În decembrie 2018, arh. Cristina-Maria Miu şi arh. Cornelia Gheorgişteanu, voluntare De-a arhitectura, au ajuns la Centrul de plasament „Casa Pinocchio” din Băbeni, judeţul Vâlcea, unde s-au împrietenit cu cei 19 copii cu vârste cuprinse între 10 şi 18 ani în cadrul atelierului de scenografie pe care l-au derulat. În lunile care s-au scurs, continuând întâlnirile cu cei mari și mai mici, cele două arhitecte și-au dorit să ducă la un alt nivel nevoile pe care le-au identificat în interacțiunea cu copiii.
Așa s-a născut ideea proiectului „Aripi în viitor” care a fost prezentat pe 7 februarie 2019 în cadrul evenimentului „Cercul Donatorilor Vâlceni – ediția I” organizat de Fundația Comunitară Vâlcea la Nodmakerspace în București. Donatorii prezenți au întâmpinat cu entuziasm ideea și, crezând în ea, au contribuit cu suma necesară implementării ei.
Cristina ne-a povestit cum au decurs ultimele 13 luni la „Casa Pinocchio” și de ce este atât de important să le oferim copiilor „aripi” către „viitor”.
Povestea copiilor de la Centrul „Casa Pinocchio” din Băbeni, Vâlcea, şi a echipei De-a Arhitectura, a putut continua în decursul ultimelor 13 luni cu ajutorul unui grup de donatori pe care am avut plăcerea să-i întâlnim noi, echipa De-a Arhitectura, pe 7 februarie 2019, la Bucureşti, în cadrul unui eveniment deosebit, organizat de către Fundaţia Comunitară Vâlcea.
Am prezentat la acel eveniment atelierele de scenografie, urbanism și amenajări interioare pe care le aveam în curs de desfăşurare cu copiii de la centru. Le-am povestit celor prezenți la evenimentul de strângere de fonduri despre nevoile copiilor, despre rolul şi rostul nostru în cadrul micii lor comunităţi şi ne-am exprimat intenţia de a rămâne prezenţi în viaţa micilor noştri prieteni și pe viitor.
Cunoscând deja copiii, aptitudinile şi preocupările fiecăruia dintre ei şi luându-le în considerare, am creat şi am prezentat donatorilor un proiect nou, pe care l-am denumit „Aripi în viitor”. De ce „Aripi în viitor”? Pentru că de aripi au nevoie micii noştri prieteni ca să pășească cu încredere în viitor. Au nevoie să capete încredere în ei, să-şi conştientizeze aptitudinile, să creadă că pot oferi ceva societăţii şi că societatea îi primește și îi acceptă cu încredere.
Timpul petrecut alături de copii ne-a ajutat să observăm că au abilităţi practice, că sunt muncitori şi serioşi, că îşi doresc să fie buni profesionişti. Am aflat, astfel, că îşi doresc să lucreze, când vor creşte, în construcţii, în industria alimentară, în turism, în cabinete de întreţinere şi am mai observat că le plac armonia şi frumosul, că îşi doresc să înfrumuseţeze tot ce îi înconjoară.
Observaţiile noastre au funcţionat ca o „ipoteză” a unei probleme de geometrie. Concluzia firească a fost structura propusă de noi pentru proiectul „Aripi în viitor”. Astfel, am gândit acest proiect în două etape:
- pentru prima etapă, intitulată „Structuri din lemn”, ne-am propus să concepem şi să realizăm cu copiii obiecte multifuncţionale din lemn, pe care să le folosim în primă fază ca şevalete, în a doua fază ca suport pentru a expune lucrările artistice executate în grup, de către copii;
- pentru etapa a doua, intitulată „Siluetă de oraş”, ne-am propus să realizăm, în grup, circa 20 de lucrări, picturi în tempera şi acril.
Donatorii prezenţi la evenimentul organizat de către Fundaţia Comunitară Vâlcea s-au alăturat cu drag cauzei noastre şi ne-au oferit posibilitatea de a ne realiza, şi chiar extinde, proiectul nostru cu încă un atelier-excursie.
După cum v-am povestit în articolele precedente (pe care puteți să le citiți aici), în timpul anului şcolar 2018-2019 echipa De-a arhitectura a dăruit copiilor de la centrul „Casa Pinocchio” atelierele de scenografie, de urbanism şi de amenajări interioare.
Proiectul „Aripi în viitor” a debutat la începutul anului şcolar 2019-2020 cu excursia-atelier „Monument, unde eşti?”, care a avut loc, conform dorinţei micilor „beneficiari”, pe 28 septembrie 2019, la Sibiu. Copii şi însoţitori adulţi, am pornit bucuroşi cu autocarul spre destinaţie la ora 8:00 dimineaţa, într-o zi superbă de toamnă. La ora 10:00 ajunseserăm în faţa Muzeului Naţional Brukenthal unde eram aşteptaţi şi primiţi cu braţele deschise spre a ni se oferi turul ghidat al întregului palat. Copiii au fost fascinaţi, au privit îndelung şi în linişte fiecare exponat, au ascultat atent explicaţiile gazdelor. Când străbăteam curtea muzeului-palat spre ieşire, copiii au mai primit, cu încântare, două daruri: biscuiţi cu cremă de cacao din partea gazdelor şi afecţiunea necondiţionată a pisicii-mascotă a locaţiei. 🙂
De la muzeu am pornit pe jos spre locul unde era programată masa de prânz, un mic restaurant situat în imediata apropiere a Parcului Sub Arini. Copiii priveau vrăjiţi clădirile ce bordează pietonalul din centrul oraşului: au observat şi pus întrebări despre fresca cu lei şi lucarnele de la Casa Haller, au identificat plăcuţele cu simbolul de monument de pe clădiri, s-au minunat de multitudinea acestora, li se părea neverosimilă vechimea unor clădiri, priveau vrăjiţi la bogăţia decoraţiunilor de pe faţade, puneau întrebări şi au aflat despre ancadramente, brâie, porţi, curţi interioare, medalioane, blazoane etc.
Tot drumul spre restaurant a fost, practic, o lecţie despre arhitectură veche, monumente, restaurare, patrimoniu, elemente artistice, tehnici vechi de construire. La ora 13:00 am ajuns la masă unde am fost serviţi „ca la mama acasă”. 🙂 Gazdele noastre au fost şi de data aceasta extraordinare: au dat suplimente la fiecare fel de mâncare fiecărui copil pe care „l-au simţit” că şi-ar fi dorit să mai primească încă un pic; trebuie să vă spun că micii noştri prieteni sunt timizi în societate şi nu îndrăznesc să ceară nimic.
După masă am pornit spre locul de desfăşurare a atelierului, zona turnurilor breslelor. Pentru a completa echipa şi a veni cu informaţii de specialitate ni s-a alăturat domnişoara arhitect Martha Toth, voluntar De-a Arhitectura din Sibiu. La cererea copiilor, încântaţi de vremea frumoasă şi de ineditul mediului construit, am ales să ne întoarcem făcând un mic ocol pe strada Mitropoliei. Copiii au primit explicaţii despre Catedrala Sfânta Treime, au observat cadranul ceasului solar de pe faţada Oficiului Poştal, au aflat despre cariatide şi le-au putut vedea pe faţada Casei cu Cariatide, au vizitat Biserica Reformată, au admirat faţadele Muzeului de Istorie (Casa Altemberger), ale Muzeului de Etnografie Universală Frantz Binder, s-au oprit la Pasajul Scărilor şi, evident, pe Podul Minciunilor, unde Martha le-a spus povestea structurii pe care pășeau. Am mers apoi spre Turnul Sfatului, am trecut pe lângă Casa Lutsch, din nou pe lângă Casa Haller, am ajuns la Casa Generalului, am străbătut Strada Arhivelor oprindu-ne de nenumărate ori, fascinaţi de minunile arhitecturale ce o bordează. Am trecut prin Piaţa Friedrich Schiller, am ajuns în faţa restaurantului Pardon, al cărui nume a stârnit amuzamentul copiilor.
Am ajuns în aria de desfăşurare a atelierului, ne-am împărţit în echipe, am marcat traseele şi reperele pe hartă, ne-am folosit de bucăţi de carton decupate pe post de aparate de fotografiat, pentru a exersa încadrarea obiectivului, am făcut şi fotografii cu cele câteva telefoane dotate cu camere de luat vederi pe care le aveam în cadrul grupului; copiii i-au pus întrebări Marthei care i-a lămurit îndelung.
Povestea şi rolul fiecărui turn al breslelor le-au aflat tot de la Martha. Se făcuse ora 18:00 şi copiii, deşi obosiţi, nu s-ar fi dat duşi; cu greu ne-am despărţit de Martha, devenită deja prieten bun al micii noastre comunităţi, şi am urcat în autocarul ce ne aştepta la doi paşi, în imediata apropiere a Turnului Gros. Pe drumul de întoarcere, înainte de Gura Lotrului, copiii întrebau deja dacă nu mai putem face încă o excursie. 🙂
Am stabilit împreună cu domnul director Mihai Ghebrea, în funcţie de programul copiilor, ziua de 8 noiembrie 2019 ca dată de începere a atelierelor „Structuri din lemn”. Trebuie să ştiţi că micii noştri prieteni sunt destul de ocupaţi, participă, însoţiţi mereu de către domnul director, la tot felul de activităţi şi concursuri care se desfăşoară în ţară şi cam de fiecare dată se întorc cu lauri.
Prin urmare am ajuns la centrul de plasament pe 8 noiembrie, vinerea, ca de obicei, la ora 15:00, împreună cu Cornelia. Copiii ne aşteptau. Ne-am bucurat cu toţii de revedere. Am povestit despre şcoală, despre păţanii, noutăţi… ca prietenii vechi. 🙂 Am început să vorbim despre proiect, am luat foi şi am desenat împreună conceptul structurilor din lemn, analizând toate aspectele: materiale, dimensiuni optime raportate la scara umană şi la dubla funcţiune, tehnologie de execuţie, necesar de materiale şi de unelte (cu listele de cantităţi eram deja toţi familiarizaţi de la atelierele de amenajări interioare pe care le parcurseserăm cu aproximativ jumătate de an înainte).
Vorbind despre dubla funcţiune a structurilor din lemn, aceea de şevalet şi aceea de suport pentru expunerea lucrărilor pictate, copiii au început să vină cu idei şi întrebări de genul: „Ce frumos ar fi dacă am picta tricouri!”; „Cum se pictează pe tricouri?”; „Cum se face să nu se decoloreze la spălat un tricou pictat?”; „Dacă am picta pe farfurii?”; „Dar pe ghivece din lut ars?”; „Cu ce putem picta pe un ghiveci din lut, astfel încât desenul să nu fie afectat de umezeala rezultată din udatul florilor?”; „Tocătoarele din lemn, pictate, ar fi nişte decoraţiuni potrivite pentru o bucătărie!”; „Putem picta pe tocătoare din lemn? Şi dacă da, cu ce?”, şamd.
La începutul tirului de întrebări, noi, arhitecţii voluntari ne-am speriat puţin; şi Cornelia şi eu am avut acelaşi gând, cam în același timp: „Oare ştim să le răspundem la tot ce vor să afle?”. Apoi, ne-am trezit explicându-le cum se vopsesc tricourile cu vopsele acrilice, cum se lasă la uscat până a doua zi şi apoi se stabilizează vopseaua cu ajutorul fierului de călcat încins, cum se lăcuiesc ghivecele din ceramică şi bucăţile din lemn după ce se vopsesc cu tempera. Oricum, amândouă eram mai mult decât încântate de bogăţia ideilor copiilor, aşa că am hotărât pe loc să pictăm pe toate tipurile de obiecte şi materiale enumerate de copii.
Deja aveam în minte plusul de interes al publicului pentru varietatea obiectelor decorate expuse şi eram mândre ca orice mame când observă ingeniozitatea propriilor copii. 🙂 V-am mai povestit că, petrecând după-amiezile de vineri printre copii şi desfăşurând cu ei atelierele ca activităţi similare jocurilor de societate practicate în timpul liber cu propriile familii, se întâmplă să avem sentimente materne pentru micii noştri prieteni.
Timpul a curs repede si ne-am trezit că se făcuse ora 19:00, ora la care copiii din centru iau cina. A trebuit, deci, să ne luăm la revedere, cu îmbrăţişări îndelungi, şi am pornit amândouă spre Râmnicu Vâlcea, fericite.
Deoarece clădirea Centrului de plasament „Casa Pinocchio” a intrat, la jumătatea lunii noiembrie, în reparaţii şi renovări, a trebuit să întrerupem pentru un timp desfășurarea atelierelor. Reparaţiile au durat mai mult decât se preconizase pentru că au apărut ceva probleme neprevăzute: în timpul lucrărilor de execuţie au fost descoperite nişte defecţiuni la instalaţii, lucru destul de des întâlnit la intervenţiile pe clădiri existente, dar care au întârziat renovarea centrului. Domnul Director Mihai Ghebrea ne-a ţinut la curent cu stadiul lucrărilor de reparaţii, aşa că, imediat ce toate acestea s-au încheiat, ne-a anunţat și am reluat activitățile.
La începutul lunii februarie 2020 am reluat desfăşurarea atelierelor săptămânale, vinerea, în intervalul orar 15:00-19:00. Atelierele de „Structuri din lemn” s-au desfășurat pe 7, 14 şi 21 februarie. La primul atelier ne-am mişcat timid, copiilor le era teamă să nu strice materiale, le era teamă să nu se strice bormaşina, balamalele, bomfaierele, le era frică să nu se lovească sau rănească unul pe altul. Ştiam că se iubesc precum fraţii şi că îşi poartă de grijă unul altuia. Acum am observat că sunt foarte grijulii cu orice obiect, că preţuiesc orice lucru ca fiind rezultat din munca cuiva.
Pentru următoarele ateliere am apelat, pentru încurajarea copiilor, la ajutoare. I-am luat cu noi pe colegul meu de birou, arhitect stagiar Victor Andrei, şi pe Vlad, fiul meu în vârstă de 16 ani, şi i-am integrat în echipă. Soţul Corneliei, Mihai, a venit şi el, în calitate de expert în lucrul cu lemnul şi în utilizarea corectă a uneltelor. Victor, voluntar De-a arhitectura din septembrie 2019, a avut rolul de a încuraja copiii mimând lipsa de experienţă în lucrul cu lemnul şi „învăţând” să lucreze în echipă cu ei, iar Vlad, care participă cu plăcere de mult timp la activităţile De-a Arhitectura şi care îi cunoaşte pe copii de ceva vreme, cu câţiva dintre ei ajungând să fie prieten bun, a intrat în joc pe post de coechipier cam de aceeaşi vârstă şi „la fel de” novice. 🙂
Treaba a mers mult mai repede în felul acesta. Copiii au căpătat încredere şi, încurajaţi de către Mihai şi simţind ajutorul „de nădejde”, s-au destins şi deschis brusc. Ionuţ a descoperit că poate lucra foarte bine cu bormaşina şi cu bomfaierul; Ramona a măsurat cu precizie şi a învăţat să folosească vinclul şi creionul de tâmplărie; Cătălin a realizat că e foarte priceput la măsurat cu ruleta şi cu rigla metalică; Edi ne-a uimit, a demonstrat reale abilităţi descurcându-se rapid şi bine în orice împrejurare, a măsurat, a tăiat, a dat găuri cu bormaşina, a fixat colţare şi balamale; Petronela, Andrada, Florin și Marian au fost, ca de obicei, oriunde era nevoie. Toţi au ţinut, au fixat, au şlefuit, au înşurubat.
Pe 28 februarie şi pe 6 martie 2020 am mers la Băbeni, de data aceasta fără Vlad şi Mihai, dar cu Cornelia, Victor şi Maria, pentru atelierele „Siluetă de oraş”. Victor este pasionat de desenul liber. Maria este copilul voluntar din echipa De-a Arhitectura, înscris în proiectul „Aripi în viitor” încă de la început. Are 16 ani şi pictează de când avea 5 ani. Participă şi ea, ca şi Vlad, cu plăcere, de mult timp, la activităţile asociației. Când a fost creat proiectul „aripilor”, echipa De-a Arhitectura i-a dat rolul de coechipier al copiilor din centru, de aceeaşi vârstă cu mare parte dintre ei, dar cu experienţă în reprezentări grafice şi tehnici de desen. Noi, arhitecţii voluntari, am intuit posibilitatea blocajelor pe care copiii le-ar fi putut simţi din cauza lipsei de experienţă în lucrul cu vopselurile şi am imaginat rolul de coechipier îndrumător al Mariei.
Am ajuns astfel împreună cu Maria la primul atelier „Siluetă de oraş”. Copiii ne-au întâmpinat bucuroşi, am mers în sala de studiu, locul de desfăşurare al activităţilor noastre, am făcut prezentările dintre copii şi Maria. În timp ce scoteam materialele şi aşezam structurile din lemn ca şevalete şi eram gată să începem lucrul, Maria, încercând să deschidă o sticlă cu tempera albă, a reuşit să redecoreze (a se citi să albească): masa pe care aşezaserăm ordonat materialele, pe Edi din cap până în picioare, pe mine, ce-i drept incomparabil mai puţin decât pe Edi, şi a reuşit să îşi modifice şi ei însăşi ceva din culoarea părului! Prima secundă a fost de suspans. Imediat, toţi copiii au sărit să o ajute pe Maria şi aşa s-a spart gheaţa. În 5 minute, totul, exceptând podoabele capilare ale celor stropiţi, era curat, iar copiii formau cu tot cu Maria o echipă unită.
Din acel moment lucrurile au mers strună. Pânzele de desen, cartoanele de desen, ghivecele din ceramică, tricourile, tocătoarele şi tăvile din lemn au devenit punctele de interes în jurul cărora ne învârteam cu toţii, adulţi şi copii, precum albinele. Fiecare făcea câte ceva: unul lucra la crochiul unui obiect, altul completa un desen, celălalt amesteca culorile pentru a obţine o nuanţă anume, cineva dădea fondul, altcineva aplica stropi de culoare. Paletele pentru pictură, realizate din material lemnos, destinate iniţial amestecării culorilor, s-au dovedit a fi tentante ca obiecte menite a se constitui în suport pentru componenta artistică, aşa că majoritatea a decis că acestea vor fi pictate. Am amestecat culorile în ghivecele pentru răsad pe care le achiziţionaserăm pe post de pahare din carton la preţ rezonabil. Numărul obiectelor artistice realizate spre a fi prezentate la expoziţia cu vânzare ce va încununa munca echipei pentru proiectul „aripilor” a crescut în acest fel la 34, făcând, poate, mai uşor de îndeplinit, dorinţa copiilor de a merge într-o nouă excursie-atelier.
Copiilor le-a plăcut foarte mult să deseneze și să picteze pe tot parcursul atelierelor „Siluetă de oraş” şi mare parte din desene redau cu acurateţe imagini din timpul atelierului-excursie de la Sibiu, cadre întipărite în minte şi în suflet de copil.
Anastasia şi Ştefana, fiicele de 12, respectiv 11 ani, ale Corneliei, şi Rareş, vărul de 13 ani al Mariei, şi-au dorit să se implice și ei în îndeplinirea visului copiilor de la centru, aşa că au dat o mână de ajutor şi pe 7 martie au realizat împreună încă 6 lucrări pe care ne-au rugat să le expunem spre a fi vândute împreună cu lucrările copiilor. Le-am primit cu drag şi le-am mulţumit în numele nostru, al tuturor.
Vernisajul expoziţiei ar fi trebuit să aibă loc cu o săptămână înainte de Paştele ortodox. În condiţiile actuale de evoluţie a pandemiei și a măsurilor luate de Ministerul Educației și Cercetării, evenimentul nostru se amână până la reînceperea activităților De-a Arhitectura, care a anunțat încă de pe 10 martie 2020 suspendarea tuturor activităților [directe cu copiii] în această perioadă.
Mulțumim Centrului de plasament „Casa Pinocchio” din Băbeni, judeţul Vâlcea și domnului director Mihai Ghebrea, Fundației Comunitare Vâlcea și donatorilor, voluntarilor implicați în buna desfășurare a activităților: arh. Victor-Bogdan Andrei, elevilor Maria-Sanda Cristescu și Vlad-Mihai Miu, celor două arhitecte devotate, Cristina-Maria Miu și Cornelia Gheorghişteanu și, nu în ultimul rând, copiilor de la centru, care ne-au molipsit cu entuziasmul lor și ne-au primit alături de ei.
*Profesorii şi voluntarii noştri fac tot posibilul să fotografieze doar copiii ai căror părinți sau tutori legali şi-au dat acordul scris pentru aceasta. Totuşi, dacă dintr-o eroare copilul dumneavoastră apare în vreuna dintre imagini şi nu vă doriţi aceasta, ne puteţi scrie la office [at] de-a-arhitectura [punct] ro şi vom remedia eroarea.
Text: arh. Cristina-Maria Miu, Vlad-Mihai Miu
Editor: antropolog Gabriela Anghel, arh. Monica Popescu
Fotografii: arh. Cristina-Maria Miu, Vlad-Mihai Miu, Fundația Comunitară Vâlcea