Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Alexandru Todirică

Seria „Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc” lansată în septembrie 2016 împlinește 4 ani și sărbătorim cu interviul numărul 30. Treizeci de voluntari De-a arhitectura, arhitecţi, arhitecţi de interior, ingineri, peisagişti etc. cu care am stat de vorbă și care s-au prezentat în faţa noastră, a tuturor, cu activitatea lor în domeniile în care profesează, dar şi cu alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit. Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să continuăm seria, să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi de voluntarii care ni s-au alăturat de-a lungul vremii sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.

Le mulțumim tuturor, cu atât mai mult în această perioadă, și le suntem recunoscători că țin aproape și că fac parte din Rețeaua De-a arhitectura, că sunt oameni implicați, cărora le pasă de viitorul comunităților prezente și viitoare. 

Alexandru Todirică a venit în familia De-a Arhitectura în Timișoara, în 2014. A început voluntariatul la clasă ca student arhitect în cadrul cursului „De-a arhitectura în orașul meu” când acesta era predat pentru al doilea an în orașul bănățean. În decursul timpului, sigur i-ați remarcat pe canalele De-a arhitectura și imaginile surprinse la clasă – Alexandru fiind pasionat de fotografie.  

Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea încă unui voluntar De-a Arhitectura.

⌂ Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?

Pentru că îmi stă în caracter, mi-ar fi plăcut ca acest răspuns la întrebare să fie o poveste romantică despre cum de mic am știut că sunt făcut pentru această profesie, însă realitatea este foarte departe de acest lucru. Până nu am ajuns în liceu nu am știut că vreau să fac asta, iar dacă stau să mă gândesc mai bine, nici nu știam ce presupune această profesie. De când mă știu am avut o imaginație bogată pe care o foloseam la toate activitățile creative posibile (în afară de muzică, din păcate, unde sunt un afon categoric) care se combină cu un tip de gândire foarte structurată și rațională. Cu mintea mea de atunci m-am gândit că singura șansă prin care pot să combin aceste două caracteristici personale ar fi arhitectura. Până nu am început să mă pregătesc pentru admiterea la facultate credeam că arhitectura înseamnă doar poze cu tot felul de case exotice sau camere amenajate minimalist cu o atmosferă liniștită. Nici după ce am început pregătirea și nici după ce am intrat la facultate nu mi-a fost foarte clar dacă asta vreau să fac mai departe. Însă, imediat după ce am intrat în contact cu materii precum Teoria Arhitecturii, Istoria Arhitecturii sau Atelierul de proiectare, mi-a fost foarte clar că asta vreau să fac mai departe. A fost „dragoste la prima vedere” cu arhitectura.

Și ca să vă răspund la toată întrebarea, au fost câteva cadre didactice cu care am rezonat pe aceleași „frecvențe” de-a lungul anilor de studiu și care m-au determinat să merg până la capăt și să devin arhitect. Este important să îți găsești aceste modele de oameni care să te ambiționeze să mergi mai departe atunci când te simți descumpănit.

⌂ Ce aspecte ale felului cum ai fost crescut sau ai fost educat ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?

Am copilărit atât la sat, unde mă bucuram de o libertate deplină din toate punctele de vedere, cât și la bloc unde trebuia să te încadrezi într-o anumită conduită socială și să te supui unui set de reguli destul de bine stabilit. Acest lucru mi-a dat o capacitatea de a mă adapta ușor diferitelor constrângeri sau libertăți cu care trebuie să lucrezi în această meserie și m-au făcut să înțeleg mai bine că, de fapt, această meserie este mai mult o negociere constantă între toți specialiștii implicați într-un proiect.

Pentru că sunt o fire curioasă am crescut fiind interesat de extrem de multe lucruri din tot felul de domenii și încercam mereu să fac legături între informațiile noi pe care le aflam. Porneam de la o curiozitatea personală și mergeam din aproape în aproape încercând să aflu tot ce nu înțelegeam. Cu alte cuvinte, mă distram făcând „cercetare” pe tot ce mă interesa, lucru care se întâmplă și în prezent. De asta îmi place practica de arhitectură care este interdisciplinară, care conectează diverse domenii sau specialități și care, în final, oferă practici alternative ale profesiei, nu doar proiectarea de arhitectură cu care noi toți suntem obișnuiți.

Echipa de organizare BETA 2020 – Bienala Timișoreană de Arhitectură; foto: Dan Purice

⌂ Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?

Oamenii cu care m-am intersectat în anumite momente cheie din dezvoltarea mea profesională. Sunt o serie de oameni minunați (cum s-ar spune popular: „pita lui Dumnezeu”) care au o capacitate incredibilă de a transpune în profesia de arhitect caracterul lor personal. Și aici mă refer la oameni care nu își identifică propriul caracter cu profesia, ci invers. Un fel de „spune-mi ce fel de om ești ca să știu ce fel de arhitect ești”.

⌂ Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?

Am început colaborarea cu De-a Arhitectura în anul 2014, al doilea an de program în Timișoara, eu fiind anul 3 la facultate și m-am decis să fac asta pentru că îmi plac foarte mult copiii și am un fel de „lipici” înnăscut pentru ei. Iar pentru că încă am acel „copil din mine” activ, reușesc să mă conectez la cei mici destul de repede și atunci le dau un sentiment de siguranță care îi face să se simtă liberi să se exprime.

Pentru că a fost ca o provocare pentru mine, nu mi-am făcut niciun fel de așteptări din partea lor, mai degrabă aveam așteptări din partea mea deoarece dădeam foarte mare importanță rolului pe care urma să mi-l asum. Îmi doream ca toate informațiile, foarte bine structurate în cursul pe care urma să-l parcurgem, să reușesc să le transmit cât mai clar pentru ei și să aibă impactul pe care acest program și-l dorea.

Expoziția machetelor De-a arhitectura din anul școlar 2015-2016

⌂ Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?

La clasă îmi place foarte mult relația dintre arhitect voluntar-învățător și spontaneitatea copiilor. Uneori au o capacitatea de a dezvolta o idee și a face tot felul de analogii care la un moment dat fac un „click” în mintea fiecăruia și totul se termină cu un „aaaaa” plin de entuziasm.

Apreciez foarte mult munca depusă până a ajunge la clasă, pentru că îmi dau seama de amploarea programului și responsabilitatea pe care o are fiecare membru din această asociație. Indiferent de resursele folosite sau cantitatea de efort depusă, știu că toată lumea crede în același scop și înțelege importanța atingerii acestuia. Este un efort de echipă care sunt sigur că are un impact enorm asupra celor mici, însă cred că mai trebuie să treacă ceva ani ca să conștientizăm adevărata magnitudine a ceea ce facem noi prin acest program.

⌂ Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?

Răspunsul clasic pe care l-ar da oricare voluntar ar fi: transmiterea/adaptarea informațiilor complicate pe înțelesul copiilor. Însă pentru mine a fost dificil doar primul an, pentru că după acesta mi-am dat seama cum pot face asta mai eficient. Și chiar dacă este dificil, este cel mai bun exercițiu pe care ar putea să îl facă orice specialist din oricare domeniu.

Însă un lucru care mă întristează și pe care eu îl găsesc dificil este reprezentat de momentul în care este nevoie să conving un elev dezinteresat complet de ce se întâmplă în timpul orelor De-a arhitectura că nu este o „prostie” ce facem noi aici, chiar dacă părinții asta îi spun acasă și că nu este necesară încă o oră de matematică sau limba română în locul acesteia. Chiar dacă nu interacționăm direct cu niciun părinte, cred că modul în care se raportează ei la activitatea noastră poate face colaborarea dificilă cu cei mici.

⌂ Ai fost marcat de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?

În momentul în care ești tu la rândul tău pus în postura de profesor cred că începi să inventariezi toți profesorii cu care te-ai intersectat până atunci în anii de studiu. Iar în funcție de cum s-au raportat ei la tine în  perioada în care tu erai elev, începi să alegi ce vrei și ce nu vrei să le faci propriilor tăi elevi.

De exemplu, pentru că am avut profesori grozavi în liceu (am terminat liceul la Colegiul Național „C.D.Loga”) m-am folosit de: seriozitatea profesorului de matematică, flerul și hazul profesorului de istorie, candoarea și susținerea dirigintei sau entuziasmul și energia profesoarei de sport.

În plus, trebuie să recunosc, toate învățătoarele cu care am colaborat în cadrul programului De-a arhitectura m-au învățat foarte mult și m-au ajutat să mă îmi formez practica pedagogică.

Prezentarea expoziției personale de fotografie de stradă intitulată „În Tranziție”; foto: Damian Diaconescu

⌂ Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?

În acest moment sunt interesat de tot ce înseamnă alternativa profesională în arhitectură (alternativa la proiectarea de arhitectură mai exact) și cum se poate interconecta aceasta cu alte profesii. În plus, sunt curios cum poate fi schimbată percepția asupra profesiei în memoria colectivă, dar perspectiva pe care arhitecții o au în legătură cu practicile alternative ale acesteia.

Pentru că sunt pasionat de fotografie încerc să infuzez cunoștințele dobândite prin intermediul arhitecturii în profesie. În paralel, împreună cu echipa din cadrul Asociației pentru Patrimoniu Activ – PACT dezvoltăm și implementăm proiecte destinate salvgardării patrimoniului arhitectural construit.

Proiectul „Casa cu har” unde are loc școala de restaurare de la Topârcea; foto: Alexandru Todirică

⌂ Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.

În cadrul Asociației pentru Patrimoniu Activ – PACT avem inițiative care au reușit să aibă un impact neașteptat în comunitățile în care s-a activat cu proiecte precum: Casa cu Har, Mina de Idei Anina sau Ambulanța pentru Monumente Banat. Iar când este nevoie dau o mână de ajutor celor care organizează tururi pentru copii în cadrul proiectului Tur de Arhitectură.

Proiectul meu de suflet, în care m-am implicat încă din facultate (2014 )ca voluntar, care cred că de la ediție la ediție are un impact tot mai mare și important la nivel local, euro-regional și național, este BETA 2020 (Bienala Timișoreană de Arhitectură).

Entuziasmul de la finalizarea turului pentru copii din cadrul proiectului „Tur de Arhitectură”; foto: Alexandru Todirică

⌂ Care este motto-ul tău personal ?

Nu am unul personal cu care să îmi pot face un tatuaj (glumesc), însă în ultima vreme am o frază care cred că e potrivită ca motto și anume: „Mergem din aproape în aproape”. Echivalentul în limba engleză cred că este „One step at a time”. Adică luăm lucrurile pe rând, cu timp, cu calm, pentru că doar așa poți găsi cea mai bună soluție. Genul acesta de perspectivă îți oferă un control asupra situațiilor cu care te confrunți și nu îți dă voie să te pierzi în tot felul de supoziții.

1