Poveştile de la Câmpulung / a şaptea

În cadrul săptămânii “Şcoala altfel”, cu sprijinul Holcim România, Asociaţia de-a arhitectura a organizat în Aleşd (judeţul Bihor) şi Câmpulung Muscel (judeţul Argeş) un concurs de poveşti scrise de copii despre un loc îndrăgit din oraşul lor, care a avut ca premiu participarea clasei câştigătoare la un atelier creativ de bricolat spaţii publice, marca de-a arhitectura.

Povestea câştigătoare din Câmpulung a fost aleasă dintre cele 10 primite. Le vine rândul şi vor fi toate publicate aici, pe blogul de-a arhitectura, pentru că reprezintă tot atâtea invitaţii pentru a vizita oraşul Câmpulung.

Mai jos puteţi citi poveste trimisă de clasa a IV-a B de la Şcoala Gimnazială Nanu Muşcel din Câmpulung, îndrumată de doamna profesoară Rodica Oană.

Câmpulung,

leagăn de poveste

         „A fost odată ca niciodată”. . . un loc de poveste de care mulţi s-au îndrăgostit. Unii au trecut, alţii au ctitorit, unii au prădat, alţii s-au apărat… timpul, ca peste tot, a cernut şi a ros, puţin a mai rămas din ce a fost…

Suntem elevi ai şcolii „Nanu Muscel”, deci suntem cetăţeni ai Câmpulungului. De ce ne-am născut aici? De ce au ales părinţii, bunicii şi străbunicii noştri să locuiască aici? Sunt  întrebări pe care toţi ni le punem, iar acum am ajuns la vârsta când putem să căutăm răspunsuri. Desigur că familia fiecăruia are o istorie aparte, plină de întâmplări interesante, mici fragmente de mozaic ce fac parte din marea şi îndelungata istorie a Câmpulungului.

Sub îndrumarea doamnei învăţătoare am format un grup din colegii care îşi doresc să descopere măcar câteva file din frumoasele poveşti ale oraşului nostru. Este adevarat că am început, aşa cum este modern, să căutăm pe internet sau în alte materiale de format electronic, dar bucuria ne-a fost mai mare şi răsplata mai bogată atunci când am vizitat obiectivele turistice, am citit monografii şi însemnări, am văzut imagini vechi şi am discutat cu persoane care au studiat istoria oraşului.

Am aflat că cele mai vechi urme de cultură materială descoperite atât pe raza oraşului cât şi în împrejurimile sale datează din perioada bronzului târziu, iar mărturiile arheologice descoperite în jurul Câmpulungului dovedesc că încă de la începutul primului mileniu al erei  noastre exista în zonă un centru economic şi cultural, iar fragmentele ceramice şi monedele din secolele IV şi V arată continuitatea vieţii civile în timpul formării poporului român. Odată cu apariţia cronicilor vechi sunt menţionate evenimente şi personaje încă din secolul al XIII-lea, când Negru Vodă construieşte o biserică aici, numeroasele descoperiri dovedind că înaintea formării statului feudal Ţara Românească, între Carpaţi şi Dunăre, Câmpulungul a fost cel mai vechi oraş medieval românesc atestat.

După victoria de la Posada din 1330, Basarab I stabileşte aici capitala Ţării Româneşti şi scaunul domnesc rămâne la Câmpulung până în 1369.

Dezvoltarea strategică şi economică a oraşului s-a datorat şi poziţiei sale geografice, pe un drum principal  de legătură între Ţara Românească şi Transilvania, care a fost mereu de interes pentru accesul forţelor armate, pentru schimburile comerciale şi dezvoltarea meşteşugurilor.

La Câmpulung a funcţionat una dintre cele mai vechi şcoli ale ţării, iar în oraşul nostru  şi în Muscel s-au născut mari personalităţi ca: Theodor Aman, Ioan Negulici, Tudor Muşatescu, C.D. Aricescu, Dan Barbilian, Constantin Baraschi, Dinicu Golescu, Alexandru Davila, Nicu Leonard, Radu Gyr, Petre Ţuţea, George Topârceanu, Alexandru Cercel şi alţii. Vile şi edificii administrative maiestuoase au fost construite, multe dintre ele urmând planurile arhitectului D. I. Berechet. Amenajarea tuturor obiectivelor de interes public, printre ele numărându-se Băile Kretzulescu, Staţiunea de tratament de la Bughea, Grădina Publică „Merci” şi Bulevardul „Pardon”, s-a derulat după un plan foarte bine întocmit, lucru ce reiese din documentele, fotografiile şi schiţele vechi.

Povestea noastră

         Am hotărât că am cules destul de multe informaţii şi că ar fi momentul să facem o excursie  pentru a vizita câteva dintre obiectivele turistice ale oraşului. Ne-am întâlnit într-o frumoasă dimineaţă de sâmbătă la intrarea de sud a Câmpulungului, acolo unde se intersectează drumurile dinspre Curtea de Argeş şi Piteşti. Cu harta oraşului în mână am început să stabilim itinerariul. Nu era deloc uşor pentru că sunt atât de multe locuri atractive în oraşul nostru! Cel mai bine era să ne urcăm în maşină fără să mai pierdem vremea şi să pornim la drum. Zis şi făcut!

Nici nu ne-am  aşezat bine pe scaune şi am descoperit că trebuie să facem prima oprire. Un panou inscripţionat cu o denumire mai puţin obişnuită şi având ilustraţi soldaţi din alte timpuri ne-a indicat că am ajuns la Castrul Roman Jidova. Am vizitat ruinele şi muzeul, având drept ghid un băieţel cam de aceeaşi vârstă cu noi, care ne-a explicat frumos şi cu plăcere rolul acestei foste cetăţi, acela de a controla drumul prin Pasul Bran pe linia superioară a Oltului şi despre toate obiectele folosite de romanii care au stat aici pe vremuri.

Continuându-ne drumul am trecut pe lângă Gara Câmpulungului şi am ajuns la următorul punct din traseu – Mânăstirea Negru Vodă, lăcaş de rugăciune şi istorie cu o frumuseţe aparte care, prin prezenţa sa atât de puternică pentru câmpulungeni şi turişti, nu lasă să se vadă că peste zidurile sale au trecut aproape şapte veacuri. Călugării care ne însoţeau ne-au povestit tot ce ştiau ei mai frumos despre această mânăstire superbă care a fost şi reşedinţa primilor domni ai Ţării Româneşti.

Continuând drumul am trecut pe lângă Liceul Dinicu Golescu – o clădire mare, impunătoare şi renumită, unde mulţi dintre părinţii noştri au studiat. Apoi am văzut borna „kilometrul zero” şi am intrat pe strada Negru Vodă. De o parte şi de cealaltă sunt înşirate, ca nişte perle, frumoase case vechi şi printre ele ajungem în Piaţa Jurământului. De lângă fostul hotel Regal priveşte către cer Statuia Eroilor, înconjurată de coroane cu flori în cinstea martirilor neamului românesc. Mergem încă puţin printre casele boiereşti ale lui Muşatescu şi ajungem în capătul Bulevardului „ Pardon” (al cărui nume se pare că vine de la aglomeraţia şi poticnelile numeroaselor persoane  ce se plimbau pe jos, iar atingându-se îşi cereau scuze „Pardon!”) de unde zărim turnul Bărăţiei care priveşte semeţ peste toate clădirile din jur.

Bărăţia

Colega noastră care este de religie catolică l-a anunţat pe preotul paroh de vizita pe care dorim să o facem, iar acesta ne-a aşteptat cu drag  pentru a ne împărtăşi câte ceva despre acest loc plin de semnificaţii.

Intrând pe portiţa de lângă zidul vechi îmbrăcat în iederă, care în funcţie de anotimp atinge o întreagă paletă de culori, trecem pe lângă un superb arbust de magnolie (despre care aflăm că, în afară de splendoarea florilor mari şi bogate care încântă privirea, este declarat monument al naturii) şi păşim pe aleea din piatră care merge spre biserică.

Înaintăm pe dalele străvechi, tocite de scurgerea timpului şi milioanele de paşi care le-au şlefuit, printre şirurile de trandafiri roşii ca sângele şi parcă ne întoarcem în vremuri de mult apuse.

Preotul ne arată cele trei clădiri principale ce compun ansamblul Bărăţiei:  turnul cu ceas al clopotniţei, biserica închinată Sfântului Iacob şi casa parohială, apoi, plimbându-ne printre relicvele de piatră, ne spune o mulţime de povestiri şi amănunte interesante. Aflăm de exemplu că atunci când s-au făcut săpături în curtea bisericii au fost descoperite, pe lângă obiecte, morminte conţinând osemintele unor bărbaţi de statură impunătoare, bănuindu-se că ar fi vorba de  cavaleri teutoni ce au pierit aici în luptă sau datorită unei boli.

Către sfârşitul secolului XIX, Bărăţia a adunat în jurul ei comunităţi de străini care au venit într-o ţară pe atunci bogată – România  – în căutarea unui trai mai bun. La început sosiţi doar pentru a cumpăra materiale de lucru – unii pentru piatra de Albeşti, renumită în construcţii – cu timpul însă, mulţi dintrei ei au rămas aici, formând familii şi contribuind la dezvoltarea Câmpulungului şi nu numai.

 Fascinaţi de povestirile părintelui parcurgem cu drag toată curtea şi ajungem în biserică. Lăcaşul actual este fostul altar al unei mari catedrale a cărei parte principală s-a dărâmat  în decursul vremurilor sau a fost distrusă. Ne uităm atenţi înapoi şi înţelegem că micile ziduri de piatră de lângă alee nu sunt doar decorative, ci sunt chiar temeliile ce au rămas din construcţia veche. Încercăm să ne imaginăm câte  generaţii şi culturi au trecut pe aici sau momentele din istorie când participau la slujbă sute de persoane. Se spune că au venit şi cavaleri care intrau călare. Ajungând în partea din spate a bisericii vedem lespedea de mormânt a comitelui sas Laurenţiu de Longocampo: „HIC SEPULTUS EST COMES LAURENCIUS DE LONGO-CAMPO, PIE MEMORIE, ANNO DOMINI MCCC”. Nu am învăţat încă latină la şcoală, dar ni se oferă traducerea: „Aici a fost îngropat Laurencius de Longo-Campo, în pioasă memorie, Anul Domnului 1300” – cea mai veche atestare scrisă a denumirii oraşului.

Ridicând privirea spre picturile de pe tavan ne-am transpus în mijlocul fragmentelor biblice citite la orele de religie.

Aici oamenii vin să îşi înalţe sufletul spre Dumnezeu, mărturisindu-şi greşelile, cerând iertare şi ajutor. Aici intră săraci şi bogaţi, înţelepţi şi mai puţin înţelepţi, copii sau bătrâni, şi cu toţii sunt egali în faţa divinităţii.

Când am ieşit în curtea scăldată de soarele dulce primăvăratic, adierea vântului ne-a adus o mireasmă de verde crud de ghiocei şi ne-a răspândit pe toţi printre băncuţe şi copacii înmuguriţi. Ne-am dat în leagăn, am mângâiat ghioceii şi ne-am jucat cu Rici, câinele curţii, a cărui vârstă nu şi-o aminteşte nici părintele, un câine blând, care se răţoieşte doar la vrăbiuţele din nucii bătrâni ce străjuiesc aleile.

Îndreptându-ne spre ieşirea din curte ne-am apropiat de turnul Bărăţiei şi ne-am amintit cum în fiecare an de Crăciun admirăm ieslea amenajată aici şi ascultăm caldele colinde. Am avut parte şi de o surpriză! Ni s-a dat voie să urcăm în turn, de unde am putut admira priveliştea întregului oraş.