Alexandru-Lucian Leric este arhitect la Arad, iar un an şcolar a fost voluntar la clasa a IV-a B a Şcolii Gimnaziale „Aurel Vlaicu” în cadrul programului „De-a arhitectura în orașul meu”. Iată jurnalul său de bord.
Noi am început prima lecţie De-a arhitectura întrebându-ne: „De ce este bine să ştim lucruri despre arhitectură?”
Copiii clasei a IV-a B ai Şcolii Gimnaziale „Aurel Vlaicu” din Arad priveau destul de gravi şi de preocupaţi; cu siguranţă nu voiau să greşească răspunsul. După un timp de dezgheţ, binevenit pentru fiecare dintre noi, ne-am străduit să eliminăm „greşitul” din ecuaţie. Încet, încet am început să răspundem mai dezinvolt la întrebări, fără teama de a nu da răspunsul corect. Se pare că este bine pentru că arhitectura se află peste tot, e parte a vieţii noastre şi astfel, vrând/nevrând, ştiind/neştiind, aceasta are o influenţă majoră şi indiscutabilă în modelarea fiecăruia dintre noi. Ne-am dat seama de la început că ştim deja foarte multe lucruri despre arhitectură prin experienţele personale, categoric întâmplate în scena arhitecturii.
Va urma să descoperim, conştientizăm, exprimăm şi analizăm împreună multe lucruri frumoase despre spaţiul construit înconjurător şi neînconjurător la orele De-a arhitectura, dintru-nceput „mai altfel” prin expediţii, desene, discuţii, machete, proiecţii şi jocuri. Începând cu a doua oră a opţionalului, întrebarea „cu greutate” din fiecare vineri dimineaţă, ora 9:00, era următoarea: „Macheta? Când facem macheta?”, curând transformată în: „Azi facem macheta?” 🙂 Răspunsul imparţial dat din ce în ce mai greu era: „Nu chiar azi, dar în curând, promit.”
În rest, copiii erau fascinaţi de tehnologie (laptop, proiector, ecran), dar şi de conţinutul prezentărilor atât de high-tech puse în operă. Unul dintre „Alexii” clasei, voluntar la montat/demontat cabluri, ecran şi proiector a spart gheaţa discuţiilor despre telefoane, aparate foto, computere, jocuri, aplicaţii şi softuri, topicuri despre care, fără excepţie, fiecare copil are multe de comunicat.
Am rezervat fiecărei lecţii două ore, vineri între 9:00 şi 11:00 (+opţional pauză), fiindcă aşa am crezut de cuviinţă împreună cu doamna învăţătoare pentru a putea face lucrurile pe îndelete. La venirea mea, un Alex între „Alexi”, am găsit trei rânduri de bănci, fiecare având câte „o şefă” de rând; bineînţeles, prima la învăţătură, interesată, activă, conştiincioasă şi autoritară. Aşadar, atât grupele, cât şi coordonatoarele acestora erau deja stabilite. M-am împrietenit cu băieţii neastâmpărţi, cu cei cuminţi şi cu cei, uneori, retraşi în deficienţe de atenţie.
Investind răbdare şi încredere am fost fascinat să descopăr creativitatea, inteligenţa şi sensibilitatea lor, de nerelevat oricui. Am încercat, pe cât posibil, să am o atitudine echilibrată faţă de toţi copiii, să ascult cât mai multe păreri, să catalizez observaţia, dialogul şi logica. Copiii s-au obişnuit treptat ca în pauză, rămânând aceiaşi din timpul orelor, să continuăm să povestim, să desenăm şi să aprofundăm răspunsuri la întrebările care ne preocupă: „De ce e acoperişul roşu?”, „De ce e blocul gri?”, „De ce e mică fereastra de la baie?”, „De ce sunt blocurile la fel?”, etc.
MACHETELE
Atelierele De-a arhitectura s-au dovedit a fi foarte distractive, dar şi mai dificile decât obişnuitele lecţii de lucru manual sau desen din al căror timp am folosit. Printre recapitulări, teme şi corecturi am desenat „Strada a IV-a B Vlaicu” (de 2 ori), am „croit” şi machetat sala de clasă, am metamorfozat-o prin adăugirile şi completările de rigoare în locuinţa minimală, am refuncţionalizat pe ici pe colo şi ne-am construit macheta „Oraşului a IV-a B Vlaicu”. Partiurile şi amenajările interioare ale caselor au fost propuse de copii şi îndelung discutate. Am considerat importantă alocarea unui timp adecvat (mai mult decât cel prescris în curs) pentru feedback-ul temelor şi activităţilor creative, cu atât mai mult cu cât cererea în acest sens din partea copiilor a fost unanimă şi foarte vocală.
Macheta finală a „Oraşului a IV-a B Vlaicu” a fost prezentată publicului în cadrul zilei şcolii. Ea a fost un ardent subiect de negocieri între micii arhitecţi, pe de o parte, şi între micii arhitecţi, „arhitectul şef” şi „Primăria” doamnei învăţătoare, pe de altă parte. Locuinţele, magazinele, şcoala, florăria, bibliotecile şi spălătoria auto au fost funcţiunile preferate de copii, agreate de „autorităţi” şi atent integrate în reglementările urbanistice proprii „Oraşului a IV-a B Vlaicu”. Cu excepţia clădirii P+2 a şcolii, fiecare copil şi-a construit propria casă P sau P+M, cu şarpantă sau cu acoperiş în terasă, la alegere. Cum-necum, au rezultat machete multe şi destul de măricele, drept pentru care ne-am asociat, doi câte doi la o casă, un copil făcând parterul, iar coechipierul său etajul şi acoperişul. Coordonarea cu echipele vecine, deşi dificilă, a fost una din regulile jocului. Cu câteva excepţii, copiii şi-au construit singuri machetele, aceasta fiind o altă regulă importantă a jocului conştientizată.
Parcările (cu maşinuţele lor cu tot) au reprezentat un subiect interesant de discuţii, negocieri şi „mişcări de trupe”. La prima ediţie de atelier-machetă, băieţii s-au prezentat cu aproximativ 50 de maşinuţe, gata pregătite pentru mobilarea urbană a machetei. Reacţia lor la „constrângerile reglementărilor urbanistice” (parcare subterană/sub-bănci şi o singură latură a piaţetei cu trafic auto) a fost următoarea: şi-au transbordat discret maşinuţele pe alte bănci, construindu-şi propria cetate din maşinuţe în timp ce noi meşteream de zor la macheta oraşului din căsuţe.
După susţinerea „în plen” a corecturilor care se impuneau „Cetăţii Maşinuţelor” (cu accent pe gabarite, accese şi trasee), ne-am reîmprietenit şi am relocat „Cetatea Maşinuţelor” în „sub-băncile” „Oraşului a IV-B Vlaicu”. Acolo am reuşit să integrăm şi minunata spălătorie auto. Un alt manifest „extramuros” a fost casa de la ţară, cu gospodărie şi animale cu tot; o surpriză locată pe un sit distinct de cel al orăşelului (o altă bancă), deosebit de utilă în exemplificarea comparaţiilor dintre rural şi urban, cu accent pe tipologie, sustenabilitate şi stil de locuire.
De ziua festivă a şcolii, 31 mai, am organizat workshop-ul de amenajare urbană în machetă, am susţinut în faţa publicului prezentarea „Oraşul a IV-a B Vlaicu” împreună cu propriile case (dichisite atât la interior, cât şi la exterior), am reaplaudat faţade şi ne-am jucat jocuri din „Caietul 5 – Sustenabilitatea”. Promovarea, pentru a doua oară, în revista şcolii a programului De-a arhitectura ne-a asigurat, alături de părinţi şi invitaţi, publicul în faţa căruia să fim mândri şi entuziaşti de munca şi descoperirile noastre.
EXPEDIŢIILE
Pentru prima expediţie, „Mediul construit şi dimensiunile umane”, i-am invitat pe copii să propună locuri preferate din Arad şi să le voteze. În locul preferat de majoritatea celor 24 de copii am mers în expediţie. Distanţa faţă de şcoală a reprezentat subiect de controverse didactice, importanța votului copiilor fiind însă un argument decisiv. Aşadar ne-am organizat pentru o plimbare sigură, sănătoasă şi însorită. Locul ales a fost Parcul Central, de fapt toată zona de „Grădină a Aradului”, bordată de fronturi istorice în stil Baroc, Eclectic, Art-Nouveau, Internaţional (Interbelic) şi Brutalist. Una din laturile lungi ale parcului este definită de cursul Mureşului. Timpul avut la dispoziţie a fost de o oră şi patruzeci de minute.
Aşadar, am plecat din staţia de tramvai, am traversat parcul şi am ajuns la cvartalul de vile interbelice (P, P+1 si P+2) din vecinătatea clădirii tribunalului. Ţintele, casa mică, cea medie şi cea mare, sunt nişte „bijuterii” moderniste interbelice, nealterate major de intervenţii ulterioare. Cvartalul din care fac parte este mărginit de B-dul General Vasile Milea (strada circulată) şi de Splaiul General David Praporgescu (strada liniştită), un corso caracterstic arădean pe malul drept al Mureşului. În timpul jocurilor, aflaţi în deplină siguranţă pe trotuarele străzii intens circulate, am fost martorii unei tamponări întâmplate la colţ. Cazul a fost bine documentat foto de către maeştrii fotografi acţionând prin rotaţie şi, de asemenea, elocvent pentru studiul nostru urban privind traficul şi implicaţiile acestuia.
După joacă am fost invitaţi spontan de către domnul arhitect Alexandru Nagy-Vizitiu în biroul de arhitectură aflat la parterul casei mari, pe care tocmai o studiaserăm. Acolo am văzut hărţi, planşe de urbanism, planşe de arhitectură (inclusiv proiectul vilei gazdă), desene 2D şi 3D atât pe hârtie, cât şi pe computer. La final, dacă tot eram într-o casă Domino, ne-am îndulcit cu prăjitura Domino din partea casei şi am băut apă minerală. Din păcate n-am avut destul timp pentru a vedea piscina de pe terasa vilei, dar vom fi având în viitor, uşile casei rămânându-ne deschise.
Expediţia „Spaţiul şi materialitatea” s-a desfăşurat în curtea şcolii şi în cvartalul din vecinătatea acesteia. Aici am regăsit piaţa, spaţii verzi, blocuri, locuri de joacă, case şi multe garduri din diverse materiale. Pentru încălzire, copiii au primit o cutie de cretă cu care au desenat toată curtea, printre umbrele alungite ale dimineţii. Studiile de teren le-am facut într-o zonă liniştită, de confluenţă a perimetrului de blocuri P+4 cu cel de case pe parter. Susţinerile la panou ale observaţiilor au fost provocări dificile, îndeplinite mai temerar sau mai reţinut de copii; după acest exerciţiu parcă-parcă ne ascultam mai bine şi mai atent unii pe alţii.
Expediţia „Locul” a debutat cu interviurile realizate pe stradă, pe distanţa staţiei de tramvai dintre şcoală şi zona U.T.A. Cel mai interesant interviu, transformat în discuţie, a fost cel luat domnului Călin, originar din Bocsig; un personaj „de poveste”: fost paraşutist militar, cu tangenţe la legiunea străină, Călin are 52 de ani şi o versiune proprie interesantă asupra timpurilor pe care le trăim într-un Arad care îi este reşedinţă. Domiciliu stabil nu mai are. După interviu, foarte paşnic, povăţuitor şi oarecum onorat, ne-a însoţit pe tot parcursul expediţiei.
Cvartalul de duplexuri U.T.A. construit între 1945-1948 de Baronul Francisc Neuman von Vegvar în spiritul arhitecturii sociale engleze, blocurile anilor ’70, ’80 şi ARED-ul anilor 2000 ne-au fost jaloane de arhitectură în timp ale aceluiaşi „loc” din Arad – zona U.T.A. – un ansamblu potrivit mai ales pentru colecţionari.
Expediţia „Oraşul/Satul” s-a desfăşurat la Podgoria, cel mai important punct de interschimb al oraşului, unde putem vedea intersecţia a 5 căi majore de circulaţie, lac, spaţii comerciale, biserică, spaţii verzi, cafenele şi locuinţe. Printre tramvaie, maşini, autobuze, biciclişti, pietoni, elicoptere şi ambulanţe, cu harta la purtător, am observat şi studiat profilul bulevardului Iuliu Maniu: P+10 – Verde – Trotuar – Verde – Parcaj – Auto x 2 – Tramvai x 2 – Auto x 2 – Parcaj – Verde – Trotuar – Verde – P+4; un profil stradal la scara maşinii.
Sătui de aglomeraţie am coborât aproximativ un metru şi cincizeci de centimetri prin spatele turnurilor P+10 pentru o plimbare printr-o vastă zonă verde subîmpărţită de blocuri tip lamă, P+4. Apoi, am făcut un lung popas pe o străduţă de întâlnire între două tipologii distincte de ţesut urban: blocurile P+4 şi casele P/P+1 (un fost ţesut rural). La întrebarea care a fost prima construcţie de aici, blocul sau casa, răspunsul copiilor a fost fără ezitare „blocul”; acum ştim că prima a fost casa. Popasul a fost un bun prilej de studiu al unui profil stradal la scară umană, atât în perspectivă, cât şi în secţiune, dat fiindcă prin zonă muncitorii administraţiei erau în plin proces de bordat şi pavat alei, trotuare şi drumuri carosabile. Înapoi ne-am găsit singuri drum spre staţia de tramvai, orientându-ne după turla bisericii, după furnalul fostei uzine electrice şi după intensitatea zgomotului urban.
Pentru mine responsabilitatea implicată în susţinerea opţionalului De-a arhitectura, reflectată în ochii copiilor clasei a IV-a, a devenit motivaţie pentru a revedea, sintetiza şi comunica traducerile posibile ale arhitecturii în cuvinte şi desene. Limpezimea ideilor, simplitatea şi acurateţea comunicării, accentele, repetiţiile şi firescul jocului au fost probe obligatorii pe care le-am învăţat şi exersat braţ la braţ cu copiii. Lipsa lor de ipocrizie, puritatea observaţiei, sinceritatea şi încrederea lor au fost pentru mine o dietă de sănătate existenţială în antiteză cu dominanta de expresie a contextului social „matur”. Aşadar, pentru a rămâne cât mai aproape de frumuseţea vârstei lor şi pentru a-mi rafistola strategiile pedagogice, voi continua să predau opţionalul De-a arhitectura în anul şcolar următor, 2014-2015.
Text: arh. Alexandru-Lucian Leric