Iată cine suntem acum: Loredana Stasisin

06/11/23 | voluntari

j

Text: o serie coordonată de arh. Monica Popescu

l

Editor: arh. Monica Popescu

Fotografii: Șerban Scrieciu

h

Timp de citire: 7 minute

Răspunsuri primite în martie 2023

An de an, voluntari din toate colțurile țării aleg să-și dedice timpul și energia pentru a sprijini și educa generațiile viitoare despre arhitectură și mediu construit. Ei nu sunt supereroi, ci oameni obișnuiți, cu job-uri, familii și provocări proprii. În ciuda acestor lucruri, ne minunăm de fiecare dată când aleg să se implice și să ofere din timpul și cunoștințele lor pentru a influența pozitiv viețile copiilor și tinerilor.

Voluntariatul este o expresie profundă a convingerii noastre comune că educația este cheia transformării sociale și că fiecare mic gest de învățare poate sădii semințe care vor crește în viitor. Voluntarii noștri sunt mentori, modele și ghizi, dar mai presus de toate, sunt adevărați însoțitori în călătoria copiilor și a tinerilor noștri către un viitor mai bun.

La marcarea bornei de zece ani de De-a Arhitectura, de programe de educație de mediu construit, am revizitat seria de interviuri „Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc”, lansată în septembrie 2016, și am luat pulsul voluntarilor care ne-au fost alături încă de la început. Revizitați interviurile inițiale și cunoașteți voluntarii De-a arhitectura și parcurgeți seria nouă ca să vedeți unde sunt acum aceștia.

Loredana Stasisin

DAA: Ce faci, cu ce te ocupi acum/în acest moment? Unde ești?

LS: Momentan, locuiesc în Belgia și România, călătorind des între Bruxelles, București și Piatra Neamț.

De la ultimul interviu, mi-am obținut diploma de specialist de patrimoniu în Franța, la ENSA Paris-Belleville, pe care am echivalat-o parțial și în România.

Împreună cu colegele arhitecte cu care am dezvoltat proiecte culturale prin Asociația Rhabillage, Alexandra Ardeleanu și Anamaria Vasile, în 2020 am înființat un birou de arhitectură în București, ALA Studio, prin care derulăm, mai cu seamă, proiecte de intervenție asupra monumentelor istorice. Momentan suntem la al doilea proiect la Giurgiu finanțat de Institutul Național al Patrimoniului, prin Timbrul Monumentelor Istorice, Uzina de Apă. În 2020 am realizat proiectul pentru Restaurarea, consolidarea, protejarea și amenajarea Podului Bizetz.

Din acest an, în cadrul Rhabillage, avem o colegă nouă, Diana Blînda, cu care elaborăm proiecte cu o componentă educațională puternică. Diana este o antreprenoare curajoasă, cu un ochi fin pentru artă și design, care, la rându-i, s-a intersectat cu De-a Arhitectura în calitate de voluntar. Prin intermediul Teach for Romania a intrat în sistemul de învățământ de stat ca învățătoare și contribuie astăzi la formarea copiilor din medii vulnerabile.

În 2019 am obținut o finanțare prin programul Start Up Nation, prilej cu care am înființat o firmă nouă în Piatra Neamț, orașul meu natal, ce are ca scop facilitarea de experiențe culturale prin intermediul tehnologiilor digitale. ST caută să sprijine conservarea prin digitizare a patrimoniului cultural și să asigure accesul publicului larg la acesta.

În perioada 2021-2022 am fost vice-chair al grupului tehnic de lucru din cadrul Living Future Europe, prilej cu care, în calitate de partener al New European Bauhaus, am luat parte la sesiunile de lucru pentru dezvoltarea platformei europene și am co-creat activități în Bruxelles pentru Festivalul NEB din acest an.

În nume propriu elaborez studii isorice și cercetări pentru protejarea și valorizarea monumentelor istorice și a construcțiilor cu valori patrimoniale deosebite. Pe alocuri sunt și evaluator independent pentru Comisia Europeană.

DAA: Cum vezi acum experiența De-a arhitectura (spune-ne câți ani au trecut de când te-ai implicat prima oară/ultima oară)? Ce ai învățat din această experiență?

LS: Ultima colaborare cu De-a Arhitectura a fost în 2017, când am realizat un exercițiu, „De-a Arhiva de Arhitectură”, la clasa a III-a B de la Școala Gimnazială „Sf. Silvestru” (îndrumători: prof. înv. primar Nicoleta Spandole și arh. Ioana Moraru (Aron)). Această acțiune a fost parte din proiectul Arhiva „Cezara Mucenic”. Experiența acelui pilot a fost transpusă în broșura cu același nume și este parte integrantă din documentarul Adevărul se găsește în arhive”.

În perioada 2014-2015 am fost arhitect voluntar pentru ora opțională de arhitectură de la clasa a IV-a A a doamnei Mioara Dragu, de la Liceul Cervantes din București. Așa cum spuneam și în interviul din 2016, provocarea constantă atunci a fost de a găsi modul potrivit de a-mi împărtăși cunoștințele, de a mă face înțeleasă, de a transmite plăcerea preocupării pentru arhitectură, de a fi un bun model pentru cei 28 de viitori potențiali conceptori de spațiu urban, de a lăsa o amprentă frumoasă asupra formării lor, nu atât ca profesioniști, cât mai ales ca oameni, de a învăța de la fiecare dintre ei.

În continuare tind să cred că am învățat mai mult de la acei copii decât au apucat ei să învețe de la mine. Poate, cea mai importantă lecție pe care am primit-o a fost să învăț să îi privesc ca parteneri de dialog, să iau în serios perspectiva lor și să fac loc opiniilor lor proaspete, îndrăznețe și nefiltrate social, în cadrul proiectelor realizate.

De altfel, în acest an, pentru elaborarea soluției de amenajare a spațiilor expoziționale de la Uzina de Apă din Giurgiu am realizat un atelier de co-design cu 20 de copii cu vârste cuprinse între 8-13 ani.

DAA: I-ai recomanda unui coleg profesionist al mediului construit să se implice în proiectele De-a arhitectura? Dacă da/nu, de ce?

LS: Da, categoric. Și mai ales aș recomanda o experiență de voluntariat pe durata unui an școlar celor cu fluturași la creier și cu teamă de vorbit în public. Este o experiență care nu doar că te responsabilizează, dar te transformă și deschide perspective de comunicare cu totul neașteptate. Să te confrunți săptămânal, timp de 9-10 luni, cu responsabilitatea alimentării a 25-30 de minți zburdalnice cu idei creative despre ceea ce te pasionează, să îți asumi că e posibil ca, nu de puține ori, feedback-ul primit să nu fie cel anticipat și totuși să mergi mai departe, este o provocare unică. 🙂

DAA: De ce ar alege cineva să fie voluntar, să își dea din timpul prețios unui ONG ca De-a Arhitectura?

LS: Pentru cei care nu reușesc să își dedice timp ca voluntari pentru o perioadă atât de lungă, recomand susținerea asociației prin ce mijloace are fiecare la îndemână – dacă nu dintr-o motivație ce ține de un bine comunitar pe termen lung, măcar și pentru că, astfel, investim în viitori beneficiari mai bine informați și cultivați, și potențiali parteneri de dialog mai sensibili la problema mediului construit, mai consecvenți și poate mai ambițioși.

Cred că ceea ce a reușit să construiască De-a Arhitectura în România este, mai întâi de toate, o bază solidă cu valori specifice secolului XXI în cadrul sistemului educațional autohton, pe care îl știm cât este de problematic astăzi, rigid și neversatil. Prin eforturile constante din ultimii ani, De-a Arhitectura a adus o contribuție semnificativă la formarea unei/unor noi generații de oameni mai deschiși și, sper, mai adaptați la provocările contextului european actual.

DAA: Spune-ne ceva despre educația de arhitectură și mediu construit care poate să ne surprindă.

LS: Când te gândești să „dai la arhitectură” nu îți spune nimeni cât joc politic și câtă diplomație stau în spatele realizării unui proiect de arhitectură. Treci prin numeroși ani de școală, nesfârșite cursuri, predări de proiecte și seminarii și tot ai impresia că a fi arhitect înseamnă a desena frumos o idee, a o prezenta într-un mod articulat și a pune la final o ștampilă cu numele tău.

Apoi, reușești să îți iei diploma, faci ce faci și îți iei ștampila aceea atât de râvnită și așteptată și simți că ai putere; în sfârșit, ai drept de decizie. Dar mult prea rar ți se spune cu câtă responsabilitate vine la pachet această ștampilă. Proiectul de arhitectură sau de intervenție în mediul construit este departe de a fi o idee picată de sus. Este rezultatul unui proces interdisciplinar și al unei negocieri trans-sectoriale. Atunci când ajung să fie construite, ideile noastre au impact asupra unor comunități întregi, pe termen mediu și lung. Mai mult, când lucrezi cu patrimoniul construit, modelezi și moștenirea culturală. Deci, creezi un impact asupra interpretării trecutului și formezi noi memorii cu privire la acesta. A fi arhitect, sau intervenant în mediul construit, înseamnă, mai întâi de toate, o mare responsabilitate, pe care este important să fii pregătit să ți-o asumi.

În România, titlul de arhitect nu este protejat ca în Franța ori ca în Marea Britanie. Odată ce ai absolvit cursurile facultății de arhitectură și ai obținut diploma, ești arhitect. În țările în care titlul de arhitect este protejat, își pot asuma acest statut doar cei care sunt înscriși la Ordinul Arhitecților sau la instituția similară din țara în care practică profesia. În Franța, spre exemplu, arhitectura este clar definită ca o profesie liberală, practicată independent și dezinteresat, adică este rezervată pentru cei ce vor să lucreze în nume propriu, care își pot asuma răspunderea pentru proiectele propuse și care au capacitatea de a distinge și prioritiza proiectul în sine în fața altor interese conexe acestuia. Diferența dintre absolventul unei facultăți de arhitectură și un arhitect este dată de acest drept de a practica în nume propriu, care înseamnă, mai întâi de toate, asumarea unei responsabilități. Pe de altă parte, Marea Britanie, care protejează de asemenea titlul de arhitect, are o abordare diferită. Aici, titlul este rezervat pentru cei care sunt validați de sistemul impus de Institutul Regal al Arhitecților Britanici (RIBA) ca o garanție de calitate pentru beneficiari, numeroase categorii de construcții putând fi realizate fără implicarea unui arhitect. Deci, a fi arhitect poate însemna lucruri diferite în diferite locuri din lume.

Ceea ce are în comun fiecare sistem educațional din acest domeniu, care implică un parcurs îndelungat de formare, este faptul că modelează un mod specific de gândire sistemică și complexă. Educația de arhitectură și mediu construit interconectează cunoștințe dintr-o multitudine de domenii diferite ce variază de la știință, tehnică și cultură, la artă și meșteșug. Formează abilități de management, comunicare și lucru în echipă. Și, poate cel mai important, te învață să dezvolți și să urmărești un fir narativ ca bază pentru un obiectiv precis.

A fi arhitect nu înseamnă doar a fi autor de proiecte arhitecturale. În calitate de arhitect, sau de intervenant în mediul construit, ești un facilitator de soluții în serviciul comunității. Proiectele tale sunt instrumente în acest sens. Cred că acesta îmi pare aspectul cel mai surprinzător privind practicarea acestei profesii: cât de mult este, de fapt, despre celălalt.

Pentru aceasta îmi pare atât de important ceea ce face De-a Arhitectura. Pe noi, cei cocoțați pe piedestalul de „arhitect”, purtători de ștampilă măreață și împopoțonați în ego suprem, ne aduce în contact direct cu factorul uman și mai ales cu perspectiva temporală din punct de vedere al responsabilității.

Interviul inițial cu Loredana din seria „Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc” poate fi citit aici.