În cadrul săptămânii “Şcoala altfel”, cu sprijinul Holcim România, Asociaţia de-a arhitectura a organizat în Aleşd (judeţul Bihor) şi Câmpulung Muscel (judeţul Argeş) un concurs de poveşti scrise de copii despre un loc îndrăgit din oraşul lor, care a avut ca premiu participarea clasei câştigătoare la un atelier creativ de bricolat spaţii publice, marca de-a arhitectura.
Povestea câştigătoare din Câmpulung a fost aleasă dintre cele 10 primite. Le vine rândul şi vor fi toate publicate aici, pe blogul de-a arhitectura, pentru că reprezintă tot atâtea invitaţii pentru a vizita oraşul Câmpulung.
Povestea de astăzi a fost trimisă de clasa a III-a B de la Şcoala Gimnazială Oprea Iorgulescu din Câmpulung, îndrumată de doamna profesoară Carmen Ungureanu. Povestea primită e presărată cu fotografii ale Mănăstirii Negru Vodă, a căror dimensiune e, din pacate, prea mică pentru a fi publicate.
MĂNĂSTIREA NEGRU- VODĂ
– VECHI LĂCAȘ DE CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE –
Să ajungi la Mănăstirea Negru Vodă nu este deloc greu, fiindcă așezământul se află în centrul orașului, chiar pe drumul principal (strada Negru Vodă), în vecinătatea Colegiului Național ”Dinicu Golescu”.
Cel mai vechi şi mai reprezentativ monument istoric al oraşului este Mănăstirea Negru Vodă. Pisania de la intrarea în biserica așezământului certifică data construcției ca fiind anul 1215. Documentele istorice arată că temelia Bisericii Domneşti din Câmpulung, Mănăstirea Negru- Vodă, a fost pusă sub Basarab I şi terminată de fiul lui, Nicolae Alexandru Voievod, care este înmormântat în partea dreaptă a lăcaşului.
Accesul către mănăstire se face pe o alee lungă de cca. 50 metri pornind de la stradă. Înainte de a trece pe sub bolta clopotniței, putem admira zidurile ca de cetate ale incintei și emblema domnească imprimată în piatră pe peretele exterior al fortăreței (un câine culcat). Vizitatorii găsesc și un mic panou informativ privind istoria așezământului…
Îndată ce treci de monumentalele porți ale porticului de intrare ne-am aflat față în față cu Biserica Mănăstirii. Aceasta poartă hramul ”Adormirea Maicii Domnului” și se înalță chiar pe locul primei biserici ridicate aici, în centrul perimetrului desenat pe două laturi de zidurile fortificate originale.
Biserica, în mod firesc de altfel, captează dintr-un început atenția, deși în interiorul perimetrului monahal se mai fac remarcate și alte construcții: chiliile (începutul sec. al XIX-lea), vechea casă domnească (sec. al XVII-lea), reconstruită pe vechile temelii din sec. al XIV-lea alături de casa egumenică (sec. al XVIII-lea), biserica mică – bolnița (sec. al XVIII-lea).
Zidurile bisericii nu sunt tencuite și nici pictate, lăsând să se vadă piatra de construcție frumos fațetată (gresie de Albești de Muscel) și cu o plăcută nuanță gălbuie. Nava, în plan dreptunghiular prelungit cu un altar oval spre răsărit, este încununată de trei turle, două mici laterale și una mare centrală.
Deasupra ușii de intrare și a stemei voievodatului, cunoscătorii limbii slavone pot citi ultima pisanie a bisericii, cea care consfințește anul ultimei zidiri, 1832, iar alături, de-o parte și de alta a acesteia, încă două pisanii amintesc de anul punerii temeliei, 1215.
Explicațiile în legătură cu arhitectura, istoria și importanța Sfintei Mănăstiri le primim de la ghidul nostru, chiar starețul mănăstirii.
Pătrunzând în pronaos, găsim o atmosferă calmă și senină, căci biserica este goală în timpul săptămânii, aici ținându-se slujbe religioase duminica și în sărbătorile ortodoxe creștine. Putem privi în interior arhitectura, podoabele și relicvele adăpostite în biserică.
Observăm pronaosul delimitat de naos printr-o pereche de coloane subțiri, albe, iar naosul este compartimentat la rându-i în două zone. Prima, situată în perimetrul central, mai vastă și mai încăpătoare, este dominată de marea turlă centrală sprijinită pe patru arcade de zid masive, prin ale cărei ferestre lumina inundă interiorul; bolta cupolei este desăvârșit pictată, iar în mijlocul său, Iisus îi binecuvântează pe creștinii ce i se închină.
Un imens policandru aurit asigură iluminația în timpul zilelor mai mohorâte sau la slujbele de seară. Cea de-a doua zonă, alăturată altarului, mai mică, dar mai bogat ornamentată, este adăpostită sub o mare arcadă traversală.
Iconostasul de lemn aurit al altarului este impresionant, având forma și aspectul unui… palat de aur. Abundă în ornamente iscusit concepute, o adevărată explozie de motive vegetale în mijlocul cărora strălucesc frumoasele icoane ale Mântuitorului, Maicii Domnului și ale altor sfinți.
În fața catapetesmei se află două strane arhierești și o monumentală strană regală sculptată în lemn, aurită din belșug și căptușită cu catifea purpurie.
Pictura bisericii aflăm că a fost realizată inițial de renumitul Pârvu Mutu, dar ea nu a supraviețuit cutremurului din 1802. În prezent, biserica este împodobită cu pictura aplicată în perioada 1955-1957 de un colectiv de pictori călugări ai școlii de la Mănăstirea Plumbuita.
În afara arhitecturii sale, naosul ne-a răpit câteva minute bune în încercarea de a identifica cele câteva comori relicvare ce sunt adăpostite acolo. Ne-am oprit în fața raclei cu relicve sfinte, care păstrează un fragment din Sfânta Cruce a Răstignirii Mântuitorului ascunsă în interiorul unei cruci de argint, fragmente din moaștele Sfinților Ioan Botezătorul, Pantelimon, Nectarie și Mercurie, precum și o frumoasă icoană a Maicii Domnului, acreditată ca cea mai veche din biserică.
Am trecut în revistă și cea mai veche piatră voievodală de mormânt, cea aparținând lui Nicolae Alexandru Voievod, iar pe peretele de apus, în pronaosul bisericii, am salutat portretele voievozilor ctitori: Radu Negru, Nicolae Alexandru Voievod și Matei Basarab, ținând fiecare în mână câte o biserică, dar și pe cel al Doamnei Elena, soția lui Matei Basarab, cea căreia i se atribuie inițiativa deschiderii tipografiei.
Lespedea de mormânt a lui Nicolae Alexandru Voievod, aflată chiar în naosul bisericii și inscripționată ca fiind așezată la 16 noiembrie 1364, este considerată cel mai vechi document epigrafic în limba slavonă de pe teritoriul României. Pe piatra de mormânt din dreapta actualului lăcaş al Mănăstirii, sub care odihnesc rămăşiţele pământeşti ale lui Nicolae Alexandru Voievod, este dăltuit textul: „În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele şi singurul stăpânitor Domn Io Nicolae Alexandru Voievod, fiul marelui Basarab în anul 1364 (6873) indicţionarul 3. Veşnica lui pomenire…”
Matei Basarab, care în 1635 reface din temelii biserica și casa domnească, surpate anterior de un nefast cutremur. Mai mult, el adaugă câteva construcții noi, care conferă așezământului calitatea de ”obstejitie” (obște de călugări): chiliile monahilor și turnul clopotniței, având dublu rol, acela de poartă de acces în incintă, dar și de fortificație cu rol de veghe și apărare, fiind prevăzută cu metereze, locașuri de tragere și două porți masive din stejar, ferecate cu o grindă metalică ce poate fi admirată și astăzi.
Aflăm că tot Matei Basarab este cel care înființează în cadrul mănăstirii o moară de hârtie, o școală de copiști și o tipografie. Prima carte tipărită aici a fost un Molitvelnic în limba slavonă. În 1642 a văzut lumina tiparului și prima carte redactată în limba română, ”Învățături preste toate zilele”.
Vatra de tipărituri de la Mănăstirea Negru Vodă s-a bucurat de prețuire nu numai în țară, dat fiind că unele dintre cărțile tipărite aici (Antologhion, Psaltirea), cu multă migală și grijă pentru aspect și decorațiuni, au circulat chiar și în Grecia și Serbia.
La acest act de cultură aflăm că s-a adăugat și generoasa prestație a boierului Radu Năsturel, care în 1669 a înființat în incinta mănăstirii prima școală domnească de limbă română, deschisă tuturor copiilor dornici de învățătură, indiferent de clasa socială din care proveneau.
Părăsind biserica mare, în curtea mănăstirii: în față, pe latura de vest, alături de clopotniță am identificat Casa egumenică, acum sediul stăreției, o construcție finalizată în decursul a două secole (al XVII- XVIII-lea), cu o prispă lungă la nivelul etajului, ocrotită de coloane cu arcade semicirculare, caracteristice arhitecturii brâncovenești. Accesul vizitatorilor obișnuiți în acest spațiu era interzis.
Încălcăm voit și restricția pusă la perimetrul chiliilor aliniate pe latura de nord a incintei…
Străbatem aleile și în spațiul din spatele bisericii. Am fost de-a dreptul surprinși să descoperim acolo că perimetrul mănăstirii se lărgește într-o adevărată grădină cu straturi de legume bine îngrijite, de pimăvara până toamna târziu, cu o livadă de pomi roditori, dar și cu o fâneață ce asigură rezerva de hrană pentru cele câteva vite aflate în proprietatea mănăstirii.
În mijlocul acelei arii, printre ramurile pomilor fructiferi am zărit Biserica mică, biserica bolniță cum este ea cunoscută, loc dedicat săvârșirii tainei Sfântului Maslu și îngrijirii duhovnicești a bolnavilor. Micuța biserică, având hramul ”Sfântul Ioan Botezătorul” a fost construită la începutul sec. al XVIII-lea și și-a câștigat renumele pe seama picturilor sale, dintre care puținele supraviețuitoare din pridvor sunt vechi de două sute de ani.
Revenind din grădină, putem observa un aghiasmatar de construcție mai recentă și facem un ultim popas lângă Casa domnească.
Oricine s-ar aștepta că o reședință voievodală să fie o clădire impunătoare și ieșită din tiparul caselor tradiționale.
În realitate, este vorba de o clădire de dimensiuni modeste, cu nimic scoasă în evidență. Are un singur nivel și două foișoare cu stâlpi de susținere hexagonali, din cărămidă.
În subsol, unde cândva funcționa tiparnița, există azi o colecție muzeală care expune odoare bisericești și numeroase cărți vechi.
Noi suntem mici și iubim ieșirile în aer liber… Mănăstirii Negru- Vodă i-am trecut pragul de multe ori: însoțiți de doamna învățătoare dar și de părinți…
Primăvara ne încântă aerul curat, razele soarelui și trilurile gureșelor păsărele din ramurile arborilor…
Vara, căldura și miresmele florilor din curtea interioară, bine îngrijită de călugări, ne încântă simțurile. Răcoarea zidurilor Mănăstirii ne oferă pacea și calmul interior…
Toamna, ploile reci și mohorâte, nu ne sperie… Aleea principală, pietruită, acopertită de un covor ruginiu și foșnitor de frunze moarte, ne invită înăuntrul mănăstirii ca să ne încălzim sufletește și trupește la slujbele religioase…
Aici găsim refugiul și în zilele geroase de iarnă, când duminica, călugării reușesc să atragă foarte mulți creștini. Înăuntru este cald și bine, mănăstirea având sistem modern de încălzire pe sub pardoseala de marmură albă.
Când vom crește mari vom înțelege mai bine explicațiile primite de la doamna învățătoare și de la călugărul stareț, însă acum, chiar mici fiind, nu ocolim Sfânta Mănăstire, de unde ne învăluie privirea blândă și iubitoare a Domnului Iisus Hristos și a Maicii Sale, icoane ce străjuiesc Sfântul Altar…