În perioada 4-6 septembrie 2019, Asociaţia De-a Arhitectura în parteneriat cu Muzeul de Artă Recentă (MARe) a organizat atelierul „Muzeul dez-plictisit: De-a Arhitectura la MARe 2019” dedicat copiilor cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani. Atelierul face parte din Clubul De-a arhitectura, un proiect al asociaţiei care se desfăşoară în weekend şi le oferă posibilitatea copiilor care nu sunt înscrişi la cursurile noastre în şcoli şi grădiniţe, să pătrundă în lumea fascinantă a arhitecturii.
Sub îndrumarea colegelor noastre arh. Mina Sava (președinte al Asociației De-a Arhitectura) şi arh. Cristina Dumitrescu, tinerii au avut posibilitatea să înțeleagă cum este gândit un muzeu de artă, să evalueze ce le place, dar mai ales ce nu le place și cum ar trebui să arate astfel încât să îşi petreacă timpul cu plăcere acolo împreună cu prietenii lor. La finalul celor trei zile, adolescenții, împărțiți în două echipe, au conceput propriile lor muzee, atrăgătoare, despre care vă invităm să aflați mai multe din povestea Cristinei.
Un atelier-studiu despre muzee, sub forma unei mini-tabere de vară (desfășurate pe trei zile), într-un loc atât de special cum este Muzeul de Artă Recentă, nu are cum să nu aibă rezultate suprinzătoare.
Punctul nostru de pornire într-o astfel de încercare a fost unul simplu și clar – constatarea că adolescenții nu sunt atrași de vizitele la muzeele de artă. Le consideră de-a dreptul plictisitoare și rigide. Îi deranjează că nu pot atinge și că nu pot interacționa cu exponatele. Și, ne-am întrebat, atunci cum faci un muzeu de artă prieten cu tine? Ce l-ar face interesant, dinamic, mai ales când înțelegi prea puțin din ceea ce este expus? Și cum îl faci contemporan cu tine?
Acestea au fost primele întrebări lansate grupului de copii participanți la atelier. Ne-am propus să facem împreună o explorare a muzeului MARe, ca model de bună practică, muzeu pe care să îl căutăm pe toate părțile ca să înțelegem de ce ne place acolo și cum de ar fi chiar plăcut să revenim și cu un prieten!
Nu insistăm aici asupra turului prin muzeu, pentru că despre acesta am mai scris și separat, turul fiind organizat de De-a arhitectura și sub formă de atelier scurt. E suficient să spunem că e un tur mai mult senzorial, în care accentul cade pe senzațiile pe care ți le dă clădirea în timp ce o parcurgi. E despre cum descoperi construcția folosindu-ți toate simțurile – tactil, văz, miros, auz, ba chiar și un test de menținere a echilibrului au făcut copiii. Nici gustul muzeului nu ne-a scăpat, dar despre asta amintim mai târziu, pentru că l-am descifrat timp de trei zile pline!
Am avut marea șansă să fi putut transmite curatorului și dezvoltatorului muzeului, filosoful Erwin Kessler, cel care a lucrat împreună cu arhitectul libanez Youssef Tohme, câteva întrebări legate de această construcție atât de particulară. Răspunsurile primite au fost pe măsură, o oglindă a caracterului clădirii.
Am aflat, astfel, urmărind filmul interviului alături de copii, că viziunea curatorului, exprimată apoi material de arhitect, a fost aceea a unui „buncăr așezat pe un diamant”, care la interior să se transforme într-un „black hole in a white cube” [n.e. traducere din engleză: „gaură neagră într-un cub alb”]. Am mai aflat că dimensiunea terenului, împletită cu condiționarea autoimpusă, aceea de a conserva „fantoma” clădirii preexistente în care să fie inserată funcțiunea de muzeu, au dus la configurarea interiorului ca o succesiune de labirinturi.
Chiar și așa, curatorul consideră suprafața de expunere ca fiind insuficientă, dar nu ar face nimic altfel aici, ci ar porni oricând spre încă un proiect de nou muzeu. Cel mai mare plus al clădirii MARe, pentru Erwin Kessler, este capacitatea ei de a fi văzută din stradă, de a fi imediat înțeleasă ca obiect de cultură, de a mira. Iar noi am constatat că toți copiii au rezonat total cu ideea.
O binemeritată pauză, după o activitate așa densă de impresi,i ne-a readus concentrarea necesară pentru a porni studiul efectiv al ceea ce numim program de arhitectură. În cazul nostru, acela de muzeu, desigur. Am parcurs un scurt istoric, aflând astfel despre începuturile programului.
Provenind de la grecescul „mouseion”, casa muzelor, care voia să fie loc de învățare și de inspirație, strămoșul muzeului este de fapt camera trofeelor câștigate în bătălii, în antichitate. Și dacă la început era un spațiu rigid și neaccesibil, rezervat doar regilor, spre anii 1800 palatele acestora se transformă și se deschid către public. De la British Museum sau Luvru până la muzeele Guggenheim din sec. XX și apoi până mai aproape de noi, programul se află într-o continuă evoluție, pentru a ține pasul cu un public tot mai exigent și cu arta tot mai diversă și surprinzătoare.
Am înțeles, astfel, prin exemple, evoluția de la traseele lungi, obositoare, cu colecții expuse de-a valma, cu scopul principal de a impresiona prin bogăția lor, până la clădirile recente, realizate cu atâta atenție și preocupare pentru operele de artă și pentru toate detaliile care le pun în valoare.
Și, după un scurt moment în care am încercat împreună să ne gândim chiar la noi într-un muzeu vizitat, la amintirile, așteptările, lucrurile pe care le-am găsit, dar și cele pe care am fi vrut să le găsim, a venit în sfârșit momentul marii provocări. Copiii au fost împărțiți în două echipe și fiecare echipă a formulat o temă de proiectare a unui muzeu pentru cealaltă echipă. Încercând, desigur, să o elaboreze cât mai complicat, pentru că spiritul de competiție s-a declanșat instantaneu. Tema trebuia să conțină trei categorii de date, referitoare la: terenul de amplasare (de dimensiuni comparabile cu cel de la MARe), la colecția ce urma să fie expusă, dar și la tipul de cartier și de locuitori ai zonei.
Norocul, dar și inspirația copiilor, a făcut ca cele două teme să fie complet opuse. Pe de o parte am avut un teren de colț, situat într-un cartier liniștit din Paris, cu doi arbori mari de conservat. Locuitorii, dintre care mulți tineri și cu copii, sunt cultivați și cu pretenții ridicate, există chiar și un critic de artă și câțiva supărăcioși cărora nu le place nimic! Colecția trebuia organizată pe culori (alb, negru și colorat), fiecare pe câte un nivel separat. Clădirea urma să includă o cafenea la parter și un cinematograf.
Pe de altă parte am avut un teren pe o stradă dintr-un cartier din Otopeni, aproape de aeroport. Aici, locuitorii, mai maturi, nu prea aveau copii și nu erau obișnuiți cu o astfel de funcțiune și nici nu erau prea dornici sau receptivi la așa ceva. Colecția era diversă și includea un tablou special, foarte prețios. În grădină urmau să fie amplasate câteva statui. Și aici clădirea trebuia să includă o cafenea, dar separată de muzeul propriu-zis.
Dificil să accepți tema primită odată ce ai gândit una atât de diferită… A fost un exercițiu cu care copiii nu se mai întâlniseră și care i-a descumpănit în primă fază, dar pe care au reușit să îl rezolve cu multă imaginație și hotarâre. Câteva jocuri, scheme și exerciții cu volume simple le-au fost suficiente pentru a se împrieteni cu subiectele, iar cele două zile rămase, în care au lucrat câte 3 ore, au fost folosite la maxim.
Astfel, echipa care a lucrat în Paris a considerat că cea mai potrivită pentru situația primită este o clădire cu o geometrie foarte simplă și curată, aproape de tipul muzeului container despre care discutaserăm în prezentare, o clădire orientată spre interiorul său. Intrarea în muzeu a fost gândită pe lângă cei doi arbori marcanți. Comunicarea cu exteriorul s-a făcut, ca în cazul muzeului MARe, doar la parterul transparent (dar semiîngropat) care găzduia holul de primire și cafeneaua.
Sălile de expunere, cu lucrările organizate pe culori, conform cerinței de temă, s-au așezat pe trei niveluri (complet opace spre exterior) succesive, iar cinematograful, puțin retras, a fost amplasat la ultimul nivel. Nu chiar – terasa de peste cinematograf permite priveliști frumoase asupra cartierului, doar suntem în Paris și avem ce vedea până departe! Spre final, volumul simplu al clădirii muzeului cu cinema a primit și un element de particularizare și atragere a atenției, orientat voit spre intersecția celor două străzi – o chitară uriașă!
Echipa cealaltă a considerat exact opusul. Un muzeu amplasat în Otopeni trebuie să fie ceva care să nu poate trece neobservat. Ba mai mult, trebuie să atragă înăuntru, ca să învingă comoditatea și reticența locuitorilor din zona de amplasare. Așa că aici copiii au considerat potrivită o formă neobișnuită (de clepsidră), amintindu-și din prezentare și de ideea de diamant. Și ca urmare l-au gândit a fi transparent, pentru ca oricine din împrejurimi să poată vedea ce se întâmplă înăuntru.
La parter și cele două etaje supraterane au dezvoltat, pentru a chema publicul, funcțiuni complementare – primire, galerie instalații, restaurant. Toate în jurul unui gol interior, ca în muzeul MARe. Iar ca să rezolve contradicția între atâta transparență și necesitatea unei suprafețe de expunere, dar și din cauza zgomotului de la aeroportul din vecinătate, spațiile muzeale propriu-zise au fost realizate în două niveluri de subsol. Cel mai departe de intrare, în punctul unde traseul e cel mai lung, a fost așezat tabloul cel prețios. Nu au fost uitate nici statuile din colecție, așezate în grădină, astfel încât să arate una spre cealaltă, și ultima spre intrare, marcând-o.
Sigur că un asemenea rezultat trebuia prezentat și comentat nu doar cu părinții, ci și cu specialiștii din muzeul gazdă. Aceștia au privit și ascultat cu mare curiozitate, entuziasm și mirare soluțiile copiilor, concluzia fiind că muzeul copiilor e unul de tip eveniment, aflat permanent în mișcare, suprinzător, dar și cu multe fațete și valențe.
Premiul primit de copii, din partea MARe, pentru o experiență atât de complexă, a fost ciocolata cu textură și formă exact cât o cărămidă, care încapsulează gustul muzeului.
Mulțumim Muzeului de Artă Recentă (MARe) pentru acest parteneriat în cadrul căruia am reușit să mai facem un pas în împrietenirea tinerilor cu instituțiile de cultură și cu educația de mediu construit. Pentru alte ateliere marca De-a Arhitectura consultaţi pagina de Club.
*Profesorii şi voluntarii noştri fac tot posibilul să fotografieze doar copiii ai căror părinţi şi-au dat acordul scris pentru aceasta. Totuşi, dacă dintr-o eroare copilul dumneavoastră apare în vreuna dintre imagini şi nu vă doriţi aceasta, ne puteţi scrie la office [at] de-a-arhitectura [punct] ro şi vom remedia eroarea.
Text: arh. Cristina Dumitrescu
Editor: antropolog Gabriela Anghel
Fotografii: arh. Cristina Dumitrescu, arh. Mina Sava