Continuăm seria atelierelor desfășurate în fiecare weekend în cadrul Clubului De-a arhitectura, la Filiala Teritorială București a Ordinului Arhitecților din România. Atelierele sunt gândite și se adresează tuturor copiilor interesați să privească orașul din altă perspectivă. Cu tematici diferite, organizate pe grupe de vârstă, începând cu 3 ani și mergând până la 18 ani, atelierele introduc copiii timp de 3 ore în lumea arhitecturii şi a mediului construit, îndemnându-i să parcurgă un demers ludic, dar presărat cu observații, analize și perspective critice. Sub îndrumarea arhitecților De-a arhitectura, toți copiii care nu sunt înscrişi la cursurile noastre în şcoli şi grădiniţe descoperă o lume nouă și învață să se raporteze diferit la oraș.
Dacă în ianuarie v-am prezentat ce s-a întâmplat în cadrul atelierului „Acoperișul verde”, astăzi revenim cu o nouă poveste de unde aflăm cum arată un oraș al viitorului. La mijloc de februarie, arhitectele Cristina Dumitrescu și Livia Petrescu au ghidat copii cu vârste cuprinse între 9 și 12 ani în analiza și construirea unui altfel de oraș, un oraş cât se poate de viu. Cristina ne povestește în continuare cum a decurs întâlnirea şi cum arată oraşul dat pe mâna copiilor.
Cum arată orașul viitorului? Ce îl va face diferit față de orașul de azi, anume chiar cel în care trăim? Ce determină un oraș să se dezvolte într-un anumit mod, pornind de la momentul zero, de formare a lui și, apoi, în timp, de-a lungul evoluției sale? Împreună cu ce sau cu cine se schimbă orașul?
Cam acestea au fost întrebările la care am căutat răspuns alături de șaisprezece copii activi și curioși și, mai ales, foarte dornici de explorare. Explorare în ambele sensuri, fiindcă pentru a ne imagina viitorul am pornit, desigur, din trecut.
Pentru ca lucrurile să fie cât mai palpabile și realiste, ne-am raportat la patru locuri din centrul Bucureștiului care ne erau deja cunoscute; iar pentru acelea dintre ele care nu ne erau chiar bine fixate în memoria vizuală, am promis că atunci când vom ajunge la ele, le vom privi cu un ochi atent și critic.
Am parcurs, cu ajutorul proiecțiilor video, istoria celor patru locuri propuse spre studiu. Fiecare loc, cu întâmplările și poveștile lui, ne-a arătat cum orașul se schimbă atunci când, de exemplu, clădirile lui sunt grav avariate de un cutremur și apoi de demolările dictate sau, și mai mult, când pot fi avariate de un conflict armat. După astfel de evenimente clădirile pot dispărea complet (ca în zona blocului Dunărea) sau pot fi refăcute cum erau odată (precum Biblioteca Central Universitară) sau reconvertite pentru a păstra fizic memoria evenimentelor (precum sediul Uniunii Arhitecților din România).
Dar orașul se schimbă și atunci când se hotărăște la nivel administrativ (din fericire sau dimpotrivă) înlocuirea clădirilor sau a spațiilor urbane existente cu altele noi. Culmea e că și clădirile (mai) noi pot suferi modificări impuse, al căror rezultat să nu fie nicidecum unul de dorit. În cazul discutat de noi la atelierul de pe 16 februarie, Teatrul Național a avut până la urmă norocul să revină spre forma inițială.
Orașul se schimbă după cum ne schimbăm și noi, în ritmul lui propriu, dar totuși ceva mai încet. Și așa cum copiii se recunoașteau cu greu in fotografiile lor de demult, de când erau foarte mici (ne-au ajutat părinții aici și i-au trimis la atelier pregătiți), dar se recunoșteau imediat în fotografii mai recente, tot așa se întâmplă și cu orașul: chiar dacă nu mai arată cum era odinioară, încă îi recunoaștem spiritul și felul lui de a fi. Noi i-am privit schimbările cam odată la 30 de ani, deci cam pe când părinții noștri erau de vârsta noastră (cea din poze!) sau când bunicii noștri erau de vârsta noastră, și tot așa.
Un film scurt ne-a arătat că omul și-a gândit așezarea, dintotdeauna, ca într-o oglindă a felului în care a trăit în diferite momente istorice. De la peșteri la corturi, la orașe antice, medievale, moderne și… viitoare. Cum deja am început să întrezărim, omul și-a făcut adăpostul cu materiale și folosind tehnici disponibile în acea perioadă, dar și în funcție de așezarea geografică, de relief, de climă, de mijloacele de locomoție, de tipul de societate. Și cum astăzi oamenii trăiesc în viteză din ce în ce mai mare, iar schimbările se petrec mai frecvent și mai repede, am văzut împreună cu cei mici cum arhitecții încep (în Danemarca, de exemplu) să facă fuziuni și combinații între tipuri și funcții constructive. Cum clădirile, dar și spațiul dintre ele, pot deveni nu doar mai verzi, mai înalte, mai tehnologizate, ci și din ce în ce mai surprinzătoare.
În urma tuturor acestor discuții a venit momentul să dăm orașul pe mâinile copiilor, să îl construiască ei de această dată, cu creionul pe hârtie. Am grupat copiii câte trei și fiecare echipă a primit ca punct de plecare o fotografie cu unul din locurile despre care discutasem anterior. Cerința a fost să gândească pe echipe o poveste cu privire la modul în care cred ei că se va schimba în viitor locul respectiv, în pași ce se succed cam odată la aceiași 30 de ani ai unei generații. Pare că povestea a fost cea mai mare provocare pentru că, odată stabilită în linii mari, fiecare copil s-a concentrat pe momentul său propriu și nu s-a desprins de el timp de o oră.
Ce este sigur e faptul că orașul lor viitor e unul mobil și la înălțime. Construcțiile mici nu au părut să îi atragă, pe când cele înalte, de unde zborul e mai ușor și se vede mai departe, au fost preferate. Se zboară cu drona mai ales, dar și cu ajutorul unor costume și încălțări speciale. Se poate trece în altă dimensiune prin portale sau oamenii se pot deplasa chiar cu un modul de clădire mobil. Orașul e, de cele mai multe ori, foarte verde și își produce singur energia prin panouri super-performante. Dar captează și cursuri de apă și le conduce pe trasee aeriene. Pălăria Teatrului Național mai rezistă o vreme, la fel și blocul din colțul străzii Halelor – copiii păstrează lucrurile cu care au o relație afectivă și pe cele pe care le înțeleg ușor.
La final, participanţii au făcut o prezentare adevărată și convingătoare. Și cu emoții, uneori. Pe echipe și-au dat unul altuia cuvântul și au povestit celorlalți copii, dar și părinților veniți la final, cum și-au imaginat ei că va evolua orașul în următoarea sută de ani. Noi, îndrumătoarele, ne-am bucurat să-i vedem cu cât entuziasm și-au susținut ideile și ne-am gândit că un oraș rezultat din niște minți atât de deschise nu poate fi decât unul foarte viu.
Pentru a fi la curent cu activitățile pe care le organizăm urmăriţi pagina de Club de pe site-ul asociaţiei sau înscrieți-vă la Doza De-a arhitectura, newsletter-ul nostru plin de povești, pregătit lunar. Tratăm datele personale pe care ni le furnizaţi cu respect, conform politicii de utilizare a datelor personale ce poate fi consultată aici.
Text: arh. Cristina Dumitrescu
Editori: antropolog Gabriela Anghel, arh. Monica Popescu
Fotograf: arh. Cristina Dumitrescu, arh. Livia Petrescu