Pe 16 noiembrie 2013, psihologul american Alfie Kohn a susținut la București două conferințe, la Hotel Intercontinental. Evenimentul – organizat de „Totul despre mame” și Monica Reu, trainer de comunicare non-violentă – a cuprins două teme: „Unconditional parenting” (Iubire necondiționată în educarea copiilor) și „Şcolile pe care le merită copiii noştri (educație progresistă versus învățământ tradițional)”.
Colega noastră arh. Corina Croitoru, membru fondator De-a Arhitectura, a participat la eveniment și ne-a povestit despre educația progresistă și cum De-a Arhitectura deja urmărește aceste principii prin cursul „De-a arhitectura în orașul meu” care se desfășoară în acest moment în școli.
Am participat cu multă curiozitate la Conferința lui Alfie Kohn, sâmbătă și am plecat de acolo inspirată, cu poftă de treabă pentru proiectele noastre, cu încredere că facem bine ce facem deja pentru copiii care sunt înscriși în programul „De-a arhitectura în orașul meu”.
După cum știm toți, înțelegerea felului în care învață copiii, dar și a modului în care școlile le pot facilita procesul de învățare, a evoluat mult în ultimele decenii. Au apărut multe școli și cursuri alternative, complementare, însă din nefericire, în majoritatea școlilor încă se pune accent pe memorarea informațiilor și nu pe înțelegerea ideilor pornind de la miez către exterior. Copiii sunt de cele mai multe ori priviți ca niște bureți care absorb informații, nu ca participanți activi la procesul de învățare.
Foto: Totul despre mame
Învățarea, atât la copii, cât și la adulți, presupune reintepretare.
Suntem rugați să facem un exercițiu de imaginație: să vedem cu ochii minții cum se desfășoară o oră într-o clasă care se bazează pe educația progresistă. Este o clasă cu mese și scaune mobile (căci mobilier fix înseamnă ascultare, obediență), cu copii de 6 ani care învață la istorie despre un război pe mare din evul mediu. A doua zi dimineața copiii dau mesele la o parte și desenează cu scotch pe podea forma unei bărci, dar nu pot „urca” în ea până nu știu cât de mare e barca, dacă îi ține pe toți… Profesoara i-a lăsat să se gândească cum să afle, cum să măsoare și, după ce ei ajung să măsoare cu palmele și picioarele, abia atunci le introduce noțiuni, le dă metrul să măsoare și le vorbește despre unitățile de masură. Tot procesul a durat 3 zile. Profesoara nu numai că a predat unitățile de măsură, dar a așteptat ca copiii să înțeleagă la ce sunt bune unitățile de masură în viața reală. Copiii, de fapt, au inventat în felul lor conceptul de măsurare, deși au inventat ceva ce exista, e important că ei înșiși au trecut prin acest proces. Profesoara a fost curajoasă și răbdătoare, curajoasă pentru că nu s-a ținut de program, ci a urmărit interesul copiilor, și răbdătoare pentru că a așteptat ca ei să descopere și să învețe singuri. Acest proces nu e numai „hands-on”, ci și „minds on”, căci istoria e combinată cu matematica, cu arte, este un proces interdisciplinar.
Un exercițiu similar referitor la unitățile de măsură experimentează și copiii care sunt în cursul „De-a arhitectura în orașul meu”. Învață practic cum se reduce la scară folosind o sfoară și un omuleț Lego. Din păcate, însă, timpul de desfășurare a cursului nostru, o oră pe săptămână, nu le permite copiilor să descopere în ritmul lor. Le dăm totuși copiilor un curs transdisciplinar, care leagă noțiunile din toate materiile studiate de ei. Îi ajutăm, deci, să aibă o viziune de ansamblu, să își explice noțiuni învățate la matematică sau științe, etc. în mod practic, concret. Interesul nostru este ca elevii să gândească, să încerce, să experimenteze, nu să dea răspunsuri corecte.
În gimnaziu este foarte important ca elevii să lucreze în grupuri mici.
În următorul exercițiu suntem rugați să ne imaginăm copii de gimnaziu care au fost sfătuiți să își pună întrebări despre ei, personal, și apoi despre lume. Au lucrat în echipe încercând să caute răspunsuri. Următorul pas a fost să vadă ce legături există între ei și lume. Au colaborat până au găsit o temă comună ce reunea mai multe probleme și aceasta a devenit curricullum pentru un an.
În educația progresivp propusă de Alfie Kohn, curricullumul este rezultatul unor întrebari ale celor ce vor învăța și nu o listă de lucruri care trebuiesc bifate. Copiii din exemplul de mai sus și-au adaptat tema în toate disciplinele pentru a găsi răspunsuri cât mai variate și mai complete.
De ce nu o educație tradițională:
- O mare parte din materialul pe care trebuie să îl memoreze copiii este repede uitat, în 10 ani rămân foarte puține informații și detalii.
- Doar pentru că știi o mulțime de informații nu înseamnă că ești deștept!
- Temele sunt un mod excelent de a preveni copiii să gândească.
- Cu cât este mai tradițională școala, cu atât imaginația este oprită.
- Educația tradițională nu are contact cu realitatea: nu predăm fracții, ci doar fracții într-un context, cu o utilitate, și atunci vor fi mult mai ușor și pe termen lung înțelese.
- Testele standardizate nu arată la ce mai are copilul să învețe, ci sunt axate pe competiție, cine e câștigător și cine pierde: copii, profesori, școli. Testele arată capacitatea de memorare și nu capacitatea de gândire, de imaginație, creativitate. În schimb, dacă un profesor urmărește un grup de copii lucrând, poate trage concluzii mai valoroase despre ce pot și ce știu copiii și unde pot fi ajutați.
- Sistemul de notare este similar cu recompensele și pedepsele care determină copiii să se concentreze pe premiu (să iau 10), nu pe proces (să învăț ceva ce mă interesează). Important este ca sistemul de învățământ să ne mute de la competiție către colaborare.
Ce înseamnă o educație progresivă:
- Toți copiii merită să fie creativi și critici, nu ascultători, nu testați să vadă ce nu știu, nu să ia notițe, nu să primească informație și să fie pasivi.
- Educația progresivă își dorește ca elevii să ajungă oameni „buni”, nu numai „școlari” buni.
- Elevii sunt mai dispuși să învețe ce li se pare interesant.
- Curricullumul este organizat în proiecte și probleme, nu în materii separate.
- E important să îi facem pe copii să lucreze împreună, să coopereze, să lucreze ca o comunitate.
- Îi lasă pe copii să ia decizii, să și le asume, căci așa învață să ia decizii pe viitor.
- Copiii se strâng în grup cu profesorul, discută idei, probleme comune, găsesc rezolvări comune.
Ce se poate face cu copiii care sunt în sistemul tradițional? Ce pot face părinții?
- Părinții pot compensa în timpul petrecut cu copiii cu ce știu că nu se face în „tradițional”. De exemplu, dacă nu sunt lăsați să aleagă ce să citească, părinții pot merge cu copilul la o bibliotecă să își aleagă, să îl învețe să aleagă.
- Părinții sunt sfătuiți să nu vorbească niciodată de note, ci de științe, despre conexiuni între materii, despre plăcerea de a descoperi ceva nou.
- Până la liceu copiii ar fi bine să se concentreze pe „real learning” [n.e. din engleză: învățare reală, învățarea ca o abilitate de viață] și apoi să aleagă acele materii la care să aprofunze pentru a intra la facultate.
- Referitor la teme: studiile spun că elevii urăsc temele pentru că se simt forțați, nu mai au timp să facă ce le place, le oprește curiozitatea. Nici un studiu nu a arătat vreun beneficiu pentru temele de pânp la liceu. Alfie Kohn spune că e decizia părinților asupra timpului de acasă, că școala nu are niciun drept asupra timpului liber al copilului.
La cursul „De-a arhitectura în orașul meu” întâi observ și descifrez, apoi construiesc și prezint. Arhitectura e greu de explicat în cuvinte şi concepte, dar uşor de înţeles prin experienţă directă, şi „a învăţa să vezi mediul construit” e prima abilitate pe care vrem să o formăm copiilor. De aceea, expediţiile în oraş (şi în jurul şcolii) sunt foarte importante pentru această „materie”. La fel de importante ca şi aplicarea practică a noţiunilor descifrate cu acest prilej. Copiii sunt foarte implicaţi și interesați de partea practică şi de partea de explorare din cursul nostru, pentru că tocmai de lipsa acestora suferă învăţământul tradiţional. Ce îi captivează și motivează este lucrul cu concretul și utilizarea unor noțiuni din materii diferite pentru a rezolva o problemă dată, ceea ce îi face să înțeleagă rostul lor în lumea reală.
Text: arh. Corina Croitoru
Editor: arh. Monica Popescu
Fotografii: arh. Corina Croitoru, Totul despre mame