PROFESIONIŞTII: Ioana Micleușanu, arhitect

01/02/23 | Parteneri, Rețea

j

Text: o serie coordonată de arh. Monica Popescu

l

Editor: arh. Monica Popescu

Fotografii: arh. Ioana Micleușanu

h

Timp de citire: 8 minute

Seria PROFESIONIŞTII lansată în 2014 continuă și în acest an. Am invitat-o luna aceasta pe Ioana Micleușanu, arhitect, să ne răspundă la întrebările din serie.

Anul trecut Ioana a fost mentor în proiectul „Urban Up Fellowship – Let’s help Urban Up Grow Up” desfășurat de Asociația De-a Arhitectura sub umbrela programului „Urban Up”. Din 2007 este arhitect la ARHIRATZE, explorator, ciclist, voluntar, asistent de program și grafică la Fundația Parteneri pentru Dezvoltare Locală (FPDL). A colaborat în proiecte de restaurare, a luat parte la Atelierul Participativ de Patrimoniu Industrial Start UP Petrila în 2014 și 2015, a colaborat cu Biroul pentru Artă şi Cercetare Urbană (BACU) și a fost voluntar în cadrul Asociației Bike-Attack Reșița, printre multe altele. Ioana este interesată de arhitectură verde, de sustenabilitate, design, manufactură, vernacular, culoare, lumină, spațiu, oameni, permacultură, ciclism, materiale naturale, restaurare, natură – nu neapărat în această ordine.

Citiţi şi fiţi inspiraţi!

„De-a arhitectul/actor urban activ”:

Descrierea interlocutorului (nume, prenume, meserie, vârstă, o realizare cu care se mândreşte)

Micleușanu Ioana – fost Rață

Arhitect – 40 ani

Lucrurile cu care mă mândresc sunt cele realizate în echipe pluridisciplinare/alături de oameni diverși – din diferite medii, grupe de vârstă, etc. Un exemplu ar fi amenajarea într-o săptămână în 2014 a centrului Pompadu din cadrul minei Petrila, unde am lucrat cot la cot cu studenți la arhitectură, mineri, artistul Ion Barbu, arhitecți din România și Germania: am transformat clădirea dezafectată a fostei stații de pompe din incinta minei Petrila în centrul cultural Pompadu. (Amenajare interioară și exterioară cu buget limitat.)

Am combinat proiectarea cu execuția, cu elemente de artă și umor. Am primit costume de miner, am primit încrederea și colaborarea minerilor care încă nu fuseseră disponibilizați. Ne-am mobilizat cu toții și tot procesul a fost înregistrat cu un GoPro și difuzat în cadrul Bienalei de Arhitectură de la Veneția.

Când erai copil care era jocul, activitatea preferată?

Cel mai mult îmi plăcea să mă joc afară! Fie că jucam cu verii mei sau prietenii de la școală v-ați ascunselea prin șantierul casei noastre și prin curte, sau leapșa pe coco (cocoțate), sau că pedalam prin curtea pavată cu piatră de râu – în București, fie că exploram coclaurile la țară, la străbunicii din Gorj (Subcarpații de Oltenia, cu pădure, pâraie, stejari seculari, aproape de satul copilăriei lui Brâncuși) – zilele mele erau construite în jurul relației cu exteriorul. Abia așteptam să termin treaba și să o zbughesc afară! ????

A anticipat acest joc cariera de mai târziu sau o realizare importantă din viaţa ta de adult?

Un joc care a anticipat cariera de arhitect era pasiunea mea pentru construit obiecte 3D – încă de la grădiniță – făceam machete de case și prototipuri de cutii care mai de care mai diferite. Însă cred că iubirea pentru natură și spațiile exterioare se poate traduce ulterior într-o pasiune pentru mediul construit, așa cum îl văd eu idealizat prin utilizarea materialelor naturale, lumină, în simbioză cu natura.

Care dintre sfaturile date de părinţii tăi te-a ajutat ulterior în carieră? Cum îi sfătuieşti şi tu pe copiii tăi?

Haha! Părinții mei, arhitecți amândoi, m-au sfătuit să îmi aleg altă carieră. Eu nu văd profesia sau cariera ca pe ceva limitativ, restrictiv – cred că se poate îmbina bine cu diferite aspecte ale vieții – chiar și termenul ARHITECTURA îți oferă o mare flexibilitate și pluralitate a specializărilor posibile. Iar eu nu vreau să mă limitez în auto-definirea mea ca profesionist. Vreau să fiu un arhitect care înțelege și folosește materialele naturale, care simte spațiul și lumina, care găsește un loc naturii alături de elementele construite, care înțelege și folosește tehnici tradiționale (vezi cursurile Post-Universitare de Reabilitarea Patrimoniului Construit – organizate de Universitatea Babeș Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca în colaborare cu Fundația Transylvania Trust).

Sfaturile utile din copilărie date de mama se referă mai degrabă la modul în care să interacționez cu ceilalți, fără să judec ceea ce nu cunosc/nu înțeleg. Să tratez totul cu empatie, optimism – mai ales oamenii.

Sfaturile pentru copiii mei (avem două fete de 3, respectiv 5 ani) ar fi/sunt: să facă totul cu plăcere și voie bună, să caute bucuria simplă a lucrurilor mărunte: un colț de cer, o rază de soare, o îmbrățișare, timp petrecut cu o persoană dragă, o plimbare pe pedale, etc. Să termine ce au început și, apoi, ar fi toate acele sfaturi bune din cărțile lui Alec Blenche pentru copii – Valea Răbdării, Valea Generozității, Valea Recunoștinței, Valea Iubirii – prin care încerc să le transmit o parte din valorile mele.

Cred că cele mai bune sfaturi sunt acelea pe care mama nu mi le-a dat… cred că cea mai bună lecție este atunci când îl lași pe copilul în tranziție spre adult să gândească și să aleagă singur.

Care sunt abilităţile de care ai nevoie pentru a fi un bun arhitect actor urban activ? Şi care dintre acestea ţi-au fost remarcate şi cultivate din copilărie?

Cred că pentru a fi un bun arhitect în ziua de azi trebuie să ai un cumul de abilități. În ordinea în care îmi vin mie în minte:

  • să ai un simț al spațiului și o apreciere a luminii naturale;
  • să cunoști tehnici și sisteme de construire vechi și moderne;
  • să poți comunica ușor cu cei din jur și să îți placă să lucrezi în echipă;
  • să cunoști legislație;
  • să ai o echipă bună – colaboratori buni profesioniști;
  • să ai o etică profesională.

Cum îi sfătuieşti pe părinţii de acum să îşi educe copilul, pentru a ajunge un bun profesionist?

Un bun arhitect? În ziua de azi există nenumărate specializări pe care le poți dezvolta având ca bază Universitatea de Arhitectură. Ca să le menționez pe cele mai evidente, ar fi: Arhitectură Teorie, Arhitectură Proiectare, Restaurarea Patrimoniului construit, Urbanism, Arhitectură de Interior, Design de Obiect, Scenografie, Design vestimentar, Supraveghere de Șantier, Consultanță, etc. Desigur, există și Facultăți dedicate pentru toate aceste nuanțe, dar eu cred că aceasta este o meserie interdisciplinară, unde ai nevoie de un creier flexibil care se poate adapta ușor la lucruri diferite și care poate imagina soluții noi, îmbinând noul cu vechiul, tehnologia cu natura – într-un mod care să conducă la dezvoltare sustenabilă.

Pe părinți i-aș sfătui să îi ducă pe copii la ateliere De-a arhitectura – unde pot învăța de la profesioniști ce înseamnă un oraș, o locuință, un mediu construit prietenos cu oamenii și natura. Cred că acest lucru ar fi benefic pentru orice copil, nu doar pentru cei care vor deveni arhitecți.

Anul trecut am fost implicată într-un proiect De-a arhitectura care avea ca scop deschiderea cursurilor asociației către liceeni – intenția a fost de a gândi alături de studenți niște ateliere la care să poată participa liceenii dornici să învețe cum să adapteze orașul la nevoile lor – pentru că liceenii au deja multe nevoi socio-culturale-umane pe care orașele, așa cum sunt ele astăzi, nu le satisfac într-o măsură suficientă. Liceeni cu inițiativă și simț civic învață cum să se asocieze și cum să pornească un dialog cu administrația publică locală, iar De-a Arhitectura oferă cadrul pentru ca diferite mici sau mari proiecte construite gândite de liceeni pentru ei să se materializeze.

Și astfel, pas cu pas, ne construim împreună orașul. Un oraș pentru oameni, nu pentru mașini! Un oraș prietenos și incluziv, în care își găsesc locul și liceeni, și preșcolari, școlari, persoane defavorizate, pensionari, adulți pașnici, bicicliști. Eu cred că mediul construit îți formează/modelează inclusiv caracterul și modul de a privi viața – și cred în procesele colaborative și participative.

Cum ar putea un şcolar să fie arhitect/actor urban activ de la această vârstă? Şi la ce consideri că ar putea aplica asta în viaţa sa de zi cu zi?

Un copil poate fi arhitectul propriului său spațiu. Dacă este implicat în luarea deciziilor cu privire la camera sa, la colțul său de verde (fie că vorbim despre curtea proprie, grădina de pe balcon, pădurea sau parcul unde merge frecvent) – dacă este ascultat și încurajat să vadă, să audă, să simtă, să interacționeze cu spațiul și apoi să se implice în îmbunătățirea lui – atunci putem spune că am ajutat un copil să fie arhitect sau actor urban activ. Desigur, totul cu un ton ludic și relaxat! Cele mai frumoase lucruri ies din spontaneitatea unor jocuri simple. Din acel Împreună în care cred eu.

Ce ar trebui schimbat în sistemul de învăţământ pentru a ajuta în această direcţie?

Aici îmi este un pic mai greu să îmi dau cu părerea. Fetele noastre sunt încă la grădiniță – la o grădiniță Waldorf de stat, deci deja nu avem de-a face cu sistemul clasic de educație – iar ultimele mele experiențe directe cu sistemul de învățământ sunt din 2013, la masterul de restaurare de la Cluj – unde aveam invitați experți din diferite țări.

Ce aș schimba eu, fără să fiu prea adânc cu nasul în sistem sau cum văd eu școala ideală?

Eu apreciez lucrurile practice, mai mult decât exercițiile mentale, așa că aș face o școală care să iasă din cutia celor 4 pereți ai clasei – aș duce copiii în oraș, la explorări urbane la pas, i-aș duce pe coclauri – adică în natură, i-aș plimba pe la diverse ateliere de manufactură sau birouri de la diverse profesii (poate antrenând și părinții în acest exercițiu), muzee, expoziții, schimburi de experiență cu alte școli. Eu apreciez la sistemul Waldorf și acest amestec de vârste, și de accent pe creativitate și dezvoltarea imaginației: copiii sunt în grupe de vârstă mai diverse și învață să relaționeze și cu alte vârste.

De ce s-ar face copiii de azi, arhitecții/actorii urbani activi de mâine? Ce satisfacţii aduce această meserie?

Arhitectura este o meserie care îți permite să schimbi lumea. ???? Știu că la prima vedere sună pompos sau pretențios, dar ideea asta nebună îmi vine de la mama mea. Mama, arhitect ca educație originală, apoi Trainer ca evoluție personală, a înființat în 1994 un ONG cu numele F.P.D.L. – Fundația Parteneri pentru Dezvoltare Locală, care făcea parte începând cu 1998 dintr-o echipă mai mare de ONG-uri din Europa de Vest – sub umbrela Partners for Democratic Change. Era curând după revoluție și oamenii simțeau miros de libertate și aveau încredere și speranță într-un viitor mai bun, așa că deviza/crezul sub care FPDL a fost înființat a fost: Un grup de oameni informați și hotărâți, poate schimba lumea*. Mama a crezut în acest ideal și l-a trăit, a muncit în această direcție și toate proiecte ei au avut impact în diferite colțuri de lume – în principal în ceea ce numim lumea a treia plus țările în curs de dezvoltare. Printre țările în care a lucrat, enumăr: România, Slovacia, Cehia, Kenya, Senegal, Madagascar, Etiopia, India, Irak, etc. În 2010, cu 2 ani înainte de sfârșitul vieții, a câștigat un premiu internațional pentru lupta anticorupție. A lucrat cu orașe și chiar cu microregiuni – de exemplu a ajutat la dezvoltarea strategiei pentru Oltenia de sub munte. A colaborat cu administrația publică și a funcționat ca un fir de comunicare între societatea civilă și administrația publică.

Deci cred că se poate! Sunt necesare eforturi neobișnuite? Unii ar spune supraomenești? Da, cu siguranță. Dar cred că este posibil și cred că fiecare dintre noi, cei care venim să construim împreună, ne aducem contribuția pentru generațiile viitoare, pentru a construi o lume în armonie, o lume autosustenabilă.

*„Niciodată să nu vă îndoiți că un mic grup de cetățeni, activi și dedicați, poate schimba lumea. Este singura cale prin care a fost schimbată vreodată.” – Margaret Mead (1901-1978) [din engleză: “Never doubt that a small group of thoughtful, committed citizens can change the world: indeed it’s the only thing that ever has.”]