Iată cine suntem!

Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc

Începem 2017 cu încă un interviu din seria „Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc”, cel de-al cincilea articol cu voluntarii De-a arhitectura care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit. Ne bucurăm la fiecare interviu să descoperim lucruri pe care nu le ştiam despre arhitecţii voluntari, să aflăm puţin din povestea sau istoria din spate a omului şi să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi de fiecare dintre ei.

Andreea Stan completează seria de voluntari de până acum (arh. Florin Enache, arh. int. Mădălina Bold, arh. Eliza Jurca, arh. Loredana Brumă). Andreea este o cunoştinţă veche a De-a Arhitectura activând ca voluntar din 2013. Am vizitat-o la clasa din Otopeni, unde a îndrumat ca voluntar, şi ne-a impresionat atmosfera destinsă de la clasă, relaţia afectuasă cu copiii, buna comunicare şi organizare pentru o zi de expediţie! Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi ce o motivează pe „Zâna Norilor”.

⌂ Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?

Am fost un copil imaginativ care-și construia spații personale în propria cameră din apartamentul părintesc, modelându-le din sârme, perdele și orice altceva găsea prin casă (a se citi „distrugea elementele existente în casă pentru a crea altele”), un copil pasionat de matematică, geometrie și litere (a se citi „scria pe pereţi, mobilă şi orice plan vertical întâlnea în cale”). Inteligent ghidată de un tată inginer care vedea în toate aceste lucruri semnele unui viitor arhitect, în timpul liceului am început pregătirile pentru admiterea la Facultatea de Arhitectură și abia atunci am descoperit cu adevărat arhitecții și meseria lor. Am întâlnit oameni de o inteligență, empatie și originalitate care m-au sedus, mi-am spus că trebuie să aibă cea mai frumoasă meserie din lume dacă ei înșiși sunt atât de frumoși.

⌂ Ce aspecte ale felului cum ai fost crescut sau ai fost educat ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?

Tatăl meu m-a educat și încurajat din copilărie să îmi găsesc singură răspunsurile, să fiu curioasă, să am spirit deductiv și să am încredere că pot găsi soluţii oricărei întrebari. Era și este la cei 77 de ani un om ale cărui mâini aveau viaţa lor, gândurile lor, nu puteau sta o clipă locului. Avea o nevoie imperioasă de a construi, de a creea,  lucruri simple sau complexe care schimbau un univers: un perete nou în apartament care definea o camera în plus, o închidere atipică de balcon, o hotă lungă și ciudată în bucătărie pe care nu am mai văzut-o la nimeni, dar care răspundea perfect funcțiunii și condițiilor de apartament, o grădină de legume gândită matematic, un leagăn, un costum pentru serbarea de la grădiniţă, o casetă pentru colecția mea de minerale pentru școală, toate făcute cu ingeniozitate și pasiune. Le imagina, le desena în detaliu și apoi le executa fără să ne anunţe ce face. Ne lăsa să-l observăm lucrând și se amuza văzând că durează uneori zile întregi să descoperim misterul lucrării lui. Au fost cele mai frumoase lecții de imaginație pe care le puteam primi. Da, chiar și imaginația se educă.

⌂ Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?

Probabil că tot tatăl meu. Apoi, în timpul şcolii de arhitectură m-au inspirat arhitecţii a căror muncă le-am admirat-o, fie că erau celebrii artizani ai oraşelor lumii după ale căror lucrări scotoceam avid în biblioteca facultăţii cu foiţa de calc şi creionul, copiind proporţii şi faţade perfecte uneori cu mâna îngheţată (până la inventarea copiatorului au trecut câţiva ani de şcoală), fie că mi-au fost profesori dragi sau colegi de grupă având stiluri inconfundabile la planșetă, stiluri pe care le-am regăsit ulterior în realizările lor.

⌂ Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?

Am început în 2013 şi mă aşteptam să am succes atât la copii, cât și la profesori. Ştiu la ce se aşteptă copiii de azi, am contact cu foarte mulți de ani de zile prin prisma celeilalte pasiuni ale mele (conceptul „Zâna Norilor”), dar şi copiii mei (Sara şi Luca) m-au învăţat că există în ei o sete acerbă de a afla cum se fac casele, orașele, obiectele, dar mai ales de a descoperi ei despre ei că le pot crea. Este ceea ce fac, printre altele, la curs: le arăt infinitul propriei lor imaginații, îi fac să aibă încredere în visele lor oricât de mari ar fi.

⌂ Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?

Seriozitatea echipei, manualul care este excelent structurat și gândit astfel încât să te ajute să faci „spectacol” în oră chiar și atunci când nu ești foarte inspirat, informația și exercițiile trezesc spontan spiritul creativ lăsându-te în acelaşi timp să vii cu propriile tale jocuri, exerciţii, completări, explicaţii, poveşti, cu propria ta experienţă de arhitect faţă de care copiii manifestă o mare curiozitate pentru că, vedeţi voi, De-a arhitectura este singurul curs din şcoli care este predat de oameni care practică acea disciplină. Copiii au în faţă un om care a proiectat şi construit, pot pune întrebări concrete. Practic, orele De-a arhitectura sunt experienţe în sine, porneşti de la Gulliver şi ajungi la da Vinci, pleci de la dimensiunile uliţei satului şi ajungi să afli care e distanţa până la Lună, aşa-i de frumos la oră.

⌂ Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?

Nimic. Poate doar să descarc sutele de poze şi filme pe care le-am făcut de-a lungul celor 3 ani cu copiii. Sau să mă recuperez după o oră de curs mai efervescentă, uneori având nevoie de 3 ore de somn dupa ce 30 de copii au „mâncat” simultan din mine tot ce am ştiut să le ofer mai bun. A fost o mare revelaţie pentru mine să simt intensitatea muncii de profesor.

⌂ Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?

Mulţi! Am fost fascinată de profesorul meu de fizică din liceu, domnul Friedmann, care din cuvinte şi pauze bine ritmate, din ton şi semitonul vocii creea atmosfera, ne introducea într-un univers propriu guvernat de vectori, forţe şi direcţii, a fost profesorul de limba română Kevorchian ale cărui cursuri le am încă în caiete bine păstrate şi care ne facilita în anii ’80 întâlniri la clasă cu Liiceanu, Pleşu sau Ştefan Augustin Doinaş şi care ne făcea astfel să ne întâlnim cu forţa ideilor şi puterea lor de modelare a unui spirit. Întreaga clasă îi sorbea cuvintele, orele lui erau adevărate conferinţe irepetabile, un adevărat orchestrator de emoţii, o prezenţă fără pereche care a rămas în inimile noastre de adolescenţi din MF3 şi încă  zâmbeşte, de acolo, din inimi, privindu-ne cu curiozitatea înţeleptului care nu osteneşte niciodată să se mire de lume şi trăznăile ei. De la el am învăţat felul în care poţi fi prezent sută la sută în timpul unei ore de clasă şi modul în care poţi avea o conectare profundă cu fiecare elev.

Apoi, spre sfârşitul liceului, am fost marcată în cel mai frumos mod de meditatoarea mea prof. dr. arh. Anca Brătuleanu a cărei personalitate, stil, cultură, rafinament şi inteligenţă m-au sedus. De la ea am învăţat (în afară de geometrie, arhitectură, dragostea pentru construit) că în procesul de predare naturaleţea frustă e mai intensă decât orice elaborare.

⌂ Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?

Sunt preocupată de felul în care oferim educaţie copiilor şi de modul în care le prezentăm lumea pe care am creat-o până acum. Simt din ce în ce mai mult că fiecare dintre noi este dator să îşi aducă contribuţia la construirea comunităţii în care trăieşte. Este nevoie de gândire urbanistică adaptată noilor situaţii din satele dezvoltate haotic în jurul marilor oraşe şi care se confruntă cu urbanism zero (specialiştii nu au fost întrebaţi, la ce ne trebuie urbanişti, ştim şi noi să construim o comună) tradus în viaţă de comunitate zero. Oamenii plătesc acum preţul dorinţei de a trai „la ţară” prin timp excesiv petrecut în trafic şi lipsuri enorme la capitolul viaţă în comunitate, timp în care, simultan, la oraş a dispărut senzaţia de comunitate din cartierele altădată cu o personalitate bine conturată, iar parcul de lângă bloc a fost înlocuit abuziv de parcare.

⌂ Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.

Mă pasionează educaţia şi parenting-ul şi am creat în 2007 conceptul de comunicare emoţională „Zâna Norilor” constând în ateliere, cărți şi jocuri originale pentru părinţii care îşi doresc o mai bună conectare cu lumea copilului lor. În cadrul acestui concept am realizat până acum zeci de ateliere de comunicare emoţională în şcoli,  grădiniţe sau diferite spaţii tip atelier în care peste 3000 de copii au descoperit împreună cu Zâna Norilor lumea norilor-emoţii.

Realizez emisiuni radio din 1990, acum la Radio Seven – emisiunea matinala de weekend „Seven Heaven”. În paralel am obținut licența de pilot pe motodeltaplan şi gyrocopter, fiind prima femeie pilot pe gyrocopter din România și singura care a traversat Carpații pe un astfel de aparat.

⌂ Care este motto-ul tău personal ?

Visez, deci sunt trează!

0