„De-a arhitectura în orașul meu” în Moldova

„De-a arhitectura în orașul meu” se predă în Moldova încă din ianuarie 2014 când s-a înscris prima clasă, din Pașcani, județul Iași! Și marea bucurie a fost când am găsit un arhitect voluntar, Cristian Florin Bodnar, dispus să facă navetă Iași-Pașcani pentru a preda la această clasă! Nu a durat mult și „microbul” s-a extins, astfel în aprilie 2014, în cadrul Săptămânii Școala Altfel, 5 arhitecți entuziaști din Iași (Călin Corduban, Roxana Struț-Ștefanovici, Cristian Florin Bodnar) și din Neamț (Iulian Sebastian Negru și Cătălina Andreea Dănila) au susținut ateliere și lecții demonstrative în Suceava, Fălticeni, Iași și Cordun (Neamț).

Cadrele didactice s-au înscris în program, arhitecții s-au oferit voluntari pentru a preda „De-a arhitectura în orașul meu” și în septembrie, la training-ul de la Bacău, am cunoscut cele 16 cadre didactice și cei 17 arhitecți care așteptau cu nerăbdare începerea anului școlar 2014-2015. Astfel, cursul nostru a ajuns la 407 elevi din Moldova: 140 din județul Iași, la 45 de elevi din Neamț și la aproximativ 222 de elevi din Bacău.

DE-A ARHITECTURA - PLANSE UNITE - Copy

Știați că arhitecta Ana-Karyna Dornescu a făcut naveta 84km de la Iași la Școala din Moțca și arhitectul Cristian Florin Bodnar 74km (Iași-Pașcani) aproape în fiecare săptămână pentru a preda cursul De-a arhitectura?

Cursul „De-a arhitectura în orașul meu” în Moldova a beneficiat de sprijinul: OAR filiala Iași, OAR filiala Bacău-Neamț, UAR filiala Bacău-Neamț, Inspectoratul Școlar Județean Bacău și nu în ultimul rând Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău și Palatul Copiilor Iași.

Școala Varlaam Mitropolitul, Iași, clasa a IV-a, învățătoare: Irina Bazon, arhitect voluntar: Alex Boariu

Din Iași, arhitectul Alex Boariu ne împărtășește provocările la care i-a supus pe copii și provocările pe care i le-au prezentat copiii. Cu zâmbet la finalul relatării, vă invităm să vă delectați!

Îmi dau seama acum, la final, că am început cursul De-a arhitectura pe cât de încrezător, pe atât de naiv privind ce urma. Primele săptămâni au făcut puțin ca să-mi risipească emoțiile, însă mi-au mărit entuziasmul. Pare o platitudine, dar copiii au fost surprinzători. E ușor să cazi în capcană și să îți formezi așteptări generate de experiența personală, însă oricum mi-ar fi fost greu să nu fiu surprins.

Întâlnirile de la început, consumându-se în clasă, în «terenul» lor, n-au reușit să-i facă pe copii să se deschidă întru totul, chiar dacă curiozitatea le-a fost în mod evident stârnită. Plecarea în prima expediție în oraș avea să schimbe totul. Ieșirea trebuia să-i învețe despre mediul construit, orientare și percepție, practic să înceapă să privească altfel ce era în jurul lor. Le pregătisem hărţi simplificate ale zonei în care urma să mergem și plănuiam să-i opresc din loc în loc să le verific progresul în ceea ce privește marcarea traseului ales și identificarea elementelor din ele. Îmi inchipuiam deja ce mare realizare e acest exercițiu și ce abilități importante dobândesc acești copii de clasa a IV-a învățând să folosească o hartă, să observe marcajele străzilor sau puncte de reper din jurul lor. Pentru stimulare suplimentară, am promis și un premiu surpriză celui mai descurcăreț elev.

Totul mergea strună și încă de la primele opriri i-am pus în dificultate. Roteau hărțile primite în toate direcțiile încercând să dibuiască o urmă de familiaritate în însemnele din fața lor. Pe măsura ce ne depărtam de școală, de zona cu care erau obișnuiți, creștea dificultatea aparentă a întrebării: «Pe ce stradă/unde ne aflăm?». Toți erau nedumeriți, în diferite grade; aproape toți cel puțin, dar nu și Aris. Aris rămânea constant la coada grupului pe masură ce ne deplasam și eram aproape convins că nu era interesat de exercițiu sau de expediție în sine, cu atât mai puțin de premiul promis. Eram aproape convins, pentru că totuși Aris era singurul care răspundea constant și foarte exact întrebărilor.

Bucuros că cineva reușește să rezolve misterul de fiecare dată, puneam fără să-mi dau seama întrebări din ce în ce mai specifice, iar Aris răspundea de fiecare dată, în cele din urmă. Zic în cele din urmă pentru că de fiecare dată se gândea minute bune până când răspundea, adesea dispărând câteva clipe înainte să revină cu răspunsul corect.

Eram mândru de Aris și eram mândru de mine. Însă mirajul s-a destrămat când, fără să-mi dau seama, l-am corectat când a pronunțat numele străzii «General Henri Mathias Berthelot» – «Domnu’ Alex, de unde să știu că așa se pronunță, eu am citit cum e scris pe Google Earth.». Da, așa reușise să răspundă întrebărilor de până atunci, așa știa unde se afla, numele străzilor, așa identifica clădirile din jur – cu aplicația respectivă instalată pe telefon.

Atunci mi-am dat seama cât am subestimat acești copii, cât am subestimat potențialul lor, abilitățile lor, felul în care ei accesează și folosesc informația. Am înțeles că va trebui să-i provoc ca să le mențin interesul și că pot conta pe ei să mă provoace pe mine. Anul petrecut cu ei a fost grozav, plin de momente care mi-au confirmat că decizia de a mă implica în program a fost excelentă și abia aștept să văd ce urmează la anul!

Liceul Waldorf, Iași, clasa a IV-a, învățătoare: Iolanda Grigoraș, arhitect voluntar: Ioana Murariu

Tot de la Iași arhitecta Ioana Murariu ne povestește experiența ei în sistemul Waldorf.

Când am ajuns să predau De-a arhitectura la acest liceu nu știam nimic despre modul specific de predare din cadrul acestuia. Am aflat apoi că am pășit într-un mediu în care copiii învață în primul rând din diverse activități practice, dezvoltându-și astfel creativitatea și imaginația. Astfel că orele de  arhitectură s-au potrivit ca o manușă prin jocurile și expedițiile foarte bine gândite și pregătite dinainte.

Emoțiile au existat de la prima întâlnire cu copiii și învățătoarea, până la ultimele întâlniri ce au avut ca rezultat prezentarea machetei de final. Dar au fost tipul acela de emoții prin care simți că împărtășești  o experiență  care te apropie și mai mult de oameni.

De la noii mei prieteni, am împrumutat bucuria micilor descoperiri: de la salutul cu care mă întâmpinau (strângeri de mână și îmbrățișări) până la momentul în care am descoperit  cum arată o lucrare de matematică (copiii personalizau enunțul și rezolvarea exercițiilor exprimându-se grafic extrem de creativ – imaginați-vă o foaie plină de cifre și calcule și totodată plină de culoare, flori și peisaje sau altceva în funcție de imaginația fiecărui copil în parte).

Copiii te simt imediat, astfel că am încercat să le transmit cât mai mult informații utile într-o manieră cât se poate de naturală, de aceea am căutat tot timpul să primesc de la ei un «feedback» și apoi să continui cu explicațiile. Iar ei m-au ajutat foarte mult: prin spontaneitatea, entuziasmul, curiozitatea și dechiderea față de tot ceea ce este nou. Modul în care au fost structurate lecțiile, cu multe imagini și jocuri, m-a ajutat să le captez mereu atenția, iar cele 50 de minute adesea se terminau foarte repede (de multe ori mă întrebau dacă nu mai putem continua tot cu o oră de arhitectură, dar asta și pentru că urma ora de germană… pe care am bănuit că nu o iubeau foarte mult).

Cât despre expediții, cred că pentru ei  a însemnat foarte mult contactul cu locurile din oraș, lucrul cu harta și dezvoltarea abilității de a observa și a analiza, comunicarea cu oamenii (la expediția despre loc, majoritatea își doreau să fie reporteri), înțelegerea specificului unui loc și a diverselor probleme urbane, conștientizarea faptului că valoarea și calitatea unui loc din oraș depinde de comunitate și deci de fiecare în parte. 

Pe lângă faptul că au învățat noțiuni noi de arhitectură, cel mai important mi s-a părut necesitatea de a le asimila cu scopul de a-și dezvolta creativitatea și personalitatea și a putea folosi această experiență mai târziu, când vor avea nevoie în drumul ales.

Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”, Roman, clasa a III-a C, prof. înv. primar Maria Levărdă, arhitect voluntar: Andreea Cătălina Dănilă

Din Roman primim relatarea doamnei învățătoare Maria Levărdă despre interacțiunea copiilor și a dânsei cu opționalul „De-a arhitetcura în orașul meu”.

Noutatea și necunoscutul domeniului propus de acest opțional ne-a trezit, inițial, suspiciuni. Odată pornit și derulat, a început să ne placă, pentru ca apoi să ne depășească așteptările, devenind ora noastră preferată, în programul săptămânal!

Temerile mele, ca învățător, erau bazate pe faptul că micuții elevi, de la clasa a III-a, nu-și vor putea însuși noțiunile sofisticate, din domeniul arhitecturii, precum și nivelul redus al cunoștințelor acumulate până în prezent, la diverse discipline, pe baza cărora elevii vor fi nevoiți să parcurgă materia și programa.

Acum am înțeles secretele succesului:

  • aspectul ludic și practic al lecțiilor;
  • utilizarea materialelor didactice diverse, utile și atractive, a mijloacelor de învățământ moderne;
  • calitățile arhitectului – prieten al copiilor: calm, răbdător, optimist, tolerant, cu aspect fizic plăcut, cu abilități de comunicare, creator al unui spirit de competență, adaptabil, având capacitatea de a se face înțeles și cu dragoste față de copii.

În topul preferințelor elevilor s-au aflat «expedițiile» prin oraș, precum și orele în care au construit căsuțe sau au realizat un mic orășel al omulețului LEGO©.

Dincolo de hedonismul natural sau indus, eu, ca învățător al clasei, m-am bucurat de împlinirea actului pedagogic, prin achiziții de valoare, în folosul elevilor mei – abordarea interdisciplinară a noțiunilor din domenii diverse: matematică aplicativă, geografie, educație plastică, educație civică, abilități practice.

Cei mai mulți dinte elevi au mărturisit că li s-a dezvoltat spiritul de observație («Înainte mi se părea că toate casele sunt la fel.») și cel critic («Am observat că sunt locuințe și spații neîngrijite.»).

Din punct de vedere afectiv-emoțional, acest opțional le-a oferit copiilor bucurie, satisfacția recompenselor (diplome, dulciuri, mape cu rechizite, cărți, încurajări și aprecieri laudative).

Bineînțeles că au existat și momente dificile când micuții școlari aveau impresia că nu pot rezolva corect tema dată sau când starea vremii era nefavorabilă expedițiilor propuse. În orice condiții meteorologice, îi găseam pe «micii arhitecți» aliniați, la ușă, cu aparate foto, ecusoane, tablete, pixuri, carnețele și… un zâmbet cuceritor!

Școala Gimnazială Moțca, clasa a IV-a, învățătoare: Ana Bunduc, arhitect voluntar: Ana-Karyna Dornescu

Arhitecta Ana-Karyna Dornescu ne povestește experiența ei în lumea De-a arhitectura și ce înseamnă să faci voluntariat în societatea de astăzi.

Atât expozițiile finale, cât și întreaga activitate de peste an au constituit pentru mine experiențe deosebite. Am experimentat o activitate foarte frumoasă și interesantă. A fost o provocare pentru mine. Am adunat idei și am tras învățăminte. Pentru mine, copiii de la Moțca și doamna lor profesoară a fost ceva extraordinar.

Ceea ce aș putea formula succint ca o concluzie strict necesară este că voluntariat nu este tot una cu gratuit. Nu este aluzie, nu este glumă, nu este sarcasm. La ora actuală, la noi, în comunitate, nu toată lumea știe sau înțelege ce este voluntariatul și la ce folosește el. Nu este văzut cu ochi buni, nu este încurajat. Cine face voluntariat este luat de fraier. În loc să fie susținut, ori este ignorat, ori este ridiculizat. În cel mai bun caz, voluntarul este luat de excentric, ca să nu spun nebun, mai ales dacă nu este chiar la entuziasmul primei tinereți, dacă mă înțelegeți. Am auzit des întrebarea: «Dar cine face ceva pe gratis în ziua de azi?» Societatea încă este rudimentară din punctul acesta de vedere. Sau poate că suntem prea săraci și tracasați ca să ne stea mintea la acte de binefacere.

Revin la noțiunea de gratuit. N-am făcut nimic gratuit. Tot ce am făcut a fost răsplătit cu interes, curiozitate, entuziasm, admirație, respect, răspuns la provocări și, ceea ce este cel mai important, explozie de talente. Cursul acesta a scos la iveală talentul din copii, cum iese floarea din boboc. Și am descoperit fațete și ipostaze diferite ale talentului de arhitect, nebănuite. Dar toate astea au venit de la cei cu care am lucrat nemijlocit: copiii, profesorii din anturaj, prietenii care m-au înțeles, tolerat și ajutat, organizatorii și coordonatorii. Puțini, cerc restrâns, de inițiați, aș putea spune. După noi, potopul. Propun o nouă temă de educație pentru toate categoriile de vârstă și pregătire: DE-A VOLUNTARIATUL. Voluntariatul este o industrie ca și showbiz-ul. Noi, ăștia, arhitecții voluntari pasageri, suntem voluntari amatori. La mai mult, la mai bine și la mai cu cap.

O concluzie la concluzie: trebuie asigurată continuitatea acțiunii. În rest, numai de bine.

În încheiere Ana-Karyna Dornescu ne povestește despre expoziția de sfârșit de an.

În iunie am dus la Iași, la Palatul Copiilor, în curte, aproape toate machetele de la Pașcani și Moțca. Au fost expuse în aer liber, pe iarbă. Într-o zi am mobilat cu ele străzile în miniatură desenate pe asfaltul din curtea Palatului, numai pentru a face poze, după care le-am mutat din nou pe iarbă. Au rămas acolo. Au înfruntat soarele, vântul, scurte rafale de ploaie. Au făcut deliciul copiilor de toate vârstele, indiferent de aptituidini vocaționale. Le-au analizat, le-au admirat, le-au întors pe toate fețele, mai că le-ar fi luat acasă, ceea ce n-ar fi fost rău deloc. Au rămas la Palatul Copiilor, la cererea domnului director, propriu-zis ceea ce a mai rămas din ele după confruntarea cu vremea.

20150227_094410

20150227_094541

20150227_094747

20150116_110034

20150227_092122

20150227_092555
20150612_110408

20150612_110514

20150617_103121

20150227_100148

DSCN0164

image003

IMG_0051

IMG_0052

IMG_0054

DSCN0152

DSCN0156

1

Comments are closed.