La Bucureşti cursul De-a Arhitectura în Oraşul meu se predă încă din 2012 când a avut loc primul „experiment”, anul pilot, în 7 clase. În anul următor ne-am extins în toată ţara (67 clase), pentru ca în acest an să fim în 96 de clase din România. Dintre acestea, 26 de clase sunt în Bucureşti, una în Craiova şi una în Câmpulung-Muscel. La aceste clase predau 30 de cadre didactice alături de 34 de arhitecţi, urbanişti, peisagişti, susţinuţi, constant sau doar la nevoie, de alţi arhitecţi sau studenţi arhitecţi în măsura în care timpul le permite. Fără toţi aceştia, fără cei despre care aţi citit în relatările din lunile trecute şi cei care vor urma a-şi spune povestea, nimic nu ar fi posibil. Dar, tocmai pentru că numărul de clase din Bucureşti, Câmpulung-Muscel şi Craiova este mult mai mare decât în restul ţării, vom împărtăşi doar o parte dintre poveştile acestor clase.
Pentru acest an şcolar, 2014-2015, De-a Arhitectura în Oraşul meu este susţinută/finanţată în Bucureşti de către: Asociaţia De-a Arhitectura prin proiectul „Case ciripite” cu ajutorul sponsorilor care au achiziţionat câte o căsuţă de păsărele: Antonescu PR & Consulting, CA Immo, Clinica Maria, Coldwell Banker, Delta Glass, Dedeman, M1. Crama Atelier, Richter, Siniat, The Park, Valrom, Velux; precum şi de Goodyear Dunlop Tires România şi Fundaţia Comunitară Bucureşti (strângere de fonduri Swimathon).
Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu”, Sector 1, clasa a III-a C, învăţătoare: Mariana Ghinescu, voluntari peisagişti: Diana Culescu, Alexandru Mexi
La clasa de la „Timotei Cipariu” cursul De-a Arhitectura în Oraşul meu se predă în 2 ani. Iată ce ne spune învăţătoarea Mariana Ghinescu despre acesta: „Activitatea extracurriculară «De-a arhitectura în oraşul meu» a fost primită cu deschidere din partea părinţilor şi interes din partea elevilor clasei a III-a C din Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu”, deoarece în şcoala noastră acest curs se desfăşoară de trei ani. Prezenţa Dianei şi a lui Alex în mijlocul elevilor, în fiecare miercuri, este aşteptată cu bucurie, iar noutăţile pe care ei le aduc şi modul de prezentare a acestora îi captivează pe copii. Micii «arhitecţi» lucrează acum la machetele căsuţelor care vor alcătui oraşul.
Mai jos este exprimată părerea elevei Ana-Maria Uţă din clasa a III-a C, despre cursul de arhitectură:
«Să învăţ cu doi arhitecţi profesionişti este extraordinar, dar când am aflat că vom face expediţii şi un oraş al nostru, mi s-a părut şi mai palpitant. Prima lecţie de arhitectură mi-a plăcut la nebunie, iar pe măsură ce înaintam cu lecţiile am devenit şi mai fascinată de această disciplină. Toate lecţiile erau minunate şi, la un moment dat, am ieşit pe strada şcolii pentru a face prima noastră expediţie. A fost o experienţă uluitoare până ce am început să lucrăm la căsuţele noastre. Ele reprezintă imaginaţia noastră: a mea şi a colegilor mei. Lecţiile în care mă prefac că sunt un arhitect îmi fac îndemânarea mai bună şi mă ajută la matematică şi la desen. De-a arhitectura este una din orele la care mă simt bine.»”
Alexandru Mexi, peisagist voluntar în cadrul programului De-a Arhitectura în Oraşul meu ne povesteşte: „Experienţa pe care am trăit-o până în acest moment în cadrul programului «De-a Arhitectura» a fost extraordinară. A fost extraordinară în sensul în care nu m-am simţit un profesor, ci m-am simţit din nou elev. Prin manifestările copiilor, prin «perlele» lor, dar mai ales prin imaginaţia lor, m-am educat şi eu. Dacă eu le-am «predat» arhitectura şi le-am explicat câte ceva despre urbanism şi peisagistică, consider ca ei m-au învăţat mult mai multe, astfel încât, pornind de la imaginaţia şi viziunea lor despre lume şi încheind cu spiritul critic asupra propriului mediu de viaţă, aceşti copii mi-au deschis mie orizontul şi am început să percep altfel lumea – prin prisma unei viziuni critice de specialist, dar şi prin prisma unei viziuni inocente a unor copii. Am realizat astfel că oraşul nostru nu este doar un conglomerat de străzi, clădiri şi kitschuri colorate, ci şi un imens loc de joacă ce, indiferent de calitatea estetică, reprezintă o enormă rezervă de imaginaţie pentru copii şi, implicit, un imens loc de joacă neîngrădit (fizic sau imaginativ) atât pentru copii cât şi pentru adulţi. Consider că această nouă viziune pe care o experimentez datorită copiilor este împărtăşită şi de părinţii acestora. În urma interacţiunii noastre cu părinţii aceştia şi-au exprimat părerile pozitive cu privire la noi şi la cursul pe care îl predăm şi ne-au împărtăşit propriile lor viziuni şi aşteptări de la acest curs. Astfel, printre altele, am aflat că ei consideră că această generaţie va avea un rol esenţial în dezvoltarea oraşului de mâine, iar noi suntem mentorii şi profesorii lor. Dacă în ceea ce reprezintă experienţa personală şi feedbackul părinţilor am încercat să mă rezum la câteva rânduri, nu consider că sunt capabil să exprim la fel de succint ceea ce copiii simt legat de cursul nostru.”
Completează Diana Culescu, peisagist voluntar în cadrul programului De-a Arhitectura în Oraşul meu (clasa a III-a C de la „Timotei Cipariu” are norocul de a avea o echipă de doi voluntari care predau alături de Mariana Ghinescu): „Prin intermediul programului «De-a arhitectura» am avut ocazia să experimentez ipostaza de «prof» pentru o altă generaţie faţă de cea a studenţilor pe care îi îndrum în cadrul Specializării Peisagistică a Facultăţii de Horticultură din Bucureşti. Mi-am dat seama că a lucra cu copii de acestă vârstă implică o responsabilitate mult mai mare pentru că noi – îndrumătorii cursului – avem misiunea de a modela o parte din primii paşi ai felului în care ei înţeleg lumea din jurul lor şi ai modului în care se raportează la aceasta. Încercarea de a explica pe înţelesul copiilor noţiuni care ţin de mediul nostru profesional şi căutarea de exemple care să le captiveze atenţia şi să le stimuleze imaginaţia sunt provocări pe care le întâmpin cu multă bucurie în fiecare săptămână. Mă distrează grozav rumoarea care traversează clasa şi figurile mirate pe care le au atunci când le arătăm lucruri pe care nu au ocazia să le vadă în realitatea lor imediată. Mă bucură faptul că, dintr-o curiozitate imensă caracteristică vârstei, ne bombardează cu întrebări care mai de care mai năstruşnice şi ne ţin «pe vârfuri» în permanenţă, dându-ne la rândul nostru ocazia să învăţăm foarte multe privind lumea prin ochii unor copii de 9-10 ani.
Ce înseamnă pentru mine lucrul cu copiii clasei a III-a C din Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu” în cadrul orelor «De-a arhitectura»? Este practic întoarcerea în familie, în locul unde eşti aşteptat cu drag şi îmbraţişat minute în şir cu ocazia revederii, locul în care găseşti sprijin pentru ceea ce faci (mulţumim, Mariana!) şi simţi că ceea ce faci contează enorm şi, nu în ultimul rând, locul în care ai ocazia să experimentezi, să înveţi şi să creezi simţindu-te întotdeauna protejat. Este acasă!”
Iată şi ce spun, pe scurt, părinţii copiilor a III-a C din Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu” despre demersul de a implementa în şcoli programe de genul celui propus de Echipa De-a arhitectura:
„… astfel de ore ajută la dezvoltarea personalităţii copiilor
… dezvoltă sensibilitatea artistică, imaginaţia şi creativitatea
… îi ajută pe copii la conştientizarea mediului în care trăiesc
… ajută la dezvoltarea de abilităţi artistice, a simţului proporţiilor şi a orientării în spaţiu
… dezvoltă spiritul critic şi insuflă dorinţa de schimbare constructivă
… au rolul de a-i ajuta pe copii să facă diferenţa între «frumos» şi «urât»
… deschid apetitul pentru echilibru şi frumos
… constituie o reală educaţie pentru viitor.”
Ce rol ar atribui aceşti părinţi unui copil de peste 7 ani?
„… inovaţie, zâmbet, culoare
… un mic cercetaş în universul arhitecturii
… parte din viitorul oraşului
… coordonator al lucrurilor frumoase
… MAGICIAN.”
În final, dar nu în cele din urmă, iată şi ce părere au copiii clasei a III-a C din Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu” despre orele De-a arhitectura şi interacţiunea cu Diana şi Alex. Cei doi voluntari ne precizează: „Considerăm că desenul alăturat, pe care l-am primit cadou de la ei de 8 Martie, împreună cu explicaţiile pe care ni le-au dat cu privire la elementele reprezentate constituie cea mai bună descriere a modului cum văd ei lucrurile. Reproducem din explicaţiile primite:
… cireşele din desen, sunt ei, copiii
… trunchiul arborelui este doamna învăţătoare
… partea din stânga şi dreapta (suprafaţa neagră şi cea albă/crem) suntem noi – Diana şi Alex
… partea de jos a desenului este ora «De-a arhitectura»”.
Şcoala Gimnazială Constantin Brâncuşi, Sector 6, clasa a III-a B, învăţătoare: Cornelia Băţăuş, arhitect voluntar: Dragoş Epure, arhitecte voluntare „la nevoie”: Ioana Şinca, Raluca Rugină
La „Constantin Brâncuşi” cursul De-a Arhitectura în Oraşul meu se predă de asemenea în 2 ani, aşa că lucrurile se iau mai încet, mai pe îndelete. Şi aici avem o situaţie mai deosebită unde ajutorul voluntar, susţinerea, camaraderia şi înţelegerea îşi spun cuvântul: când Dragoş (arhitectul voluntar responsabil de clasă) nu poate ajunge la oră, Ioana şi Raluca suplinesc, iar copiii şi învăţătoarea Cornelia Băţăuş i-au primit pe toţi trei cu braţele deschise. Iată povestea lor: „Orice poveste începe cu «a fost odată»; astfel începe şi povestea cu arhitectura la clasa noastră, a III-a B, împreună cu doamna învăţătoare Cornelia Băţăuş. Am aflat că vom face la clasa a III-a acest curs. Ne gândeam cum va fi… Am făcut cunoştinţă cu domnul arhitect Dragoş Epure şi, încet-încet, am început să pătrundem în lumea arhitecturii. Ni s-au explicat noţiuni ce ţin de arhitectură: mediu construit, spaţiu, scară, proporţii, materiale de construcţii, ritmul unei clădiri ca şi la muzică, locul natal, oraşul nostru. Am început să desenăm căsuţe,dar altfel decât până acum, cu faţade, cu laterale, cu acoperiş mai mare decât casa. Am aflat că toate lucrurile din jur sunt în funcţie de mărimea omului: «Omul e măsura tuturor lucrurilor». Am vizionat prezentări cu cele mai spectaculoase clădiri, cu o arhitectură deosebită, din lumea întreagă. Unii dintre noi chiar am ajuns să vizităm acele locuri frumoase. Am fost într-o expediţie în Centrul Vechi al capitalei. Ce emoţii am avut cu toţii, aveam pregătite: caiete pentru notiţe, pix, aparate de fotografiat sau telefoane mobile. Domnii arhitecţi ne-au împărţit în 3 grupe şi fiecare a avut de observat ceva: cea mai înaltă clădire, cea mai joasă, cea mai lungă stradă, cea mai îngustă, le-am măsurat cu ale noastre corpuri. Era palpitant. Am înţeles ce înseamnă «monument istoric» şi cum se restaurează clădirile vechi. Am desenat apoi ce ne-a impresionat, am făcut compuneri. În altă zi, domnişoarele arhitecte ne-au explicat cum e cu luminile şi umbrele, cum se proiectează clădirile, de ce nu e bine să fie foarte apropiate, cum se fac măsurătorile, cum ar trebui să se ţină cont de arhitectura oraşului, cum se aleg culorile, cum am putea face ca oraşul nostru, Bucureşti, să fie mai curat, mai aspectuos, mai atragător. Am desenat în echipă Cartierul nostru de vis. Poate când vom fi mari vom avea un cuvânt de spus şi împreună vom pune umărul la treabă şi ne vom mândri cu municipiul nostru. Am început să vedem cu alţi ochi clădirile din jur, să le apreciem, să ne intereseze cum arată cartierul nostru, Militari.
Acum avem la lucru Macheta Satul lui Eminescu. Ne-am gândit noi, pornind de la ziua de naştere a marelui poet din 15 ianuarie şi ne-am documentat, am adunat materiale, am studiat arhitectura unică a căsuţelor din Bucovina şi am trecut la treabă. Am adus omuleţul LEGO© care ne-a ajutat să stabilim mărimea căsuţei, am desenat, măsurând în permanenţă, apoi am decupat, am asamblat. Am început chiar să lipim scândurele pe acoperiş, decupându-le la ochiuri, decorându-le. Suntem foarte mândri de ele şi nerăbdători să le finalizăm. Domnul arhitect ne explică, ne ajută pas cu pas, arătându-ne cât de importantă este realizarea cât mai corectă a machetei, căci în funcţie de ea se construieşte mai târziu orice clădire. I-am mobilizat şi pe părinţi şi împreună cu ei am realizat macheta Mănăstirii Voroneţ.
Ne dorim să devenim arhitecţi, dar avem multe de învăţat şi până atunci suntem foarte atenţi, concentraţi pe machetele noastre, pe orele noastre de arhitectură pe care le aşteptăm cu nerăbdare.”
Şcoala Gimnazială Hamburg (fostă 195), Sector 3, clasa a IV-a E, învăţătoare: Cătălina Ganea, arhitect voluntar: Ioana Rizea
La Şcoala Gimnazială Hamburg din Titan cursul De-a Arhitectura în Oraşul meu este predat de învăţătoarea Cătălina Ganea şi de arhitecta Ioana Rizea, „veterană” De-a Arhitectura. Iată ce ne transmit Cătălina şi Ioana despre părerile copiilor: „În fiecare săptămână aştept cu nerăbdare orele de arhitectură când învăţ lucruri noi. Vorbim despre construcţia şi arhitectura caselor, măsurăm, comparăm, desenăm şi ne distrăm învăţând lucruri serioase.”, ne spune Bianca Sandu. „Eu nu înţeleg de ce suntem singura clasă din sectorul 3 care face acest opţional drăguţ.”, ne transmite Irina Ungureanu. „Ioana ne-a dat un carton; noi eram confunzi şi nu ştiam cum din acel carton iese o casă. Ei, uite că am făcut şi asta!”, se minunează Romulus Stoicescu. Dorothea Oana Căprar ne spune: „Îmi place acest opţional şi cred că orice copil ar trebui să ştie aceste lucruri pentru a avea un viitor mai bun.” „Acest curs mi-a dezvoltat imaginaţia, gândirea şi modul de a privi lucrurile. Întâlnim arhitectura peste tot!”, spune Ioana Nedelcu. „Eu am învăţat foarte multe lucruri, precum: cum să citim o hartă, ce fel de oraş este cel privit de sus.”, ne precizează Daria-Ioana Nae. „Această oră ne dezvoltă imaginaţia şi cunoştinţele despre arhitectură. Eu aştept cu nerăbdare următoarea oră pentru a învăţa lucruri noi şi utile.”, spune Nicolas Alexandru Stan. „Nu cred că este vreun copil căruia participarea la opţional să nu îi placă. La mine în clasă, la orele De-a Arhitectura, vine o domnişoară arhitect foarte drăguţă, pe nume Ioana. Ioana ne explică noţiunile simplu şi distractiv.”, ne transmite Dimitrie Constantin. „Îmi plac expediţiile şi activităţile pe care le facem. Toate sunt educative şi distractive în acelaşi timp.” (Andreea Nedelcu). „Din clipa în care am văzut-o, scundă, cu obrajii îmbujoraţi şi cu un buchet de flori în mână, am ştiut că această oră se va desfăşura într-un mod plăcut. Ora De-a Arhitectura îmi place deoarece Ioana ne explică cu drag pentru ca noi să învăţăm.” (Victor Stoica). „Le mulţumesc doamnei şi Ioanei că se străduiesc să ne înveţe lucruri despre care nici nu ştiam că există.” (Cristiana Daria Dumitru). „Ioana ne învaţă lucruri interesante şi organizează jocuri prin care ne face să înţelegem mai bine lucrurile pe care ni le spune. Ne arată o mulţime de imagini cu oraşe, clădiri. Eu consider că acest opţional este foarte util pentru noi, educativ, dar şi distractiv. Ar trebui să se facă în fiecare şcoală.” (Bianca Maria Staicu). „Îmi place foarte mult acest opţional deoarece este foarte creativ şi o să ne fie de ajutor în educarea copiilor noştri.” (Alexandra Dumitrache). „Mie îmi place cursul De-a arhitectura pentru că ne putem exprima părerile despre anumite lucruri, iar Ioana ne ascultă.” (Sânziana Ardeleanu). „La ora De-a Arhitectura avem voie să dăm frâu liber imaginaţiei.”, încheie Smaranda Neacşu.
Urmează impresiile Cătălinei Ganea, învăţătoarea de la Hamburg: „Pentru mine De-a Arhitectura în Oraşul meu, a sunat de la început ca o invitaţie la joacă, aşa cum ar însemna orice îndemn de acest fel al copiilor de a imita prin joc lucrurile serioase din lumea oamenilor mari. Mi-am dat seama că acest curs ar fi o oportunitate de a desfăşura activităţi creative, educative şi cumva… altfel. Aşa că am pornit pe drumul acesta care se deschidea captivant şi prietenos în faţa mea şi a micuţilor mei elevi. Am cunoscut oameni speciali, visători, echilibraţi, creativi. Aşa sunt arhitecţii şi aşa e Ioana, partenera mea din acest proiect. Rezultatul după un an de curs este incredibil: o clasa de copii interesaţi de arhitectura oraşului în care trăiesc, cu vocabularul îmbogăţit cu termeni de specialitate, cu idei măreţe pentru casele pe care şi le vor construi în viitor şi cu dorinţa de a îmbrăţişa această profesie. Consider că pentru mine şi pentru elevii mei cursul De-a Arhitectura a fost o experienţă minunată, o alegere inspirată şi o fereastră deschisă spre viitor. Cu drag, pentru prietenii mei, arhitecţi. 🙂”
Încheiem povestea de la Şcoala Hamburg cu părerile Ioanei Rizea, arhitect voluntar: „Întâlnirile noastre nu se pot opri niciodată după doar o oră. Încă de la primele lecţii am votat în unanimitate (32 voturi copii mici plus 2 voturi copii mari) că vrem mai mult timp pentru activităţile De-a Arhitectura. De atunci, lecţiile următoare s-au desfăşurat pe durata a două ore şi, chiar şi aşa, uneori cred că furăm puţin şi din pauză. Sunt deja în al doilea an în care predau acest curs. Emoţiile au rămas la fel de intense ca în 2013. Sunt conştiincioasă, mă pregătesc mereu cu o seară înainte pentru lecţia ce urmează şi, uneori, o lecţie în plus. Chiar şi aşa, tot nu scap de emoţii până nu ajung în faţa clasei, în fiecare joi, la prima oră. Atunci uit de ele; le las pe hol. Copiii mă ajută mult; tot timpul pun întrebări, sunt curioşi şi entuziaşti, dornici să participe la toate activităţile. Au un grozav simţ al umorului (după ce am stabilit că nu este potrivit să propunem amplasarea unui aeroport într-un oraş, la întrebarea «Unde putem să amplasăm o Grădină ZOO?», a apărut imediat răspunsul «Lângă aeroport, printre case.»), sunt isteţi şi cunosc deja o mulţime de informaţii care ne ajută să înţelegem uşor noţiunile noi pe care le propune cursul De-a Arhitectura. Desigur, doamna învăţătoare Cătălina Ganea, «mama tuturor activităţilor», aşa cum ne-a spus elevul Dimitrie Constantin, m-a adoptat imediat în familia lor frumoasă.”
Şcoala Gimnazială Oprea Iorgulescu, Câmpulung-Muscel, Argeş, clasa a IV-a A, învăţătoare: Simona Elena Voiculescu, urbanist voluntar: Roxana Triboi
Anul acesta avem o clasă şi în Câmpulung-Muscel unde se predă De-a Arhitectura în Oraşul meu. Învăţătoarea Simona Voiculescu ne transmite: „Copiii mei, elevii clasei a IV-a de la Şcoala Gimnazială Oprea Iorgulescu din Câmpulung au fost foarte încântaţi şi implicaţi în activităţi şi au observat că, într-adevăr, acest curs îi ajută şi la alte materii. Am observat cum copiii făceau conexiuni între ceea ce au învăţat la «De-a Arhitectura» şi diverse alte materii: matematică, geografie, istorie, ştiinte, limba şi literatura română, educaţie plastică. În expediţii (explorări urbane), copiii au fost foarte uimiţi să descopere zona din jurul şcolii cu alţi ochi, folosindu-se de toate simţurile şi trecând de la statutul de simplu observator la cel de reporter. Sunt interesaţi şi de prezentările ilustrate cu imagini ale unor clădiri şi oraşe din România şi din lume, să experimenteze jocuri cu volume şi cu materiale noi, să îşi analizeze propria locuinţă sau cartierul lor. Ei sunt implicaţi în fiecare oră, vin cu desene şi machete despre cum văd ei lucrurile şi aşteaptă cu nerăbdare să înceapă să lucreze la macheta orăşelului lor. Parinţii ne-au susţinut în toate activităţile şi au fost încântaţi de ajutorul primit din partea arhitecţilor din Câmpulung: familiile Triboi şi Cosa.”
Roxana Triboi, urbanistul voluntar de la clasa din Câmpulung, ne scrie: „Ca urbanist şi mamă, cursul «De-a Arhitectura» a reprezentat cu adevărat o provocare. Unele noţiuni de bază din arhitectură le-am redescoperit împreună cu copiii. Prezentările personalizate despre camera lor, despre patrimoniul din Câmpulung-Muscel împreună cu expediţiile locale (de ex.: la Vila Golescu, patrimoniu local necunoscut situat chiar în apropierea şcolii lor, parcul Ciobănaşul, pădurea, platoul Grui), însoţiţi şi de domnul peisagist Nicolas Triboi vor rămane cu siguranţă gravate în memoria lor. Cu această ocazie am putut promova generaţiei tinere valorile locale atât de puţin preţuite şi deloc evidente, şi aceasta va rămâne principala satisfacţie personală referitor la implicarea în acest proiect: să vorbim copiilor despre lucrurile care îi definesc, despre cadrul lor de viaţă.
Momentul de entuziasm maxim a fost minutul de linişte din mijlocul pădurii chiar în apropierea şcolii, unde nu mai fuseseră niciodată… în care am putut asculta ciripitul păsărilor, vuietul pădurii, dar şi zgomotul oraşului. Până la urmă Câmpulung-Muscel este un oraş cu un cadru natural deosebit şi patrimoniu construit remarcabil puţin explorat de copiii prinşi în rutina zilnică. Vila şi parcul Golescu, i-a replonjat în ambianţa aniilor ’20 (proprietate renovată cu mare fineţe de Fundaţia ProPatrimonio) şi le-a atras atenţia asupra comorilor nebănuite ascunse în micul târg de provincie, pe vremuri loc de vigielatură. Platoul Grui şi turnul de apă ne-au oferit ocazia unei panorame 360° asupra oraşului şi a peisajului înconjurător… încântător!
Prezentarea despre Câmpulungul de ieri şi de azi, realizată de inginer peisagist Nicolas Triboi a fost un alt moment bine primit. Studiul prezenta imagini realizate la începutul secolului XX comparate cu fotografiile actuale realizate din acelaşi unghi. Am insistat pe farmecul local şi impactul elementelor de infrastructură care alterează specificul local. Din păcate m-a surprins lipsa de interes din partea arhitectului-şef faţă de acest proiect/curs.
Până în acest moment, partea practică de realizare a machetelor a fost un pic mai dificilă şi în parte se datorează faptului că am fost singurul voluntar şi aveam la dispoziţie doar o oră… mulţi dintre ei nefiind atraşi de lucrul manual.
În ceea ce priveşte colaborarea cu micuţii, ei au fost în mare atenţi şi cu uimire am constatat că unii dintre ei cunoşteau şi chiar vizitaseră unele dintre clădirile prezentate, iar de manieră generală au înţeles vocabularul şi problematicile de bază ale arhitecturii.”
Şcoala Gimnazială Nr. 5 „Corneliu Popescu”, Sector 1, clasa a III-a A, învăţătoare: Magda Cojocea, Dana Cristina Bălătică, arhitectă/urbanistă voluntară: Monica Săbău, Ioana Despina Savinescu-Camino
La Şcoala Nr. 5 cursul De-a Arhitectura în Oraşul meu se predă în sistem Step by Step. Arhitecta Monica Săbău, şi ea „veterană” De-a Arhitectura, ne povesteşte: „Plăcerea şi provocarea mea din fiecare dimineaţă de marţi – ora De-a Arhitectura de la clasa a III-a Step by Step, Şcoala Nr. 5 din Bucureşti – este un exerciţiu de întoarcere în copilărie în altă ipostază: aceea de prieten dornic să împărtăşească informaţii captivante şi motivante pentru învăţare la alte materii copiilor din clasă. De-a Arhitectura înseamnă, din punctul meu de vedere, legătura materiilor abstracte cu realitatea. «Recunosc, la început nu prea înţelegeam şi îmi era ruşine să spun, dar, pe parcurs, am înţeles.» destăinuie una dintre prietenele mele într-o mică scrisorică :).
Dincolo de orele obişnuite, al căror stil de predare este îndrăgit de copii (au spus ei în scrisorelele în care le-am solicitat feedback), expediţiile sunt experienţe mult aşteptate. Implicarea şi încântarea manifestate de copii cu aceste prilejuri de schimbare a mediului de învăţare sunt răsplata înzecită pentru micile eforturi organizatorice necesare. Vedeta cursului este însă, fără îndoială, macheta de oraş-cartier la care lucrăm periodic şi pentru care aflăm şi discutăm informaţii noi la ore. Unii dintre copii au demonstrat cu prisosinţă interesul faţă de exerciţiul practic al creării machetei: de la implicarea unor membrii ai familiei în lucrul la machetă, la alegerea unor «teme de proiect» ingenioase, cum e şcoala de vrăjitorie Hogwarts şi până la realizarea din proprie iniţiativă a unei întregi machete de centru urban – una dintre eleve ne-a surprins pe toţi punându-ne în faţa faptului împlinit, deşi ne povestise în lecţiile anterioare că lucreaza la aşa ceva…
În timpul discuţiilor legate de tema-concept a orăşelului-cartier am avut surpriza – deşi surpiză e puţin spus – de a mi se prezenta un adevărat regulament de funcţionare a unui oraş ecologic cu generatoare publice şi private de energie electrică, a căror utilizare e strict delimitată, în care Poliţia nu are arme de foc, ci foloseşte exclusiv artele marţiale în caz de necesitate (am primit lămuriri detaliate în legătură cu stilurile cele mai potrivite), în care consumul de alimente nesănătoase nu este permis, iar glicemia locuitorilor este monitorizată constant. În Eco-City nu vor exista ambuteiaje, întrucât aici există un laborator de cercetare care a produs maşini electrice, care, datorită unor câmpuri magnetice negative, pot zbura. Bineînţeles, se poate circula şi la sol, cu bicicleta sau cu mijloacele de transport în comun care folosesc tot energia electrică pentru deplasare. În «zona de case» se ajunge foarte rapid, uşor şi ecologic… printr-o gaură de vierme :). Evident, după o astfel de expunere, nu pot urma decât dezbateri şi negocieri… Cum să nu aştept cu nerăbdare următoarea întâlnire?”
Ca şi în alte cazuri fericite, la Şcoala Nr. 5 avem o echipă de două voluntare care predau la clasă. Urbanista Ioana Camino, ne povesteşte despre cum a trăit ea ora De-a Arhitectura până acum: „Ziua de marţi este cea în care mă revăd cu greieraşii de la clasa a III-a Step by Step de la Şcoala Generală nr. 5. Sunt extrem de prietenoşi şi încă de la prima oră ţinută la clasa lor ne-au făcut să ne simţim ca nişte prietene mai mari ale lor (cu care discută şi despre fotbal, modă, Pokemoni, LEGO© sau modă – evident, în pauză :)).
La început tot ce ştiau despre arhitectură era că arhitecţii fac planuri de case, că e o meserie grea şi… cam atât, urmând ca după a doua sau a treia întâlnire câţiva să fie hotărâţi sa ne urmeze meseria. «Mie îmi place la arhitectură. Chiar dacă nu o să fim arhitecţi, ne foloseşte ca să nu mai dăm mulţi bani pe muncitori», ne-a spus Luca, unul din elevi.
Macheta i-a entuziasmat cel mai mult. Ba chiar, una dintre fetiţe (Erika) mi-a tot repetat de-a lungul a câtorva întâlniri că ea ar vrea sa construiască o Casa Poporului, că s-a apucat, că o are acasă. Am încurajat-o, dar nu prea îmi venea să cred (ştiind că la vârsta lor fanteziile cu minciunelele şi cu planurile puse în practică se întrepătrund pe undeva). Tare mi-a fost mirarea când m-a pus să cobor cu ea în vestiar şi am dat de o machetă-oraş cu Casa Poporului, Mega Image, hoteluri, spitale şi tot ce e nevoie. Pe stradă-Godzilla! Nu mă aşteptam la atâta pasiune. Ba, mai mult, Clara, o fană Harry Potter, a venit cu o şcoală Hogwarts.
După ce s-a strâns o masă mare-mare de machete de la toţi elevii, ne-am gândit la un concept al oraşului şi am ales ca acesta să se numeasca Eco City şi să fie un oraş ecologic. Totul pare a fi hi-tech (am auzit de la Jeremy termeni fel de fel precum «magnetism negativ» ş.a. care, sincer, ne-au făcut să ne simţim până şi noi depăşite). Oraşul are reguli foarte stricte cum ar fi:
«Legea nr. 1: Nimeni nu are voie să folosească generatorul oraşului după ora 9:30 seara, până la ora 6:00 (dimineaţa).
Legea nr. 2: Nu se face contrabandă.
Legea nr. 3: Nimeni care lucrează la recoltă sau la centrală nu are voie să lipsească mai mult de 5 zile.
Legea nr. 4: Nimeni nu are voie să aibă mai mult de 151 la glicemie.»
De la legea cu glicemia a pornit o întreagă «propagandă anti bomboanele M&Ms» cu procente clare şi dovezi cum că acestea au vreo 89% coloranţi şi doar 0,01% ciocolată. E drept, au existat şi tabere aliate împotriva ideii de oraş eco. Iată câteva argumente: «Sincer, nu îmi place Eco City. Nu este prea multă libertate în el, nu poţi să bei sucuri acidulate şi chestii de genul ăsta.», spune Mişa. La polul opus, Jeremy, cel preocupat de tehnică şi nutriţie, a declarat: «Îmi place să fac noi idei pentru oraşul nostru Eco City, dar nu îmi place că ceilalţi vor să facă oraşul neecologic Libertz City şi mă necăjesc că sunt prea ecologic, dar eu la fiecare două luni beau unu`-două sucuri neecologice.»
Orele devin din ce în ce mai animate, mai pline de discuţii (uneori în opoziţie) şi chiar suntem curioase cum va ieşi în final oraşul lor, mai mult sau mai puţin ecologic sau high tech.”
Şcoala Gimnazială Nr. 150, Sector 5, clasa a IV-a E, învăţătoare: Cezarina Psatta, arhitecţi voluntari: Lucian Călugărescu, Alexandra Mihailciuc
Cezarina Psatta, învăţătoarea de la Şcoala Gimnazială Nr. 150, ne ţine la curent în fiecare săptămână, pe blogul clasei, cu ce se mai întâmplă la ora De-a Arhitectura în Oraşul meu, predată cu ajutorul arhitecţilor voluntari Lucian Călugărescu şi Alexandra Mihailciuc. Mai jos, câteva fragmente.
La final de martie: „A început munca adevărată, iar aceasta presupune să ne ridicăm mânecile, să ascultăm, să înţelegem, să ne gândim la etapele de realizare, să fim atenţi la indicaţiile Alexandrei şi ale lui Lucian. Aracet, mult aracet, foarte mult aracet, mâini albe şi lipicioase, protecţie pentru haine, lavete, distracţie şi… iată că oraşul nostru începe să se nască din munca celor 24 de elevi sănătoşi azi (5 bolnăviori: Alexia, Radu, Şerban, Ştefan, Miranda, se bucură probabil de imaginile oferite).
Sper că aracetul nu a ajuns pe haine… şi că munca la căsuţele nostime v-a plăcut.”
La început de martie, lucrurile devin serioase: „Începând cu această săptămână suntem nevoiţi să secretizăm activităţile din ora de arhitectură, pentru că începem construirea machetei care va intra în concurs, alături de zeci de alte proiecte.
Ce nu e secret?
1. Lucian are o altă înfăţişare. Nu l-am recunoscut nici eu, tuns şi fără bărbuţa de artist. E acelaşi tânăr voluntar, inteligent, calm şi priceput, iar Alexandra are un zâmbet cuceritor.
2. Avem povestitori care au început să strângă idei.
3. Copiii sunt tare pricepuţi şi creativi.
4. Voluntarii vin cu plăcere la noi în şcoală.
Mulţumim, Alexandra şi Lucian pentru lecţie.”
În februarie: „Astăzi, prietenii noştri arhitecţi ne-au pregătit noi surprize, experienţe şi informaţii. Copiii au lucrat în echipe, cu sarcini diferite la început. Am descoperit, la pas, cu ajutorul hărţii, cele mai interesante străzi şi locuri din zona centrală Piaţa Romană, am mers cu metroul, unii pentru prima oară în Bucureşti. Casa Ion Mincu a fost gazdă primitoare şi prilej de întoarcere în timp, în timpul bunului gust şi al oamenilor de valoare, al încăperilor secrete.
Pentru toate acestea, muţumim Lucian şi Alexandra.”
Liceul Teoretic Waldorf, Sector 2, clasa a IV-a B, învăţătoare: Nicoleta Benghe, arhitectă voluntară: Elena-Daniela Lazăr
Arhitecta Daniela Lazăr ne povesteşte o emoţionantă întâmplare din cadrul cursului De-a Arhitectura în Oraşul meu, ca dovadă că şi muzica îşi are locul aici: „Alexandru este o minune de copil cu un zâmbet larg şi ochi luminoşi, de culoarea cerului nemărginit, dar are atâta energie că ne-a epuizat pe toţi. Pe doamna învăţătoare, pe colegi, de-a lungul timpului, pe mine de la începutul anului. Se fâţâia în bancă, vorbea, se cerea la toaletă, cerea să bea apă, îşi înghiontea colegul, nu-şi găsea locul şi nu putea să fie atent nicio clipă. Nici la atelier nu era mai cuminte! Să vă spun cum a fost în expediţie? Mai bine vă povestesc altceva.
Într-o zi, l-am rugat să împartă colegilor câte o foaie pentru desen. Apoi, să împartă lipiciurile şi foarfecile. Apoi, să le strângă şi să le pună la locul lor. La sfarşit, l-am lăudat pentru că s-a descurcat foarte bine şi l-am numit asistentul meu personal.
La ora următoare m-a rugat să-l mai las să fie asistentul meu. «Sigur!»
«Dar, doamna Daniela, nu este cinstit să fie numai Alexandru asistentul dumneavoastră.»
«Ba da, pentru că voi sunteţi UCENICII mei. Ce înseamnă să fii ucenic? Zic.»
«Să înveţi meserie de la un maestru.»
«Wow, mă uimiţi!»
«Deci, ucenicii mei, Alexandru este asistentul!»
A venit vacanţa de primăvară (sau de ce a fost vacanţa aceasta) de o săptămână şi ne-am reîntâlnit la ora De-a Arhitectura. Nicoleta, copiii şi eu. Ne-am bucurat sincer să ne revedem. Ne-am îmbrăţişat. Alexandru mi-a şoptit că vrea să-mi cânte la flaut, dacă vreau să-l ascult. «Sigur că da, abia aştept.» Cât şi-a pregătit flautul şi a deschis partitura mi-a mărturisit că a învăţat special pentru mine toate cele patru strofe ale cântecului. S-a sunat! Ochii mari s-au deschis a mirare. Am încuviinţat că poate să cânte şi nu-mi venea să cred cât de frumos interpreta. O mică agitaţie s-a produs în preajma lui, dar el continua să cânte netulburat. Rând pe rând copii şi-au scos flautele şi i-au ţinut isonul lui Alexandru.
Doamne, ce minune! Simţeam cum mi se umple sufletul de bucurie şi ochii de lacrimi.
Ucenicii mei…”
