Pledoarie pentru patrimoniul bucureștean

j

Text: Dorothee Hasnaș

l

Editor: arh. Monica Popescu

Fotografii: Felicia Simion, Ștefan Tuchilă

h

Timp de citire: 3 minute

Din 2021 „Doza De-a arhitectura”, newsletter-ul nostru lunar, are o rubrică nouă, „Arhemoticon”, o secțiune de opinie cu invitați. Ne bucurăm să vedem cum crește de la an la an și ne face plăcere să citim ce au de spus „oaspeții” noștri lunari.

În aprilie, Dorothee Hasnaș ne povestește de ce sunt multe case ale capitalei în paragină, dar și despre valoarea patrimoniului construit și cum ar putea capitala să devină o „bijuterie de oraș”. Dorothee Hasnaș este manager cultural și arhitect cu studii de specialitate în București, Stuttgart și Karlsruhe. Ea se numără printre inițiatorii platformelor 112patrimoniu.ro, Uranus ACUM și forturi.ro. În prezent este consilier pe probleme de patrimoniu al Filialei Teritoriale București a Ordinului Arhitecţilor din România. Redactor al revistei de arhitectură și cultură urbană Zeppelin, a participat în calitate de consultant independent la dezvoltarea Strategiei Culturale a Bucureștiului 2016-2026. În 2011 a participat la programul elvețian de reconstrucție post-seismică din Haiti.

În ultima vreme, pe unde privim în oraș, vedem ruine. Nu sunt vestigii arheologice romane sau medievale, însă sunt rămășițele unor civilizații nu de mult apuse. Sunt atât de multe, încât am ajuns să asociem patrimoniul cu ruinarea, iar orașul arată ca după o catastrofă – indusă de mâna omului. „De ce sunt atâtea case ruinate aici?”, întreabă turiștii.

În primul rând, pentru că a fost tulburat regimul lor de proprietate. Naționalizarea din 1947 a trecut în scurt timp toate aceste imobile în posesia statului*[1]. Cinematografele, blocurile de pe Magheru, ca Aro, Scala și Ciclop, hotelurile Lido și Ambasador, magazinele Victoria și București, Bursa de Mărfuri (azi, The Ark, la Piața de flori), berăria Bragadiru, Luther/Griviței. Dar și multe case mai mari sau mai mici care dădeau odată atmosfera acestui oraș[2]. Casa Mița Biciclista, casa Monteoru, casa Micescu de la Cișmigiu sau casa Cantacuzino (Enescu) de pe calea Victoriei sunt asemenea exemple. Toate au fost preluate de ICRAL (Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă – fosta IAL, Întreprinderea de Administrare Locativă), care administra fondul locativ al statului, inclusiv imobilele naționalizate. Pe toate imobilele naționalizate au fost puse atunci tăblițe metalice pătrate cu „I.A.L.” și un cod format din cifre, fiecare imobil naționalizat având un cod unic. Unele se mai vad si astăzi.

După 1989 au început retrocedări și privatizări, în procese ce au durat zeci de ani. Foștii proprietari – sau urmașii lor – au primit înapoi niște imobile exploatate de stat timp de 50 de ani, de a căror mentenanță nu s-a mai ocupat nimeni, cel târziu după ce proprietatea a devenit incertă. Streșinile au început să plângă, burlanele s-au rupt, apa șiroind pe fațade și luând cu ea tencuiala, mortarul dintre cărămizi și chiar bucăți de fațadă: îngerași, capete de lei și chiar bucăți de cornișă și balcoane au ajuns pe trotuar. Pe măsură ce se degradează casa, lucrările de reparație necesare devin din ce în ce mai costisitoare.

Ajungem astfel la al doilea motiv. Administrația nu are suficientă putere, nici financiară, nici logistică, pentru a putea întreprinde aceste lucrări; nu dispune nici de mână de lucru calificată pentru mentenanța propriilor imobile. Iar odată cu înlocuirea patrimoniului cu bloculețe de arhitectura îndoielnică, valoarea estetică a orașului scade, ceea ce duce la o scădere a prețului metrului pătrat.

Merită adus în discuție un sistem de încurajare a lucrărilor de reparație, prin credite specifice și prin reducerea impozitelor imobilelor istorice reabilitate. Sper că în curând o minte luminată își va asuma situația și imobilele noi precum blocul de la Armenească și Cathedral Plaza vor reintra în funcțiune, în loc să zacă nefolosite, degradându-se pe zi ce trece și scăzând valoarea imobiliară a unor zone din oraș și implicit, atractivitatea acestuia.

Patrimoniul este o resursă neregenerabilă care, administrată corect, posedă un enorm potențial. Închipuiți-vă orașul acesta folosindu-și-l la adevărata valoare: centura de fortificații reactivată cu centre culturale și comunitare, cu horeca și spa, legate cu piste de bicicletă și shuttle, cinematografele vechi ca arthouses (măcar o parte dintre ele), Ciclop ca hub de cultură urbană, diferite imobile vechi restaurate și reactivate cu mix de funcțiuni care să le facă autosustenabile; și spațiul public văzut ca al tuturor, nu al nimănui. O bijuterie de oraș!

[1] Doar o mică parte au fost donate benevol” Academiei Române – de proprietari care se temeau că vor fi întemnițați sub acuzația la moda în anii `50 – de exploatator imobiliar”. Vezi și aici: Pe lângă plopul realmente fără soț.

[2] Casele Bucureştilor (L). Casa, strada, oraşul/ de dr. Alexandru Popescu