, după ce le-am arătat fotografii cu piramide umane, cum sunt acelea de la circ sau din petrecerile de stradă din Spania, le-am explicat că rolul fiecăruia este important și că este esențială munca de echipă. Prin urmare, pe cei mai stăpâni pe ei și mai curajoși i-am așezat la bază explicându-le că ei pot reprezenta o fundație solidă. Și, pe măsură ce urcam către vârf, am așezat piramidele celor care aveau mai multă nevoie de încurajare.
În vârf am așezat piramida lui D., „copilul problemă” al clasei, explicând tuturor că din poziția lui din ultima bancă are rolul pe care îl îndeplinea cel din vârful catargului unei corăbii, el de altfel fiind un copil sociabil, dar cu probleme vizibile de comportament. D. rămânea, de fapt, mereu în urmă cu lucrul la piramida lui și când am realizat motivul l-am și surprins în câteva fotografii. El a preferat să-și ajute colegii înainte de a-și termina sarcinile proprii, iar în clasă erau cel puțini 3-4 colegi care au confirmat că au fost ajutați. Așadar, am reușit să validăm un comportament demn de toate laudele, ce-i drept neașteptat, însă încurajarea a funcționat din plin pentru un copil foarte capabil.
Am să explic la final de ce am făcut referire la această experiență, câtă vreme eu îmi doresc pe termen lung să mă întorc în învățământul universitar. În mod cu totul neașteptat, experiența lucrului cu copiii mi se pare acum mai mult decât necesară unui cadru didactic universitar. Este în primul rând o lecție. În fața copiilor orgoliul și vanitatea nu-și au locul. Și nu este vorba despre a te coborî la nivelul lor, ci despre un soi de smerenie, de sinceritate și autenticitate. Un copil nu-și pierde doar atenția atunci când ai o atitudine nepotrivită, ci și încrederea în tine ca adult, riscând dezvoltarea unor frici și a unor diverse tipuri de limitări. Responsabilitatea este astfel uriașă pentru că simți cu adevărat rolul formator pe care îl ai față de ei.
Tocmai am finalizat în paralel primul an de masterat în științele educației, „Învățare, inovare și coaching în educație”, în cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației de la Universitatea București. Experiența cu cei mici nu numai că îmi este foarte dragă, dar mi-a folosit enorm în activitățile cursurilor de masterat, unde am avut exemple concrete de situații pentru analiză și introspecție.
Noi ne-am bucurat tare mult să aflăm povestea lui Gabriel, iar serbarea de final de an ne-a entuziasmat și ne-a amintit de lucruri dragi nouă: întâlnirile cu cei mici.
Mina și Miruna, ne-au povestit cum au simțit ele acest moment:
„Cuvântul care descrie acestă experiență este «emoționant», o serbare online la care a participat toată clasa și nu mai voiau să se termine. Noi am fost prezenți la o mică parte a serbării online, doamna învățătoare a vorbit cu fiecare elev în parte, felicitându-l și încurajând-ul pentru progresul făcut pe parcursul anului școlar, iar elevii au povestit de ce le era mai dor de la școală: de ore, pauze, excursii și ora De-a arhitectura. A venit și rândul lui Mihai, care le-a mulțumit copiilor pentru ceea ce l-au învățat și, în special, elevului «problemă» al clasei care s-a implicat foarte mult în activități.”, arh. Mina Sava.
„Felicitări, Gabriel! Mulțumesc pentru invitație, ne-ai dat ocazia să ne bucurăm «ca altă dată». Începutul de iunie era vremea expozițiilor în care copiii veneau (la fel de emoționați ca noi) să își prezinte munca de peste an. Din ce am văzut în zoom și din mesajul tău am înțeles că munca ta, a doamnei și a copiilor s-a soldat cu cel mai bun rezultat: îmbogățirea unei comunități frumoase.”, arh. Miruna Grigorescu.
Vrem să mulțumim încă o dată arh. int. Gabriel – Ionuţ Mândrişcanu pentru toată munca susținută și pentru că a împărtășit cu noi această poveste. Și, desigur, mulțumim copiilor și prof. înv primar Laura Zamfiroiu.
Text: arh. int. Gabriel – Ionuţ Mândrişcanu
Editori: antropolog Gabriela Anghel
Fotografii: arh. int. Gabriel – Ionuţ Mândrişcanu