Text: Emilia Munteanu
Editor: arh. Monica Popescu
Fotografii: Claremont Colleges Digital Library (CCDL); mystickermania.com; wikipedia.org; iStock/Sasharec; The Happy Broadcast; Eugenia Gapchinska/Getty Images; prof. Coca Codrianu și elevii de la Școala Gimnazială nr.1 Bohotin ce aparține de Liceul Teoretic „Lascăr Rosetti” Răducăneni, județul Iași
Timp de citire: 14 minute
După șocul inițial, sentimentul că trăim într-o realitate paralelă, că suntem personaje într-un film prost, ne-am dezmeticit un pic și am început să ne punem întrebări, mai întâi în șoaptă, ca și cum rostind cu voce tare cuvântul l-ar face și mai adevărat, apoi din ce în ce mai clar, realizând enormitatea lui: război. Ce înseamnă asta, pentru vecini, pentru noi? Ce va urma, ce le spunem copiilor, le povestim sau nu? Sigur, în era digitală copiii și tinerii află mai repede ca noi, așa că n-are niciun sens să nu vorbim despre asta. Dar cum vorbim? Pentru că niciunul dintre noi nu a avut experiența războiului în Europa de când ne-am născut, am început să citim și, mai important, am căutat să vorbim cu oameni care au avut experiența vorbirii și interacțiunii cu refugiați, cu oameni pe care războiul i-a alungat din casele lor.
Emilia Munteanu este psiholog în domeniul migrației. În acest moment se află în Atena, Grecia, dar a avut amabilitatea să își împărtășească experiența cu noi și cu rețeaua De-a arhitectura, în ideea că poate aceste gânduri pot ajuta alți oameni. O lăsăm pe Emilia să se prezinte și să ne povestească cum a trăit ea ultimele săptămâni și ce a învățat din munca cu copiii și adulții care au fost nevoiți să își părăsească țara. Sperăm că aceste cugetări vă sunt de folos și vă ajută oricât de puțin să gestionați situația în care ne aflăm.
Am trecut prin multe profesii – arhitectură, urbanism, pictură, psihologie, psihoterapie – și tot felul de titluri fancy [n.e. „pretențioase”] în domeniul migrației și al acțiunilor umanitare. Nu știu dacă m-am găsit până acum, dar sigur m-am distrat. În prezent îmi dedic cea mai mare parte a timpului cercetării și lucrez la un studiu despre trauma indirectă și cei care lucrează în domeniul migrației. O altă parte din timp mi-o petrec făcând cursuri și ateliere cu copii care au fost forțați să plece din țara lor sau pregătesc echipele care lucrează cu refugiați. Prefer să lucrez cu organizații mici din Atena care au direct contact cu nevoile oamenilor, cum ar fi Habibi Center, Pytheas’ Path sau Melissa. Sunt o patrioată convinsă și nu îmi închipui viața mea dacă m-aș fi născut în altă țară. Și, dacă mă credeți sau nu, m-am simțit mai româncă în ultimii 5 ani locuind în Malta și Grecia, decât în toți ceilalți (nu spunem câți) ani.
Foto: Claremont Colleges Digital Library (CCDL); https://www.diglib.org/murals-of-northern-ireland-at-claremont-colleges-digital-library/
Am realizat în timp ce scriam că acum poate fi vorba despre o schimbare de percepție și putem să ne lărgim mintea și inima ca să încapă un pic mai mult din realitatea vieții din jurul nostru și să decidem să facem ceva bun cu asta, fiecare în felul nostru. Asta ar onora suferința oamenilor care trec prin război.
Pornesc de la ideea că fiecare face tot ce știe și poate mai bine. Momentele în care „normalitatea” noastră este atacată și suntem atenționați că imaginea noastră despre lume și oameni nu este așa cum ne-o păstram în minte este un moment prielnic să ne redefinim cum ne vedem pe noi înșine și pe lumea din jurul nostru. Oricine este bun și liniștit atâta vreme cât nimeni și nimic nu îi provoacă valorile și nevoile. În contact cu o imagine care ne disturbă percepția despre lumea interioară sau exterioară, avem două alegeri: să ne extindem percepțiile ca să le includem pe cele noi sau să le constrângem ca să nu luăm în calcul noile elemente. Niciuna nu este rea sau bună și amândouă deciziile au rolul de a ne ajuta să ne simțim mai bine în lumea în care trăim. Fără să continui mai mult cu teroria, persoanele care au ales să își limiteze percepția despre lume și oameni, fie părinți sau profesori, nu ar avea sens să îi încurajeze pe copii să-și împărtășească emoțiile și gândurile, pentru că reacția lor nu ar încuraja explorarea acestor impulsuri interioare. În acest caz, adulții pot să îi încurajeze pe copii să iasă din minte și să facă ceva cu corpul sau cu inima (știu că vorbesc ciudat, aveți un pic răbdare cu mine și vom găsi un limbaj comun).
O schimbare de percepție nu este un proces mental, ci o restructurare sufletească. Acest proces merge de la sine, ființa umană este fantastică în adaptare. Cel mai bun lucru este ca adulții să nu încerce să controleze sau să cenzureze procesul copiilor. Copilul este șeful și numai el/ea știe ce se întâmpla în interiorul său. Noi, din afară, nu știm, mai ales pentru că noi nu am trecut prin experiența de a vedea un război în țara vecină la 6-10 ani.
Foto: https://mystickermania.com/sticker-packs/tom-and-jerry/tom-and-jerry-angel-devil
Acum am să fac o serie de presupuneri referitor la imaginea copiilor din România/București. Totul era bine mersi, cea mai mare problemă pe care o aveam era că ultimul card de Pokemon e blocat în vamă și nu am timp destul să mă joc și pe tabletă și să termin serialul de pe Netflix. Adulții par că sunt în putere și control și îmi arată că lumea are reguli, ce e bine e bine și ce e rău e rău. Deodată apare un război și peste tot se vorbește despre asta, folosind multe adjective: sfâșietoare, șocante, devastatoare și lista continuă.
Dacă nu ești pregătit să răspunzi la întrebarea: „Tu ce faci când rușii omoară copii lângă noi?”, mai bine nu împinge copilul să vorbească, pentru că nu o să te menajeze. E confuz, furios sau/și frustrat, și are tot dreptul. Copiii nu învață din ce spun adulții; ei învață din ce facem și, mai ales, învață ce să nu facă din ce noi facem greșit după standardele lor (ador asta). Deci, în situația în care copilul pune o întrebare care îți atrage atenția că nu ești pregătit, cel mai cinstit e să spui ceva de genul: „Ei bine, nu fac destul și aș vrea să fac mai mult. Acum am grijă de tine, mă asigur că poți să mergi la școală, că ai casă, haine și mâncare proaspătă și încerc să fac tot ce ține de mine ca tu să crești mare și să fii unul dintre oamenii care o să facă mai multe decât mine. Dar, poate că am putea începe de pe acum. Gândește-te, ce putem face să ajutam? Mă gândesc și eu, împreună găsim ceva. Poate plantăm un copac pentru fiecare bombă lansată?” E mai bine să nu răspunzi la o întrebare pe loc, să îi spui copilului că te gândești și revii mai târziu când ești pregătit.
Din întrebările copiilor pe care le-am citit în ultima vreme, aș putea să le traduc astfel:
- Cum puteți (voi, oamenii mari) să trăiți pe aceeași planetă lângă război?
- Voi cum tolerați răul, că eu dacă mint sau nu îmi fac tema sunt pedepsit?
- De ce nu îi oprește cineva pe oamenii răi?
- De ce alți oameni nu sunt interesați, e normal să mă preocupe sau nu?
Și copiii se uită la cei mari să vadă ei cum fac să trăiască pe o planetă unde e atâta rău.
Majoritatea acestor întrebări pornesc de la faptul că „normalitatea” noastră nu este aliniată cu realitatea. Deci decizia de a continua tăcerea și pasivitatea nu este o idee bună. Nu este nevoie să se vorbească în familie/la școală/cu prietenii… mai ales dacă cei adulți nu au integrat cât de cât situațiile tabu (gen război, moarte), există și alte căi, chiar mai bune, să integrăm noua stare de fapt.
Eu am observant că societatea civilizată a decis că este civilizată fără să crească însă organic la acest nivel. Avem reguli și legi, dar conștiința umană nu a evoluat încă la nivelul oamenilor buni, educați, politicoși… la care ne credem că suntem.
Foto: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_ongoing_armed_conflicts
Iată câteva aspecte importante care ne ajută să ne repoziționăm.
Războiul este o realitate curentă zilnică în multe colțuri ale lumii (în istoria omenirii din ultimii 3400 de ani, 268 de ani au fost fără război, mai puțin de 8%; sursă); în acest moment aproape jumătate de planetă este în razboi (sursă).
În vara trecută se numărau 84 milioane de oameni care au fost forțați să își părăsească casa – asta este de 4 ori populația României (sursă); Filippo Grandi, președintele UNHCR [n.e. The UN Refugee Agency; Agenția Națiunilor Unite pentru Refugiați] a declarat că cetățenii altor țări europene au întreprins acte extraordinare de umanitate și bunătate (sursă); din experiența mea, limitată, fotografiile cu ucrainenii care intră în România sunt cele mai „ne-sfâșietoare” imagini cu oameni care fug de război, pe care le-am văzut eu; majoritatea refugiaților sunt opriți la graniță, împinși să se întoarcă înapoi, iar dacă intră în UE [n.e. Uniunea Europeană] sunt puși în centre de detenție.
Fiecare refugiat din Afganistan, Siria sau țările africane are câte o poveste. Îmi aduc aminte de un băiat de 18 ani care a plecat din Afganistan la 15 ani, de unul singur. Într-o zi a primit niște bani ca să își ia o pereche nouă de încălțări și a doua zi a venit cu cei mai albi adidași pe care i-am văzut vreodată. El locuia și lucra ca translator în Lesbos, Tabăra Moria, una dintre cele mai aglomerate și murdare tabere de refugiați din Europa. Ne-am amuzat de alegerea lui și ziceam că o să își murdărească pantofii lui cei noi și că o să se zgârie imediat, mai bine și-ar fi luat negri sau albaștri. Nu a zis nimic, a zâmbit și și-a văzut de lucru, zicând că sunt un brand [n.e. „marcă”] bun și foarte rezistenți. Câteva zile mai târziu mi-a povestit despre cum a traversat Iranul. Deși sunt zeci de oameni în grup, fiecare e pe cont propriu. Prieten, vecin, rudă, nu contează, fiecare se descurcă cu ce are, iar cele mai valoroase resurse sunt apa și pantofii. Pentru că nu știi peste câte zile găsești apă și câte săptămâni mai ai de mers, astea nu se împart cu nimeni, poate să îți ceară și vărul tău.
Nu spun toate acestea pentru a satisface senzaționalul și curiozitatea, ci ca să arăt că realitatea este mult mai diversă decât o vedem și decât ne este prezentată… Nu este nimic rău să conștientizăm că „normalitatea” altora este o imagine pe care noi nu ne-o putem și nici nu vrem să ne-o imaginăm. Probabil că ne ferim să o vedem pentru că ni se pare că noi nu am putea face față în locul lor. Și este adevărat, cine suntem noi acum, nu am putea face față, dar dacă viața ne-ar aduce în situația asta, ne schimbăm și devenim acel tip de persoană care poate face față.
Există bine și există rău în lumea asta, nu oameni buni și oameni răi. Toți avem bun și rău în tendințele noastre. Un om rău nu poate fi înțeles, dar dacă ne gândim la rău ca forță în sine, atunci oricine poate înțelege. De exemplu, ca să înțelegem de ce Putin vrea uraniul și resursele Ucrainei, trebuie doar să ne gândim când și noi ne dorim mai mult decât putem avea. Prima mea amintire de genul ăsta este când de ziua mea am vrut o păpușă mare și prietena mea mi-a spus că îmi ia una mai mică pentru că nu are bani pentru cealaltă. Aveam 4-5 ani, dar și acum îmi aduc aminte că păpușa mai mică era chiar mai drăguță. Însă am refuzat cu stoicism și țineam sus și tare că eu vreau păpușă mare. Am rămas foarte surprinsă că nu mi-a mai cumpărat nimic și nu mi-a ieșit figura.
Cum ne descurcăm cu răul din lume?
Mulți alegem regulile, normele și sistemele ca să ne protejăm. Alții le alegem ca să câștigăm bani și statut ca să ne separăm de oamenii care nu ne plac. În general controlul și puterea sunt soluțiile pentru siguranță, păzire de rău și asigurarea succesului/integrării sociale. Dar pentru că copiii vor trăi într-o lume pe care noi nu o cunoaștem încă, e bine să le dăm ocazia să aibă cât mai multe unelte la îndemână, poate o altă metodă li se potrivește mai bine.
Pentru mine, răul poate fi combătut numai cu bine, nu merge să răspunzi la rău cu rău și să iasă bine. Aici depinde de credințele și valorile fiecăruia. Mie îmi vine la îndemână să le aplic pe cele ortodoxe – când văd ceva rău la cineva îl caut în mine și mă gândesc cum să nu-l mai fac. Pentru copii poate să fie un exercițiu bun să facă o listă cu ce e rău și ce e bine, așa poate să înceapă o discuție despre cum multe lucruri sunt și rele și bune, unele sunt clar rele, și unele sunt clar bune. Și se simte asta organic, cred că la copii e chiar mai simplu, acest instinct natural de bine și rău se atenuează cu timpul, când e ignorat pentru că prioritizăm valorile sociale.
Planul meu de combatere a răului din lume în trei pași. De exemplu, războiul. Războiul este provocat de frică și ură.
- încerc să reduc cât pot sentimetele mele de frică și ură (chiar și cele justificate);
- încerc să limitez cât mai mult stârnirea sentimentelor de frică și ură în altul (mai ales cele justificate).
Primii doi pași sunt suficient de grei, la al treilea nu mai ajung.
Foto: iStock/Sasharec; https://www.itinari.com/a-legend-about-the-tunnel-of-love-in-klevan-b7ou
Ce facem cu anxietatea?
Anxietatea/frica este un proces mental alimentat de povești interne. Când nu ne putem stăpâni valul de gânduri, aproape sigur că ceea ce gândim este incorect și nu vom găsi rezolvarea prin gândit mai mult. Folosirea minții ca să reglezi un „bug” [n.e. „eroare”, „virus”] din minte este benefic pe termen scurt și foarte scurt, dar nesustenabil. În situații când mintea nu se mai poate auto-echilibra, echilibrul se poate câștiga prin activitate fizică sau prin iubire. Pentru activitate fizică e important să fie cât mai izolat de activitățile sociale. Bănuiesc că voi aveți mai multe idei decât mine, pentru că eu fac yoga, merg mult pe jos și cam atât. Știu că e ciudat când am zis «iubire», aici mă refer la o stare de conexiune și deschidere pe care o simțim adânc în ființă noastră. Această stare de iubire este foarte ușor de accesat când stăm cu oameni dragi, pe sufletul nostru (familie, prieteni), și când ne conectăm cu natura, fie că stăm cu animale sau printre plante. Mie îmi face bine când am grijă de grădină și de pisicile din cartier (am câteva ghivece cu legume și plante aromate, nimic special, dar e atâta viață acolo, albine și tot felul de gângănii, mă prind 2-3 ore cu mâinile în pământ).
Anxietatea poate fi generată de faptul că știrile despre evenimente transmit câteva informații, dar și emoții îmbrăcate în adjective puternice, practic transmit ce ar trebui să simțim. Pe mine mă ajută să spun informații la rece, fără adjective sau evaluări din surse bune:
- Reliefweb are rapoarte zilnice
- acesta e din 5 martie 2022
- aici o statistică cu numărul refugiaților din Ucraina
Un exercițiu bun de făcut cu copiii este analiza mesajelor din media. Vă dau un exemplu dintr-un email primit de la OCHA (United Nations Office for the Coordination of Humanitarian Affairs) [n.e. Biroul Națiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare].
“Like many of us around the world, you are undoubtedly shocked by the images of fear and destruction that are reaching us from Ukraine.” [n.e. „La fel ca mulți dintre noi din întreaga lume, sunteți fără îndoială șocați de imaginile cu frică și distrugere care ajung până la noi din Ucraina”]
Ce spune fraza asta:
- Foarte mulți oameni din lume urmăresc situația din Ucraina.
- Autorul este foarte sigur de ce simt eu.
- Eu sunt șocată.
- Imaginile din Ucraina sunt pline de frică.
- Imaginile din Ucraina arată distrugere.
Câte dintre aceste informații mă interesează cu adevărat? Și câte sunt adevărate?
Deși nu încurajez separarea lucrurilor în pozitiv și negativ, bun și rău, pentru echilibrarea balanței este o sursă faină aici.
“Let’s save the world!” [„Haideți să salvăm lumea!”]
Când vorbesc cu oamenii care vor să salveze lumea încerc să schimb focusul de pe asta din mai multe motive. Dacă eu cred că lumea trebuie salvată, înseamnă că automat cred că este condamnată. Apoi, dacă eu sunt cea care pot s-o salvez, înseamnă că sunt mai presus de alții. Acum, cât de benefic este să cred asta??? Mai ales că nu am cum să știu, nimeni nu știe.
Eu aplic metoda “Wanna save the world? Do the dishes!”. Înainte să ies în lume să mă apuc să o salvez, trebuie să îmi spăl vasele. Fiecare are „vasele lui murdare”. La mine asta funcționează la fix, pentru că detest să spăl vase și, atâta vreme cât am zile când nu mă pot urni să spăl vasele, mai bine îmi văd de treaba mea și las lumea să își vadă de treaba ei.
Foto: Eugenia Gapchinska/Getty Images, https://www.offlinepost.gr/2021/05/28/diasimoi-kallitexnes-ekproswpoi-tis-oukranikis-texnis/
Ca mine sau ca ei?
Una dintre cele mai dificile decizii din viață, pe care fiecare om o ia într-un moment sau altul, este să aleagă (conștient sau nu) care realitate este „mai” adevărată, cea din interior sau cea din exterior. Normele și „regulile” nescrise ale culturii în care trăim nu sunt întotdeauna aliniate cu valorile și instinctele interioare. De aceea, aș recomanda ca, mai ales la început, copiii/adolescenții să își caute “like-minded people” [n.e. oameni cu aceeași gândire] și să caute să materializeze cumva ce le spune vocea interioară.
De exemplu, dacă colegii/profesorii/părinții nu vorbesc despre situația din Ucraina și eu sunt foarte preocupat de asta, caut grupuri pe net, asociații, vecini de bloc, oricine are preocupări similare. În același timp, părinții/profesorii, chiar dacă nu înțeleg ce vrea sau de ce este așa de preocupat copilul, pot să îl susțină în a face ceva practic:
- să scrie un jurnal/blog/ficțiune inspirate din realitate/poezii;
- să pună un procent din alocația lui/ei de-o parte pentru o cauză în care crede (acesta este un obicei bun pe viață);
- să înceapă un program de integrare/ajutorare pentru copii în situații vulnerabile (de cele mai multe ori creativitatea lor o depășește pe a noastră, ce poate să facă un adult este să îl ajute să se concentreze pe ceea ce îi atrage atenția cel mai mult copilului și să facă ceva practic, benefic și sustenabil; mai poate să îl ajute cu bani – nu? de-aia sunt buni părinții :)) – poate să fie simplu ca o lecție gratuită de limba engleză/română (online sau față în față) pentru un copil care nu poate plăti, dacă e imigrant, cu atât mai bine.
De multe ori aceste activități sunt înfrânate, descurajate sau de foarte scurtă durată. Încurajez găsirea unei activități de impact mic, care să poată fi dusă mult timp de acum înainte. Astea sunt mai valoroase decât gesturile mari care se fac o dată sau pe termen foarte scurt.
Foto: prof. Coca Codrianu și elevii de la Școala Gimnazială nr.1 Bohotin ce aparține de Liceul Teoretic „Lascăr Rosetti” Răducăneni, județul Iași
În final, pentru cei care intră în contact cu familiile cu copii de refugiați care poate se tem că nu știu cum să se poarte sau cum să interacționeze cu acestea, fie din cauza barierei de limbă, fie pentru că nu doresc să facă rău din greșeală, le spun că se pot comporta asemenea unui prieten drag, restul vine de la sine. Comunicarea verbală este 10%, ne înțelegem și cu restul de 90%.
– Cum îi pot ajuta?
– Întreabă-i pe ei.
– Cum îi pot liniști?
– Nu ai cum, nici nu încerca.
În experiența mea, familiile de refugiați cu copii care ajung în altă țară au nevoie de timp și de comunitate. Nu le poți oferi nici una, nici cealaltă, așa că fii un prieten drag.