Raluca Iacob, manager cultural

Revenim la final de 2017 cu un nou interviu din seria PROFESIONIŞTII lansată în 2014. Raluca Iacob este fondatoare a asociaţiei „MetruCub – resurse pentru cultură”, ce coordonează proiectul „Susține cultura în educație”, iniţiativă la care Asociaţia De-a Arhitectura este organizaţie parteneră. Cu un titlu neobişnuit pentru cei care privesc acest domeniu cu scepticism, acela de manager cultural, Raluca reuşeşte să conecteze indivizii şi să pună într-o reţea oameni şi asociaţii care vor şi pot să aducă mai multă cultură în mediul şcolar. Raluca a fost de acord să ne răspundă la întrebările din seria Profesioniştii, lucru pentru care îi mulţumim! Citiţi şi fiţi inspiraţi!

„De-a managerul cultural”:

Descrierea interlocutorului (nume, prenume, meserie, vârstă, o realizare cu care se mândreşte)

Raluca Iacob, 34 de ani, manager cultural. Lucrează de 10 ani în organizații pentru care artele și patrimoniul sunt chei pentru dezvoltarea personală și pentru comunități. În 2012 a înființat, alături alte două colege, „Asociația MetruCub – resurse pentru cultură” și de atunci pune umărul și capul la construcția acestei organizații. Se mândrește cu pasiunea pe care o investește în tot ce face, dar mai ales cu momentele în care a reușit să fie parte din echipe care au avut rezultate care au contat, cum au fost cele care au generat strategia culturală a municipiului Timișoara, apoi echipa din Ministerul Culturii, alături de care în 2016 a dezvoltat strategia pentru cultură și patrimoniu național, și nu în ultimul rând rețelele de lucru care au dus înainte inițiativa „Susține cultura în educație” din 2013 în 2017. 

Când erai copil care era jocul, activitatea preferată?

Mai întâi am fost un copil foarte vesel și dezinhibat și îmi plăcea să dansez, să trag de mânecă alți copii să intre în jocul meu, dar apoi am devenit destul de introvertită și m-am afundat în lectură, compuneam poezii și povești. Am suferit destul de mult datorită faptului că purtam ochelari și a unui strabism în copilărie. De fapt, nu direct datorită lor, ci fiindcă în general copiii erau destul de răi cu cei care arătau diferit de ei, iar asta durea. Nu țin minte ca în afara de părinți vreun adult să îmi fi luat apărarea, mie sau altora care eram agresaţi mai în joacă, mai în serios. Asta cred că mi-a alterat spontaneitatea și deschiderea față de alți copii și mi-a schimbat jocurile preferate. Când am început să fiu mai stăpână pe timpul și deciziile mele de petrecere a timpului liber, deci undeva la sfârşitul gimnaziului, am ales acele jocuri care mă ajutau să ies din cochilia pe care mi-o construisem ca să mă protejez: am făcut cursuri de teatru și de fotografie, mi-am expus ideile pe marginea cărților pe care le citeam. Un moment important a fost copilăria fratelui meu, care este mai mic cu șase ani decât mine și care a avut șansa să crească cu Lego (erau anii ’90). M-au fascinat cuburile acelea, care îți ofereau atâtea posibilități și cred că dacă aș fi fost mai mică, ar fi devenit jucăriile mele favorite, dar eu eram deja în altă etapă, captivată de cărți, scris, fotografie etc, și pierdusem cred o parte din capacitatea aceea de imaginație fără prea multe granițe, specifică copiilor care nu au încă 7 ani.

A anticipat acest joc cariera de mai târziu sau o realizare importantă din viaţa ta de adult?

Pentru mine jocul a fost ceva serios, pentru că eram conștientă că este un exerciție în expresia de sine și o formă de a găsi alți copii care să aibă aceleași căutări. Știu că poate sună puțin pretențios, dar am fost de mică un copil foarte conștient de propria persoană și care a înfruntat realitatea cu curaj și dorința de a fi parte din ea. Jocul cu cuvintele și imaginația care zbura prin lectură au fost forma cea mai la îndemână de a fi liberă. Firea mea cred că de fapt a fost artificial introvertită, pentru că de fapt sunt o persoană spontană și expansivă, care iubește jocurile fizice – dans, sport, teatru etc. Pe la 9 ani am început să joc șah, care mie mi se părea un joc fascinant, viu și alert, deși din afară pare liniștit, eventual anost și foarte cerebral, iar această schemă exterioară de percepție este foarte constrângătoare. Eu am jucat șah așa cum aș fi dansat un dans complex. În sufletul meu, cred că asta și făceam. Până la urmă, ca să scurtez puțin discuția, cred că jocurile care m-au definit au fost șahul și lectura, dar cheia de înțelegere a acestora e diferit de cea care circulă ca stereotip. Pentru mine a adopta jocuri profund cerebrale și introverite a fost o alegere revigorantă și foarte pasională. În mintea mea dansam și alergam, așa cum o fac și acum când îmi pun abilitățile analitice la lucru.

Care dintre sfaturile date de părinţii tăi te-a ajutat ulterior în carieră? Cum îi sfătuieşti şi tu pe cei mici?

Părinții mei sunt ambii oameni foarte muncitori, care s-au definit într-o mare măsură prin meseria pe care o practică. În plus, sunt antreprenori, care este o atitudine, după părerea mea, una care se transmite prin exemplul personal, mai mult decât prin orice sfat. Ei mi-au arătat de câtă muncă e nevoie pentru a realiza ceva, orice, bine, dar mai ales dacă ai o idee pe care vrei să o vezi transformată în realitate. Unul dintre lucrurile pe care nu a fost nevoie să mi le spună, dar pe care le-am înțeles în timp, a fost că e mult mai greu să îți realizezi propriile idei și proiecte, decât să execuți ideile și proiectele altora. Viața este dificilă pentru cei care cred că o bucățică de lume ar fi bine să fie așa cum ei și colegii lor o văd. Nu e atât vorba de dificultatea de a fi maestru în exercitarea unei abilități, ci de forța pe care trebuie să o ai pentru a imprima un sens, un corp de valori, o soluție care reflectă nu doar niște abilități tehnice, ci şi un anumit rost al lucrurilor. Părinții mei mi-au oferit foarte multă libertate și încredere în deciziile pe care le-am luat. Ce e drept, și eu am fost încăpățânată și m-am lăsat greu modelată, dar ar fi putut să opună rezistență și nu au făcut-o. Din contră, m-au susținut tot timpul. Nu am copii încă, dar cred un sfat bun (și pe care eu l-am primit, dar am ales să îl ignor mult timp) pentru ei va fi să fie mai realiști cu resursele pe care le au atunci când își urmăresc idealurile și să măsoare mai atent pulsul vremurilor atunci când luptă pentru un proiect, pentru o cauză. Și să fie mai blânzi cu ei înșiși și cu cei din jur, pentru că fiecare are o viață aparte și duce niște lupte invizibile pentru ceilalți. 

Care sunt abilităţile de care ai nevoie pentru a fi un bun manager cultural? Şi care dintre acestea ţi-au fost remarcate şi cultivate din copilărie?

Eu mă recomand drept manager cultural, pentru că este profesia care înglobează cel mai bine tot ceea ce fac de 10 ani încoace, dar care la rândul său poate avea multe înțelesuri. Dilema mea din ultima vreme este dacă în lipsa unei organizații culturale efective poți vorbi de management cultural sau dacă noile schimbări de nume – curator, administrator, lider cultural mai înseamnă ceva în contextul nostru de lucru din zona independentă, ca liber profesionist sau ONGist. Mi se pare că abilitatea principală în această lume fragmentată și precară este abilitatea de a vedea în viitor, de a citi semnele și de a începe să acționezi în funcție nu de prezent, ci de ceea ce urmează să vină peste noi, de următorul val. Nu e vorba doar de adaptare – asta e strategia celor pragmatici – ci și de activism și rezistență. Știu că în general se vorbește despre abilitatea de a citi semnele despre viitor ca fiind pasul necesar pentru a te adapta. Și sigur e adevărat. Eu vreau să cultiv ideea că mai important sau măcar la fel de important precum a ne adapta este să citim semnele care ne indică ce va dispărea sau este în risc să dispară și să ne mobilizăm pentru a proteja lucrurile și ideile de care ne pasă, dintre care nu toate sunt compatibile cu orice fel de schimbare și pot dispărea sau să fie „adaptate” până la desfigurare.

Sintetizând, cred că pentru a fi un bun manager cultural trebuie în primul rând să îți pese cu pasiune de anumite lucruri care unesc, creează punți și ocazii de a ne bucura de diferențe și a găsi soluții comune la probleme. Dar pentru că asta nu e o abilitate şi vreau totuşi să răspund mai exact şi la întrebarea voastră, aș zice că exercițiul unei puteri analitice cuplate cu o dorință de adevăr sunt esențiale. Este ceva ce eu am cultivat uneori până la extreme (fizice și psihice pentru mine) și ceva ce a fost remarcat la mine din liceu și cultivat prin rolurile care mi-au fost date sau pe care mi le-am luat. Dar, pentru că eu de fapt nu sunt foarte sigură că sunt încă un bun manager cultural de fapt, aș mai menționa o abilitate esențială, care mi-aș fi dorit să îmi fie mai puternic dezvoltată și încurajată, pentru că acum mă zbat să o regăsesc și cresc: abilitatea de a acomoda perspective diferite într-o lume imperfectă, cu speranța că lucrurile se vor așeza cu bunăvoinţă şi înţelegere pentru neputinţele fiecăruia, dacă știm cum să fim mai relexați, mai bucuroși de lucrurile mărunte și mai capabili să sărbătorim micile victorii. Cred că asta este o abilitate absolut necesară managerilor culturali de cursă lungă.

Cum îi sfătuieşti pe părinţii de acum să îşi educe copilul, pentru a ajunge un bun profesionist?

Cu blândețe, încredere și sfaturi concrete, dar care nu impun un anumit traseu. În plus, cred că i-aș sfătui să le ofere alternative, să îi pună în contact cu diverse posibile cariere – și nu doar cele „la modă” sau disponibile în familie. Cred că copiii caută activitățile care le oferă sentimentul că sunt în siguranță și că sunt apreciați, iar atunci își vor dezvolta acele abilități pentru care au parte de această hrană emoțională. Cred că timpul petrecut cu părinții (sau bunicii, pentru că pentru generația mea distincția a fost de multe ori vagă, rolul matern sau cel patern fiind jucat în multe momente de bunici) este foarte important, pentru că oferă acea bază de încredere în valoarea personală a fiecăruia, indiferent de rezultatele profesionale și valoarea sa socială. Manifestările iubirii părintești, care nu țin cont de rezultatele școlare (sau, mai târziu, profesionale) și a fi prezent efectiv în momentele cheie ale copiilor, mi se par cele mai valoroase cadouri și o plasă de siguranță mai importantă decât o afacere la cheie lăsată moștenire sau un cont plin la majorat. Nu știu dacă asta garantează că copilul va fi un profesionist, dar îi va da puterea psihică și emoțională să răzbată în viață ca un om întreg și care nu poate fi dus ușor de valurile istoriei sau de tentațiile ierarhiilor sociale, iar asta mi se pare o calitate esențială a unui „bun profesionist”.

Cum ar putea un şcolar să fie manager cultural de la această vârstă? Şi la ce consideri că ar putea aplica asta în viaţa sa de zi cu zi?

Cred că managerii culturali buni sunt cei care privesc cu atenţie în jur şi urmăresc ce e de făcut, unde e loc de îmbunătăţire, iar apoi acţionează în acel sens. Cred că şi copiii fac acest lucru şi deşi poate părea pretenţios, cred că pot fi manageri culturali dacă, oferindu-li-se sau capturând ei înşişi ocazia de a realiza o acţiune culturală pentru alţii, o vor face asumându-şi în primul rând rolul de coordonator pentru organizarea unui moment concret – al unui spectacol, al unui concert, al unei expoziţii. Asta înseamnă nu atât a fi şef, ci în primul rând a se gândi de ce e important pentru ei personal, pentru ceilalţi implicaţi şi eventual pentru public, acel spectacol sau concert. Apoi, să discute cu colegii săi şi să faciliteze o discuţie despre rolul fiecăruia şi apoi să se implice cot la cot în realizarea spectacolului.

Pentru viaţa de zi cu zi, a practica managementul cultural din şcoală va însemna că îşi va dezvolta pe de o parte abilităţile de coordonare, gândire strategică şi planificare, dar şi că va afla lucruri noi despre o formă specifică de artă sau un artist, îşi va pune întrebări despre identitate şi expresie, va înţelege diversitatea opiniilor şi felul în care limbaje diferite de comunicare prin forme artistice pot sprijini sau bloca comunicarea dintre oameni şi comunităţi.

Ce ar trebui schimbat în sistemul de învăţământ pentru a ajuta în această direcţie?

Cred că sistemul de învăţământ trebuie să încurajeze lucrul în echipă, iar profesorii să îşi asume în aceste situaţii un rol de facilitare şi de încurajare a punctelor tari ale fiecăruia. Cred că stimularea curiozităţii pentru aprofundarea acelui tip de cunoştinţe către care copiii se simt atraşi este esenţială. De curând cineva apropiat mi s-a plâns că nepotul său de 10 ani nu are răbdare să înveţe pentru şcoală, în schimb stă tot timpul pe telefon, descarcă şi testează aplicaţii şi spune că vrea să înveţe să dezvolte şi el programe şi jocuri video. Atitudinea asta îi sperie pe mulţi, pentru că nu seamănă cu tipul de informaţie pe care ei au asimilat-o când erau de acea vârstă. Pentru mine orice pasiune este un semn bun, de vitalitate şi potenţial de creştere. Cred că dacă interesul pentru mediul digital ar fi încurajat constructiv, de exemplu prin cursuri de programare pentru şcolari, ea ar putea să dea un sens interesului copiilor. În plus, cred că învăţarea ar fi bine să încurajeze identificarea de conexiuni între subiecte. Capacitatea de a vedea legături între teme şi domenii, de a concepe straturi peste straturi de semnificaţii şi ramificaţii, mi se pare esenţială. Poate în acest fel am reuşi să depăşim rigiditatea în gândire, care copiază formalismul disciplinelor şcolare şi ulterior chiar al meseriilor şi sectoarelor administrative, care nu văd decât rar conexiuni între, de pildă, cultură – educaţie – mediu – sănătate – urbanism. Sau, dacă văd, nu există capacitatea de a acţiona integrat, pentru că programele noastre educaţionale nu sut gândite aşa decât de la nivelul masteratului în sus.

De ce s-ar face copiii de azi, managerii culturali de mâine? Ce satisfacţii aduce această meserie?

Ca orice meserie de management, ea este de fapt un cumul de organizare, gândire strategică, coordonare şi cercetare, capacitate de putere analitică, abilităţi interpersonale şi disciplină de lucru. Nu ştiu de ce s-ar face copiii de azi managerii culturali de mâine. Eu cu siguranţă nu mi-am propus acest lucru şi nici acum nu mă gândesc la ceea ce fac în acest fel. Cred că ajungi să acţionezi ca manager cultural pentru că ai o pasiune pentru cultură ca formă de expresie personală şi comunitară, pentru că ai câteva întrebări personale legate de acest subiect care nu îţi dau pace şi pentru că ai şi dezvolţi un set de abilităţi care te pun pe acest drum. Financiar, ca să spun drept, este un domeniu foarte precar pentru majoritatea managerilor culturali corecţi. Cred că cei care persistă în această meserie peste vârsta de 35 de ani în România au majoritatea un ajutor din familie, fie un partener de viaţă cu resurse financiare mai consistente, fie o moştenire, părinţii etc. Satisfacţiile mi se pare că sunt în primul rând sufleteşti şi spirituale, dar desigur că mai ai şi succese cu anumite proiecte. Dar de ce să amăgesc?! Nu mi se pare un moment bun pentru managementul cultural din România (nu includ aici industriile creative, care sunt pe val momentan), pentru că spre sectorul privat se îndreaptă puţini bani greoi de administrat şi puţini oameni capabili pentru a dezvolta iniţiative cu cap şi de calitate, care să adreseze adevăratele nevoi ale domeniilor culturii, iar în sectorul public ingirenţa politicului şi reglementările greoaie şi restrictive menţin lucrurile la foc minim şi ţin deoparte mulţi oameni capabili. Cred că cei care se pregătesc acum pentru a fi managerii culturali de mâine, o pot face cu aşteptări similare celor care se pregătesc pentru a fi cercetători: muncă multă şi efemer glorioasă, satisfacţia de a răspunde la întrebări fundamentale şi de a dezmorţi minţile şi sufletele unora arătându-le complexitatea realităţii, nevoia de a te coordona cu munca altora şi de a-ţi găsi propria voce şi tonul potrivit pentru a comunica viziunea personală în cadrul unui grup.  

1