PROFESIONIŞTII: Ela Bălan, manager de proiecte cu miză socială

Seria PROFESIONIŞTII lansată în 2014 continuă și în acest an. Am invitat-o luna aceasta să ne răspundă la întrebările din serie pe Ela Bălan, coordonator de program fundații comunitare/director grantmaking sau, mai simplu spus, cum ne-a precizat chiar Ela, manager de proiecte cu miza socială la Asociația pentru Relații Comunitare (ARC).

DAA: „De-a oamenii înaintea proiectelor”: Descrierea interlocutorului (nume, prenume, meserie, vârstă, o realizare cu care se mândreşte)

EB: Sunt Ela și lucrez în programe de finanțare pentru ONG-uri, la ARC [n.r Asociația pentru Relații Comunitare], de 7 ani. Am lucrat mulți ani în acest domeniu, fie ca parte din echipa FDSC [n.r Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile] în perioada de pre-aderare la UE, fie parte din diverse comisii și comitete de evaluare de proiecte. Ați înțeles bine – evaluare de proiecte și mai puțin de organizații. Cu accent pe ce fac ele, și mai puțin pe cine sunt ele. Organizațiile. 🙂

M-am lecuit să pun proiectul înaintea oamenilor (și implicit a organizațiilor) în Africa, în Guinea Bissau, unde am lucrat timp de 8 ani pentru International Partnership for Human Development, într-un program ce aduna comunitățile în jurul școlii și astfel creșteau retenția și performața copiilor în școli. Astfel am înțeles că pentru a avea efecte durabile și pentru a produce schimbare în mod organic, e important să avem „beneficiarii” ca parte din proces încă de la început. Doar dacă oamenii devin parte din proiect, proiectele ajung să aparțină celor pe care îi impactează.

DAA: Când erai copil care era jocul, activitatea preferată?

Când eram copil stăteam super mult timp singură, cu două surori mai mari, în timp ce părinții erau la școală și la fabrică. Și pentru că îmi era tare frică de hoți, jocul meu în care mă trezeam cel mai des era unul în care surprindeam hoții în casă, iar eu, foarte sfătoasă și înțeleaptă, le schimbam „meseria”. Îi făceam să realizeze că nu e vina lor că viața a fost prea dură cu ei și că nu e o soluție să se răzbune pe alții, furând-le lucruri din case. Că e mai important să dai, decât să primești.

DAA: A anticipat acest joc cariera de mai târziu sau o realizare importantă din viața ta de adult?

EB: Mă tem că nu, dar poate nu am ajuns încă acolo unde îmi este locul cu adevărat, cine știe?! Mai ales că jocul ăsta mi-a revenit în amintire recent, când am făcut școala de coaching și mi-am dat seama cât de bine mă simt în întâlnirile 1-1 cu clienții, cât de transformator poate fi, în primul rând pentru mine, sper că și pentru celălalt :).

Altfel, mi-e teamă că jocul trădează mai degrabă chestii nasoale despre mine (complexul salvatorului și utopia că aș putea schimba pe cineva, bîîrrrr), deci poate că e mai bine că nu mi-a influențat „cariera” (pe care nici nu cred că o am :)).

DAA: Care dintre sfaturile date de părinţii tăi te-a ajutat ulterior în carieră? Cum îi sfătuieşti şi tu pe copiii tăi?

EB: Haoleu! Asta chiar că e grea! Nu-mi aduc aminte de sfaturile alor mei, cred că aveam un reflex de respingere față de ele, mai ales mai târziu, când am început să le și înregistrez.

Cred că m-au influențat foarte mult prin exemplul personal, mai degrabă decât prin sfaturi. Tata, de exemplu, este un tip foarte deschis și care vede direct în esența cuiva. Aveam mulți vecini rasiști, de exemplu, iar tata se lua mereu la harță cu ei zicând-le că nu contează de unde este cineva, sau ce limbă vorbește, sau ce etnie e, contează omul! Cred că asta mi-a tatuat destul pe puternic felul în care mă uit, la rândul meu, la oameni. La mama a fost alt tip de generozitate care m-a influențat, o generozitate materială: de exemplu, despre cum făcea câte un lighean de gogoși în unele duminici și le împărțea în fața blocului.

Fetelor mele cred că încerc foarte mult să NU le dau sfaturi. E foarte greu să nu dai sfaturi :). Dar cred că cel mai mult aș vrea să fie bune cu ele însele, să fie sincere și să aibă curajul să fie cine simt că sunt.

DAA: Care sunt abilităţile de care ai nevoie pentru a fi un bun coordonator de program fundații comunitare/director grantmaking? Şi care dintre acestea ţi-au fost remarcate şi cultivate din copilărie?

EB: Cred că cel mai important e să le dai spațiul celor cu care lucrezi să își cunoască talentele, super puterile, să contribuie la schimbarea pe care o dorești. Mai e foarte important să ai claritate pe ceea ce faci, dar mai ales pe DE CE faci ceea ce faci? Care este visul tău? De ce crezi că e relevant pentru alții? Este un vis care îi poate aduce și pe alții alături, sau care să fie și al lor, să simtă că sunt acolo, într-o bucată mai bună de oraș, o bucată mai bună de lume. Și apoi e important să nu ai prejudecăți în legătură cu oamenii, cu ce pot ei să facă și unde pot ajunge. Și un stomac foarte foarte bun, ca să reziste la toate riscurile, crizele, perioadele grele, problemele, cu care te confrunți.

DAA: Cum îi sfătuieşti pe părinţii de acum să îşi educe copilul, pentru a ajunge un bun profesionist?

EB: Hm, și aici îmi e greu. În general mă feresc să dau sfaturi. Dar aș putea să dau mai departe, din cele care mi-au făcut și mie bine. Cred că cel mai important e să asculți mai mult decât vorbești. Aveam o mentoră foarte mișto la un moment dat, o tipă de vreo 80 de ani din State, care zicea: „avem 2 urechi și 1 gura ca să le folosim în această proporție”. Și mai cred că avem 1 milion de motive să avem încredere în copiii noștri și în generația viitoare, și să ne lăsăm surprinși de ei, de complexitatea minții lor, de cât de fascinant e fiecare copil la fiecare vârstă.

DAA: Cum ar putea un şcolar să fie (să își dezvolte aptitudini necesare unui) coordonator de program fundații comunitare/director grantmaking de la această vârstă? Şi la ce consideri că ar putea aplica asta în viaţa sa de zi cu zi?

EB: Nu știu dacă ar fi nevoie de aptitudini speciale pentru job-ul meu, dar aș paria mereu toate cărțile pe cultivarea curiozității și dorința de a explora, de a merge dincolo de ce știi, de a-ți pune întrebări și de a avea drag de oameni.

DAA: Ce ar trebui schimbat în sistemul de învăţământ pentru a ajuta în această direcție?

EB: Hihihi, sistemul! Și întrebarea asta doare. Mai trist e că sunt atât de mulți profesori cu vocație și copii minunați, însă e ceva atât de împietrit, anchilozat, încât sistemul ăsta își devorează propriile speranțe. Cred că știți că aproape 50% din elevi sunt pierduți pe drum în sistemul nostru educațional, fie fizic, prin abandon școlar sau lipsa accesului la educație, fie pentru că sunt în zona de analfabetism funcțional. Când ai astfel de cifre, parcă nu prea mai vrei să peticești lucruri, vrei să vezi că cineva chiar pune o nouă fundație pentru educație.

Sunt multe realități paralele în școli și asta e, din nou, deconcertant. Școli unde coabitează modele progresiste și extraordinare de predare, cu super rezultate, și profesori care încă urlă la copii și trec prin oră doar cu teroare și jigniri. Așa pare că soluțiile sunt pe umerii profesorilor dedicați, ai elevilor și ai părinților, că nu există o infrastructură de suport reală pentru ideile faine, ele rămân cumva disparate.

DAA: De ce s-ar face copiii de azi coordonatorii de programe fundații comunitare/directorii grantmaking de mâine? Ce satisfacții aduce această meserie?

EB: Pentru simplificare, aș reformula pentru manager de proiecte cu miză socială. Cred că cea mai puternică motivație (nah! că am început să vorbesc ca la școală) e că încerci să contribui și tu la o bucată de bine. Că binele merită să umble prin lume, iar tu îl poți însoți ca un fel de ghid sau camarad. Și apoi cred că e nevoie de astfel de oameni, niște visători – jucători care, chiar dacă nu reușesc să-i facă pe hoți să nu mai fure, măcar pot să încerce să sprijine o societate mai curajoasă, mai onestă, mai încrezătoare în forțele ei, care nu va permite hoților să devină regi.