Pe 25 octombrie 2013, intr-o vineri, la iniţiativa Revistei Zeppelin şi Holcim Awards am petrecut o însorită zi de toamnă în compania altor colegi de breaslă (în jur de 60 arhitecţi) într-un tur ghidat care a avut ca itinerar trei situri de arhitectură industrială din Bucureşti.
Astfel, am avut oportunitatea să vizităm un Bucureşti mai puţin accesibil publicului larg, să observăm şi să evaluăm potenţialul unui patrimoniu industrial neexploatat încă. Am ascultat despre schimbările de imagine şi funcţiune ale acestor edificii, despre încercările de regenerare ale zonelor în care se situează chiar de la cei implicaţi/responsabili. Toate acestea sunt menite să aducă un suflu nou de cultură şi o schimbare de identitate necesară unor zone lăsate de izbelişte.
Întreaga aventură a început la ora 9:00 dimineaţa în faţa Hotelului Horoscop din zona Piaţa Unirii unde ne-am îmbarcat în autocare şi am pornit spre prima destinaţie din program: Turnul de Apă/Artă din incinta Postăvăriei Române situat în cartierul Pantelimon.
Aici ne-a fost gazdă Alma Cazacu, co-fondatoarea asociaţiei Make a Point, care ne-a invitat pentru o scurtă prezentare în sediul asociaţiei, funcţional într-un spaţiu închiriat la parterul fostei fabrici de textile Postăvăria Română, pe locul unde, pe vremuri, exista secția de repasat.
Fondată în 1925 la Cernăuţi, Postăvăria Română şi-a mutat sediul la Bucureşti în 1936-37 fiind o prestigioasă întreprindere producătoare de textile, în 1995 se privatizează, iar în 2008 începe să-şi diversifice activităţile în sfera serviciilor. În ultimii ani aceasta îşi reabilitează clădirile şi le oferă spre închiriere.
Într-un astfel de spaţiu închiriat (130mp şi 4m înălţime) şi refăcut pentru a-i servi funcţiunilor culturale oferite îşi desfăşoară activitatea asociaţia Make a Point, funcţiuni precum expoziții, spectacole, proiecții de film şi workshop-uri.
După cum ne-a povestit Alma Cazacu, cei 130mp au fost subîmpărţiţi în trei spaţii individuale, spaţiul principal flexibil, potrivit pentru o varietate întreagă de evenimente culturale şi încă două spaţii secundare printre care şi o bibliotecă deschisă publicului. Pardoseala originală a fost păstrată, aşa cum au fost păstrate şi utilizate obiecte de mobilier industriale, multe din ele restaurate, cum ar fi masa proiectorului – un aparat de sudură transformat după ce a fost eviscerat şi i s-au scos măruntaiele de fontă, canapelele situate în colţurile sălii principale – realizate pe structura unor foste cântare industriale (încă funcţionale şi calibrate) sau măsuţa de ceai – realizată din motorul unui lift.
După ce am aflat despre proiectele intersante pe care asociaţia le desfăşoară în cartier şi în oraş, toţi cred că aşteptam cu nerăbdare povestea Turnului de Apă transformat în Turn de Artă.
Situat chiar în incinta Postăvăriei, turnul înalt de 37m construit în anii ’60 este încă funcţional după cum ne-a precizat Alma şi, deşi nu are o valoare arhitecturală specială, devine prin proiectul Make a Point, un reper comunitar, un obiectiv turistic şi cultural, iar prin montarea scării elicoidale în jurul său se transformă în cea mai înaltă belvedere a Bucureştiului.
Turnul de Artă a fost inaugurat acum aproape un an, de revelionul 2012-13, după ce a fost lansat un concurs de proiecte pentru decorarea ultimului segment înalt de 6m al turnului (partea în care se găseşte rezervorul cu apă), proiecte care au fost supuse la vot cetăţenilor în ideea alegerii celui mai potrivit mesaj pentru transformarea turnului într-un reper local.
După ce votul public a desemnat câştigător proiectul „Perdeaua verde” al artistul româno-libanez Daniel Georges, alpinistul utilitar Florin Palade s-a ocupat de implementare şi a petrecut nenumărate zile suspendat la înălţime pentru a reproduce desenul câştigător pe suprafaţa turnului.
Deşi s-a respectat votul public şi proiectul desemnat câştigător a fost realizat, Alma Cazacu ne-a mărturisit că proiectul cel mai încărcat emoţional a fost cel al Oanei Lohan intitulat „Pentru Dan”, care spune povestea lui Dan Adrian Urucu, un tânăr împuşcat la revoluţie, student la aeronave şi care iubea avioanele. Omagiul Oanei exprimat prin propunerea pentru Turnul de Artă este un fel de „ghid de instrucţiuni” despre cum se poate realiza cel mai simplu model al unui avion de hârtie.
După toate poveştile am ajuns în sfârşit la mult aşteptatul moment în care am putut explora turnul aşa cum a fost el gândit, ca belvedere şi spaţiu expoziţional. Am aflat abia după că scara metalică elicoidală este inca work in progress – urmeaza sa fie inaugurata oficial la 1 decembrie, în grupuri de maxim 25 de persoane, aşa, ca să fim siguri…
Urcuşul nu a fost greu, cel puţin cam până la jumătate, golurile existente pe ici şi colo în structura turnului suscitându-ne interesul de a descoperi spaţiul expoziţional din interior – un spaţiu nonconformist, extins pe verticală pe toată înălţimea turnului. Ni s-a explicat cum se pot expune lucrările de artă, cum se coboară un grilaj cu secţiune circulară şi se ridică la înălţimea dorită, iar noi, la fiecare oprire pe trepte sau pe un podest ne vâram curioşi capetele în interiorul turnului.
Cum spuneam, urcuşul nu a fost dificil la început (pentru unii nici până la final), dar pe măsură ce avansam pe verticală scara transparentă (realizată din grilaje metalice) şi înălţimea ameţitoare au început să-şi facă efectul asupra celor cu rău de înălţime care am început să ne lipim de suprafaţa rugoasă a turnului (astfel folosindu-ne şi de simţul tactil pentru o experienţă totală) şi am continuat să urcăm la pas domol fără să ne îndreptăm privirea către pământ.
Am reuşit cu multă perseverenţă să ajungem la ultima platformă unde priveliştea de toamnă asupra cartierului dormitor era uluitoare şi îţi tăia la propriu respiraţia, iar ceaţa groasă care pusese stăpânire peste Pantelimon nu făcea decât să amplifice trăirea la înălţime.
Coborârea a fost parcă mai uşoară, deşi iniţial ne aşteptam să fie mai înspăimântătoare întrucât trebuia musai să te uiţi în jos să vezi unde pui piciorul şi, fără să vrei, aveai ocazia să aproximezi şi cam la ce distanţă de tine se află pământul…
Ajunşi la bază am lăsat locul turei a doua pentru vizita în turn, pentru ca la final, după incredibila experienţă de la Make a Point, să urcăm din nou în autocare şi să o pornim spre Centrul WASP situat în Fabrica Flaros de la Timpuri Noi.
Directoarea asociaţiei Working Art Space and Production (WASP), Andreea Căpitănescu, ne-a întâmpinat în curtea Flaros şi, înainte de a purcede într-un tur al fabricii şi apoi al spaţiului WASP, ne-a povestit aventura închirierii locaţiei, reamenjarea acesteia fără ajutorul unui arhitect realizată şi contra cronometru, având la dispoziţie doar şase săptămâni de muncă asiduă.
Fabrica Flaros, fondată ca tăbăcărie în anii ’20, devine pe parcursul timpului una dintre cele mai mari fabrici româneşti producătoare de încălţăminte şi accesorii, pentru ca în anii ’80 să exporte în toată lumea. În anii ’90, fabrica începe să funcţioneze în cea mai mare parte în sistem lohn şi exportă în întreaga Europă. Din 2009 producţia de încălţăminte este externalizată, la acest moment întreaga producţie în fabrică fiind oprită, susţinându-se strict din închirirerea spaţiilor dezafectate.
Turul prin fostele spaţii de producţie îţi evocă cu tristeţe o epocă demult apusă, se simte o apăsare aproape palpabilă în fiecare încăpere, în fiecare fir care atârnă stingher acolo unde odinioară erau maşini de cusut sau mese de lucru.
Ne întoarcem în curtea fabricii şi pornim spre sediul centrului WASP care găzduieşte şi birourile asociaşiei 4Culture. Ca centru de dans contemporan, „performance”, experimente vizuale de artă şi tot ce mai poate cuprinde un centru alternativ, WASP dispune în fosta Fabrică Flaros de un un spaţiu de 500mp divizat într-un studio de 180mp, Black Box (11mx11m, 120 locuri), un studio de 100mp, White Box (8mx8m, 45 locuri), un spaţiu expoziţional (35mp) şi birouri. Deşi realizat fără consultarea unui arhitect participanţii au fost impresionaţi şi chiar au felicitat-o pe Andreea pentru rezultatul final – nişte spaţii curate, flexibile şi primitoare, propice unei game largi de activităţi culturale, dar cu precădere dansului.
După ce ne menţionează că WASP este şi gazda unui festival internaţional de dans contemporan şi performance care începe la sfârşitul lunii (eXplore Dance Festival – Bucharest International Contemporary Dance and Performance Festival), Andreea Căpitănescu ne povesteşte şi despre greutăţile popularizării unei locaţii alternative aflate tangenţial centrului capitalei, dar nu chiar în buricul târgului.
Timpul trece şi suntem grăbiţi în autocare pentru ultima oprire pe lista turului ghidat: halele de la Fabrica Hesper de lângă Gara Filaret, unde Zeppelin, AIR (Asociaţia pentru Arheologie Industrială din România) şi Eurodite au iniţiat în vara aceasta proiectul uzinei culturale Carol.
Ajunşi la destinaţia finală ne adunăm în faţa casei inginerului Erhardt Wolff, un elveţian care se stabileşte în România în 1877 şi care îşi deschide împreună cu un alt inginer (G. Arbenz) un atelier în Ghencea, pe care îl mută în 1887 pe locul fostei Şcoli de Arte şi Meserii de lângă fosta Gară Filaret. Aşa cum ni se menţionează în prezentarea de la faţa locului, Wolff decide să locuiască chiar lângă fabrica al cărui patron era, pentru un mai bun control asupra producţiei şi funcţionării acesteia.
Fabrica produce la început focoase pentru Armata Română, pentru ca mai apoi să îşi diversifice producţia (utilaje din industria petrolieră, poduri metalice, echipamente şi instalaţii hidraulice şi pneumatice pentru centrale nucleare, rezervoare de fier şi instalaţii de ars păcura etc.). În preajma şi în timpul primului război mondial Uzinele Wolff produc armament, se retrag la Iaşi de unde sunt singurele uzine care susţin nevoia de armament de pe front. După 1948 Uzinele Erhardt Wolff sunt naţionalizate şi vor purta numele de Uzinele Metalurgice Steaua Roşie. În anii ’70 şi ’80 are loc o schimbare de producţie prin începerea fabricării de instalaţii hidraulice şi echipamente pentru centrale nucleare care continuă până în prezent. În 1991 fabrica devine societate pe acţiuni şi ia denumirea de Hesper.
Pornim să vizităm halele de producţie în aceeaşi atmosferă oarecum dezolantă pe care am sesizat-o şi la oprirea anterioară. În incinta complexului se poate observa cum diversificarea producţiei a impactat fondul construit, acesta creşte pentru a ţine pasul cu noile cerinţe. Majoritatea clădirilor dinainte de război au structură metalică şi închideri perimetrale din cărămidă aparentă, în timp ce construcţiile de după război sunt realizate din beton armat cu panouri largi de sticlă.
Halele vizitate sunt impresionante, cu structura vizibilă la exterior, cu pereţii scorojiţi care lasă să se întrevadă cărămida, cu acoperişul din lemn la fel de scorojit, cu geamuri în rame metalice învechite, dar care îşi exprimă simplu şi curat funcţiunea industrială, fără alte adaosuri.
O ultimă hală vizitată, parţial reamenajată ne arată marele potenţial al acestor clădiri.
Încheiem vizita în jurul orei 14:00, tot într-o hală, de astă dată special amenajată pentru eveniment, cu un cocktail, un mic concert şi două prezentări, cea a directorului Revistei Zeppelin, arhitectul Constantin Goagea, care ne vorbeşte despre arhitectura industrială şi reconversiile din Bucureşti, şi cea a lui Cătălin Lupoaie, coordonatorul local Holcim Awards, care ne povesteşte despre construcțiile sustenabile, tema centrală a Premiilor Internaţionale Holcim.
Premiile Holcim pentru Construcţii Durabile (Holcim Awards for Sustainable Construction) reprezintă o oportunitate pentru specialiştii din construcţii de a se remarca la nivel internaţional, într-un concurs care îi promovează nu doar pe câştigători, ci şi pe aceia care se remarcă prin idei şi curaj. În competiţie se pot înscrie atât proiecte de tip conceptual, cât şi proiecte în stadiu avansat de proiectare sau construcţie (proiecte care rezolvă o situaţie concretă, proiecte realizabile, pe o temă reală, care au şanse de a fi construite sau care ar fi putut fi puse în operă). Pentru eligibilitate, proiectele trebuie să fi ajuns într-o etapa avansată de proiectare, să aibă o probabilitate ridicată de execuție, iar construcția să nu fi început înainte de 1 iulie 2013. Mai multe detalii despre premii găsiţi şi aici şi, mai ales, pe pagina oficială.
