PROFESIONIŞTII: Corina Drocaş, profesor psihopedagog

În 2017 adăugăm un nou interviu la seria PROFESIONIŞTII lansată în 2014. Corina Drocaş este unul dintre oamenii cei mai luminoşi implicaţi în cursurile De-a arhitectura, prin rezultatele emoţionante pe care le-a obţinut. A făcut echipă cu arhitectul voluntar Ioana Ciurea, la Cluj-Napoca. Materialele didactice dezvoltate pentru cursul „De-a arhitectura în oraşul meu” au fost adaptate şi utilizate, cu răbdare şi dedicaţie, într-o clasă de copii cu dizabilităţi. Felul în care cursul i-a făcut să îşi dea seama că diversele cunoştinţe dobândite în şcoală au relevanţă şi aplicabilitate în lumea reală, precum şi deschiderea pe care a provocat-o spre oraş a fost benefică pentru elevi şi a adus satisfacţie celor două temerare. Corina a fost de acord să ne răspundă la întrebările din seria Profesioniştii, citiţi şi fiţi inspiraţi!

„De-a psihopedagogul”:

Descrierea interlocutorului (nume, prenume, meserie, vârstă, o realizare cu care se mândreşte):

Corina Drocaș, profesor psihopedagog la Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă Cluj-Napoca, 41 ani, cel mai recent premiu primit – Premiul de merit Profesor, la Gala Voluntarilor De-a arhitectura (o surpriză foarte frumoasă, complet neașteptată).

Când erai copil care era jocul, activitatea preferată?

Am avut o copilărie foarte frumoasă, îmi aduc cu drag aminte de ea și e încă și acum motorul unei bune părți din ființa mea. M-am jucat mult și cu sete, aș putea spune. În curtea din centrul Clujului, pe ulițele satului bunicilor, pe Valea Someșului lângă Dej, o zonă plină de dealuri cu pruni și meri și libertatea absolută de a zburda peste tot, cât era ziua de lungă. Îmi plăceau jocurile în grup, cu cât mai mulți copii (nu am frați sau surori și căutam mereu tovarăși de joacă). Am copilărit în anii ’80, era perioada minunată a jocurilor ușor uitate acum: „Elasticul”, „Țară-țară vrem ostași”, „Câți pași îmi dai împărate” și multe, multe altele. Mă jucam ore în șir cu vecinii mei, se certau părinții cu noi când venea seara și se chinuiau să ne aducă în case.

La țară făceam expediții cu verișoarele mele și copiii vecinilor de acolo, umblam pe dealuri și prin păduri, căutam insecte, șopârle, flori, urmăream vacile și oile la păscut, descopeream lumea, de fapt. Mă consider foarte norocoasă că am avut posibilitatea să cunosc din copilărie lumea satului transilvănean și universul bogat al unei citadele culturale cum e Cluj-Napoca. M-am bucurat de poveștile și cântecele bunicilor și în egală măsură și de tot ceea ce oferea Clujul – muzică, teatru, cărți, sport – părinții mei m-au dus peste tot… Și mi-au insuflat pasiunea lecturii, erau serile lungi de iarnă sau după-amiezele ploioase, când în apartamentul nostru era foarte mare liniște, toată lumea citea…

A anticipat acest joc cariera de mai târziu sau o realizare importantă din viaţa ta de adult?

Cu siguranță jocul a fost foarte important. Am petrecut 12 ani în una dintre cele mai bune școli din țară, Colegiul Național „Emil Racoviță” din Cluj-Napoca, o școală cu standarde ridicate, cu profesori exigenți și cu mentori adevărați. Mă pregăteam să mă îndrept către medicină, mă gândeam la pediatrie sau la stomatologie pediatrică, în orice caz la ceva legat de copii. Dar mi-am dat seama (la timp, aș zice acum) că aceste alegeri nu-mi dau posibilitatea să mă joc cu copiii, aș fi putut să-i ajut, dar nu să-i cunosc. Iar eu voiam să mă joc și acum vreau asta și încă mă mai joc cu copiii, desigur o alt fel de joacă acum.

Joaca din copilărie, curiozitatea nesfârșită m-au dus împreună cu lecturile diverse către Facultatea de Psihologie, voiam să cunosc copiii în profunzime, să înțeleg felul în care se formează gândirea lor, felul în care învață și mai ales diferențele dintre copii, legate de temperament, structură emoțională. Așa am ajuns să aleg foarte conștient secția de Psihopedagogie Specială și să lucrez de la absolvire, din 1998, în aceeași școală, cu copii cu dizabilitate intelectuală și de vreo 10 ani cu copii cu tulburări din spectrul autist. Și încă studiez și încă încerc să înțeleg profund acești copii și să-i ajut să se dezvolte.

Care dintre sfaturile date de părinţii tăi te-a ajutat ulterior în carieră? Cum îi sfătuieşti şi tu pe cei mici/pe copiii tăi?

Părinții mei sunt ingineri, au ținut foarte mult să cresc ancorată profund în realitate, să știu să mă descurc, nu în sensul pervers, șmecheresc, ci în sensul neaoș de a fi capabil să-ți rezolvi singur problemele, să fii independent, să cauți soluții. Mi s-au dat de mică în mână scule, unelte diverse, a trebuit să învăț să citesc scheme tehnice, planuri diverse, hărți complicate. Ca urmare, cred și azi că e foarte important să cultivăm spiritul practic, să ajutăm copiii să înțeleagă la ce le folosesc cunoștințele pe care le acumulează la școală în viața de zi cu zi.

Acasă, am fost încurajată să gândesc singură, să-mi exprim părerea și mi s-a adăpat în continuu setea de cunoaștere, curiozitatea. Mi se spunea că pot să realizez absolut orice îmi trece prin cap, cu condiția să studiez temeinic și să muncesc tenace.

Care sunt abilităţile de care ai nevoie pentru a fi o buna învăţătoare/profesoară? Şi care dintre acestea ţi-au fost remarcate şi cultivate din copilărie?

Un profesor bun ar trebui să fie un model, deși nu e ușor lucru să fii așa. Cred că e nevoie să iubești copiii, asta în primul rând. E nevoie să cunoști foarte temeinic particularitățile de vârstă ale elevilor, să stăpânești metodologia didactică, să fii foarte conștient de momentul din dezvoltarea copilului pe care îl ai în față și să fii capabil să-l stimulezi la maximum, pe fiecare în parte. Și să faci toate acestea fără efort, ba chiar în joacă, o joacă foarte plăcută elevului. Sigur că nu e simplu, e nevoie de foarte mult studiu și pregătire din partea profesorului.

E necesar să pui copiii în situații cât mai diverse, să facilitezi învățarea și în afara cadrului școlii, să legi ansamblul școlii și activitățile ei de societatea în ansamblu. Adică e necesar și să scoți copilul din școală și să-i ghidezi învățarea și la cinema, și la magazin, și pe stradă, în afară de ceea ce face familia.

E nevoie și de cât mai multe exemple, posibile modele, de aceea cred că un profesor bun are mulți colaboratori, artiști, arhitecți, scriitori, sportivi, cu care organizează activități complexe.

Apoi, un profesor bun are nevoie de simțul umorului, trebuie să știe să râdă din tot sufletul cu elevii săi și să rămână undeva în suflet copil, cu neostoita sete de joacă și de cunoaștere. Nenumăratele „De ce?”-uri din vremea copilăriei ar trebui să rămână constante, chiar dacă transpuse acum la realitățile clasei, ale colectivului de elevi. Deci, un profesor bun ar trebui să caute mereu cea mai bună cale, cea mai bună metodă etc. Și pentru aceasta e nevoie să fii atent, prezent, studios, conștiincios, foarte răbdător, hotărât și sigur pe ceea ce faci sau propui. E nevoie să fii un soi de leader. Aceste abilități au fost remarcate în cazul meu de către educatoarea de la grădiniță, care mi-a prezis cariera didactică în fișa de caracterizare de la finalul ciclului preșcolar. O citesc și acum zâmbind, însă dacă mă gândesc retrospectiv, anii de școală și educația de acasă mi-au cultivat toate aceste abilități.

Cum îi sfătuieşti pe părinţii de acum să îşi educe copilul, pentru a ajunge un bun profesionist?

Mă feresc să dau sfaturi, cred sincer că e bine să le dai doar dacă îți sunt cerute. Nu țin prelegeri părinților, ci aștept mai degrabă să vină ei către mine. Iar atunci când discutăm, îi îndemn în primul rând să-și cunoască foarte bine copilul așa cum este el, nu cum își doresc să fie sau cum i-au proiectat dezvoltarea până la maturitate. Vă reamintesc, eu lucrez în primul rând cu copii cu dizabilitate intelectuală, e foarte complicat să-i faci pe părinții acestor copii să-și descopere copiii așa cum sunt ei în realitate, cu foarte multe calități și cu foarte multe provocări în același timp. Ca psihopedagog, în activități de consiliere, lucrez și cu copii din alte medii școlare. În aceste cazuri, subliniez întotdeauna unicitatea fiecărui copil și recomand părinților să lase copiii să exploreze, să descopere ceea ce le place, cine sunt. Abia când știi foarte bine cine este și ce poate un copil, poți să-l ajuți cu adevărat să se dezvolte pentru a ajunge un bun profesionist. Abia apoi poți să-l îndemni către studiu, către ore suplimentare și multe altele. Și întotdeauna reamintesc părinților ceea ce spunea Ion Creangă: „Dacă-i copil, să se joace, dacă-i cal, să tragă și dacă-i popă, să cetească.

Cum ar putea un şcolar să fie învăţător/profesor de la această vârstă? Şi la ce consideri că ar putea aplica asta în viaţa sa de zi cu zi?

Școlarii sunt profesorii mei în fiecare zi. Învățăm împreună și nu de puține ori mi se pare că eu sunt partea care câștigă cel mai mult. Copiii cu autism sunt foarte sinceri, spun lucrurile foarte direct și foarte prompt, fie prin cuvinte, fie prin reacțiile lor comportamentale. Cu alte cuvinte, am privilegiul de a mi se evalua activitatea constant și cu ajutorul reacțiilor prompte ale elevilor pot să-mi modelez strategia didactică. E avantajul lucrului cu un grup mic de elevi, specific școlii speciale în care lucrez.

Apoi, învățarea cea mai cu sens se petrece în grup, copiii învață cel mai ușor de la colegii lor. Fiecare elev poate deveni profesor într-un moment al lecției, iar adultul educator ar trebui să încurajeze aceste forme de învățare. Eu valorific la maximum aceste momente, indiferent dacă e vorba de cunoștințe sau comportamente. Consider că astfel încurajăm elevii, le creștem stima de sine și veghem asupra dezvoltării lor armonioase și din punct de vedere emoțional. E important pentru copil să știe că ceea ce a învățat el poate ajuta și pe altul, fie că e vorba de a folosi șervețelul, salutul sau socotitoarea. Copilul trebuie să știe că e important, valoros și că valoarea lui se vede în relație cu celălalt, care e tovarășul lui, nu un competitor. Ulterior, în viața de adult sau în viața de zi cu zi, un copil care învață astfel va ști să-i valorizeze pe cei din jur, va ști să aprecieze calitățile semenilor săi.

Ce ar trebui schimbat în sistemul de învăţământ pentru a ajuta în această direcţie?

Ar fi multe de schimbat, însă eu aș pune accentul pe pregătirea psihopedagogică a celor care ajung în fața unui grup de copii, indiferent de vârstă. Cred că sistemul nostru de pregătire a profesorilor mai cu seamă are multe de ajustat în această privință. E nevoie de cursuri temeinice de psihologia dezvoltării, de psihologia copilului în general. E nevoie și de pregătire pentru abordarea părinților, sunt multe de făcut aici, până să putem afirma că părinții sunt realmente parteneri ai școlii.

Și cred că e foarte necesar să schimbăm felul în care arată școlile din România. Ar trebui să ne apucăm să construim școli prietenoase cu copiii, cu săli mari și luminoase, cu curți verzi, școli în care copiii să vină cu plăcere și în care să se simtă confortabil. Copiii au nevoie de medii stimulante, colorate, vesele, de mobilier adecvat vârstei, de zone de relaxare și de un program orar corespunzător etapei lor de dezvoltare. Cred că e nevoie să schimbăm complet felul în care arată ziua unui elev într-o școală din România, de la orar și până la conținutul a ceea ce învață. Desigur, e o schimbare uriașă, care nu se poate face peste noapte, durează ani și presupune eforturi mari, însă ar trebui să o planificăm foarte amănunțit și apoi chiar să o facem.

De ce s-ar face copiii de azi, învăţătorii de mâine? Ce satisfacţii aduce această meserie?

Ca să ducă la bun sfârșit schimbarea de care spuneam mai sus. Ca să pună în valoare talentele nenumărate care apar și tot apar în țara noastră în toate domeniile. Satisfacțiile sunt neumărate, la fel ca și strădaniile și provocările. Eu le spun multor prieteni că uneori, a fi profesor e ca și cum te-ai juca cu plastilina sau lutul, poți modela copiii, te poți bucura să vezi cum aportul tău schimbă un copil sau îl ajută să învețe, să se dezvolte, să stea singur pe picioarele lui și să înfrunte viața cu toate provocările ei. Am citit odată ceva foarte frumos spus de Petre Țuțea și nu cred că aș putea să sumarizez mai potrivit: „Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală și face mobilă de lux.

Save

1