Iată cine suntem!

Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc

Încheiem anul cu încă un interviu din seria cu voluntarii De-a arhitectura care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit. Ne bucurăm să îi cunoaştem mai bine şi să ne lăsăm inspiraţi. După arh. Florin Enache, arh. int. Mădălina Bold şi arh. Eliza Jurca, în decembrie urmează al patrulea voluntar De-a arhitectura cu care facem cunoştinţă.

Loredana Brumă a ajuns în familia De-a ahitectura prin proiectul „De-a arhitectura Povestită” din 2013, o serie de conferinţe de arhitectură dedicate copiilor, şi a continuat ca arhitect îndrumător al cursului „De-a arhitectura în oraşul meu” în anul şcolar 2013-2014 la Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes”. Asistând la una dintre orele Loredanei a fost ca şi cum te-ai întoarce în timp, pe băncile şcolii, la ora şi profesorul favorit, căruia îi sorbeai fiecare cuvânt şi de la care aflai nenumărate minunăţii despre stiluri arhitecturale, patrimoniu şi arhitectură, minunăţii pe care poate nu le-ai înţeles exact chiar de la început. Cu talent şi căldură, Loredana i-a ghidat pe cei mici în lumea De-a arhitectura. 

⌂ Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?

A fost un impuls puternic de moment, undeva prin clasa a X-a.

(Eram la un liceu cu profil real, unde făceam multă matematică și fizică, pe lângă ceva tușe de informatică și chimie. Mă înscrisesem acolo pentru că îmi plăcea geometria. Încă din generală, fusesem fascinată de geometria în spațiu. Speram ca în liceu, în cadrul unei structuri educaționale cu 6 ore de matematică pe săptămână, să dezvolt această atracție pentru problemele de măsurare a spațiului. Din păcate, profesorii pe care i-am avut nu aveau deloc drag de această parte din programă, drept pentru care, cu eleganță, au fost ocolite de-a lungul timpului mai toate capitolele din zona asta din manual. Târziu am aflat că sunt puțini profesori de matematică preocupați de geometrie și suficient de talentați să o și predea.)

Spre finele anului, începusem să îmi pun problema facultății spre care să mă orientez, ca mai toți colegii de clasă de altfel. Într-una din zile, una dintre colege a venit la școală cu o mare broșură cuprinzând toate facultățile din țară. Le-am analizat în detaliu pe fiecare și m-am oprit la două: psihologie și arhitectură. Mă simțeam cumva atrasă de ideea de a studia psihologia, dar arhitectura a fost ceva ferm și clar. Un gând precis și puternic.

Inutil să spun că nu aveam nici un fel de legătură cu domeniul, nici cu arhitectura, nici cu artele. Nu au fost conexiuni în familie, nu am fost nici pe la „cercuri” de desen sau pictură.

Copilăria mi-a fost marcată de concursuri de radiotelegrafie și șah. Ai mei se puteau aștepta să mă orientez înspre telecomunicații, informatică… eventual, drept (asta e o altă poveste)… Dar arhitectură?

Și nu voiam oricum, ci la București. Eu fiind din Piatra Neamț, logic părea să mă îndrept înspre Iași. Deci, panică totală în familie.

Tot procesul de „devenire” a fost susținut de o curiozitate constantă și de o voință puternică de auto-depășire. Pe măsură ce studiam, voiam să descopăr mai mult, să încerc mai mult, să înțeleg și să aprofundez. De la bun început am fost convinsă că arhitectura a fost alegerea potrivită, iar pe parcursul facultății, deși cei 6 ani nu au fost chiar la îndemână, nu am avut niciun moment în care să mă îndoiesc de asta, dimpotrivă. Eram conștientă că la momentul admiterii încă aveam multe lacune de acoperit. Dar eram pregătită pentru cursa lungă.

Iar acel mic gând pentru psihologie mi-a fost mereu aproape. Deși nu am urmat cursurile unei facultăți de profil, în mod constant am făcut apel la acest domeniu pentru a mă deprinde cu metode de dezvoltare a creativității, de înțelegere a comportamentului uman, a percepției senzoriale, pentru a dezvolta aptitudini de comunicare.

⌂ Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?

Când povestesc despre proiectele pe care le dezvolt şi modul în care lucrez și reușesc să fac slalom printre multiple preocupări, prima reacție pe care o primesc este că sunt foarte disciplinată. Pentru mine totul vine natural și firesc. Ce-i drept, mă gândesc adesea că poate asta e moștenirea absolvirii unui liceu tehnic, cu algoritmii calculelor matematice, cu jocurile „de-a fizica”, în special cea mecanică, cu schemele logice de la informatică sau precizia combinațiilor soluțiilor chimice. Sau o fi experiența participării constante la diverse competiții în copilărie? Ori un mix între cele două?

 width=

⌂ Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?

Efortul în sine s-a datorat dorinței intrinseci de a fi ceva bun. Dacă trebuie să fiu un arhitect, atunci să fiu unul bun, orice o fi însemnând asta. Acesta a fost motorul principal, asumarea responsabilă a unui proces. Apoi, au fost momentele cheie, alea când nu mai poți, când te blochezi și nu mai știi încotro, când cauți ceva, dar nu știi ce, când începi să te îndoiești. Acolo, am avut mereu șansa să am aproape oameni minunați, la momentul potrivit, familie, prieteni, profesori sau persoane complet necunoscute. Nu pot să aleg. Ar fi nedrept. Fiecare reprezintă o treaptă esențială fără de care nu aș fi putut urca mai departe.

⌂ Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?

Dacă îmi amintesc bine, a început cu invitația de a pregăti o prezentare despre arhitectură şi patrimoniu în cadrul săptămânii „Școala Altfel” din 2013. De ce am fost invitată, nu știu. Dar m-a intrigat provocarea de a găsi maniera potrivită de a prezenta conceptul de patrimoniu unor copii de 9-10 ani… conștientă fiind că există arhitecți maturi care nu prea au idee care-i treaba cu moștenirea culturală. Cum să ambalez această problemă atât de tehnică și complexă într-o formulă accesibilă unui public atât de sensibil și brut?

 width=

Nu știu dacă aveam așteptări. Dar temeri, cu siguranță. Îmi era teamă de o sală plină de copii cu fețe încurcate și plictisite. Mi-a luat trei zile să pregătesc acea prezentare și nu am prea dormit în noaptea de dinainte. Cel mai mult mi-a fost teamă de întrebările lor, acel talent dezarmant de a găsi acea singură întrebare care nu ți-a trecut prin minte că ți-ar putea fi adresată… Fix atunci când crezi că ai scăpat.

Din seria „de ce îți e frică, nu scapi”: „Dar de ce întâi am învățat de la alții și abia apoi am creat ceva al nostru? De ce nu am inventat de la început un stil românesc?

Serios?!?

⌂ Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?

Provocarea constantă – de a găsi modul potrivit de a-mi împărtăși cunoștințele, de a mă face înțeleasă, de a transmite plăcerea preocupării pentru arhitectură, de a fi un bun model pentru cei 28 de viitori potențiali conceptori de spațiu urban, de a lăsa o amprentă frumoasă asupra formării lor, nu atât ca profesioniști, cât mai ales ca oameni, de a învăța de la fiecare dintre ei.

Încă de la începutul programului mi-am stabilit ca strategie nu să îi învăț pe copii despre arhitectură, ci să folosesc cunoștințele despre arhitectură ca instrumente sau pretexte pentru a dezvolta în ei abilități care să le fie utile mai departe în formarea lor educațională și profesională, lucruri pe care, din păcate, rareori le exersează în școală – lucrul în echipă, comunicarea și susținerea punctului de vedere, managementul timpului de lucru.

 width=

La finele anului școlar, cel pe care îl știam cel mai timid din clasă, cel care la prima temă prezentată în fața colegilor tremura cu totul și nu se făcea auzit până în spatele clasei, această mână fragilă de om a prezentat macheta clasei sale în fața echipei De-a Arhitectura, a unor părinți și a altor necunoscuți, la MNAC [n.r. Muzeul Naţional de Artă Contemporană]. Și a făcut asta într-un mod atât de coerent, matur și relaxat… a fost momentul în care am știut că îmi îndeplinisem misiunea. Nu știu cum s-au organizat, dacă s-au pregătit înainte… dar a fost momentul cu care am încheiat experiența De-a Arhitectura.

 width=

⌂ Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?

Să fiu prezentă în fiecare vineri la ora 10 cu o nouă experiență intrigantă pentru fiecare elev din clasa a IV-a A de la Liceul Cervantes (învățătoare – doamna Mioara Dragu).

O singură dată mi s-a întâmplat să nu mă prea pregătesc înainte de oră. Eram undeva prin primele săptămâni. Avusesem ceva predări încurcate la birou și nu am reușit să îmi rezerv acel minim de două-trei ore pentru pregătirea lecției următoare. Mi-am spus că mă descurc eu cu respectarea specificațiilor din manual și ceva improvizație de moment. M-am simțit atât de prost să citesc plictiseala de pe fața lor la finele celor două ore de curs, încât mi-am promis că indiferent ce probleme apar, asta nu mi se va mai repeta. Și așa a fost. Dar nu a fost deloc ușor.

 width=

⌂ Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?

Cred că fiecare profesor cu care am intrat în contact pe parcursul formării mele a avut un impact anume asupra mea. Nu cred că mi-a rămas vreun profesor indiferent. De la toți am păstrat mici momente cheie care m-au ajutat să mă construiesc în forma în care sunt astăzi, indiferent dacă au fost momente frumoase sau mai dificile.

Experiența mea „profesorală” ca parte din De-a Arhitectura a fost modelată mai curând după momentele negative trăite de mine ca elevă/studentă. Am avut în minte o întreagă listă de „așa, nu” elaborată după multiple experiențe didactice din școală pe care le-am găsit nepotrivite. Îmi era groază să ajung să fac lucruri pe care anterior le-am criticat. Acesta a fost suportul cel mai consistent.  Experiențele pozitive, au devenit în timp parte din mine, le-am asimilat, le-am apropriat și le-am transformat mai departe.

⌂ Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?

Preocuparea actuală este să găsesc un mod integrat prin care să duc mai departe experiențele acumulate în ultimii 10 ani. M-am tot jucat cu proiecte de patrimoniu, am experimentat cu fotografia de artă, am scris, am dezvoltat proiecte de branding, m-am răsfățat cu proiecte de grafică, ilustrație și training, pe alocuri am și proiectat. Trec printr-un moment în care caut să dau o formă concretă arhitectului din mine, care să aducă împreună toate aceste aptitudini.

În prezent sunt în Paris, unde urmez o specializare de tip DSA (Diplomă de Specializare şi Aprofundare) în Patrimoniu și Arhitectură, în cadrul ENSA Paris-Belleville, ca urmare a unei burse primite în acest an din partea Guvernului Francez. O specializare de doi ani care sper să ajute mai întâi de toate Asociația Rhabillage, care cred că are nevoie să treacă la un nou nivel de proiecte de patrimoniu, mai ample, mai complexe, mai concrete și racordate la actualitățile globale.

 width=

⌂ Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.

RePAD este proiectul cel mai important pentru mine acum – Reabilitare_Patrimoniu Arhitectură Dezvoltare. Este copilul cel mai mare generat de experiența Case Care Plâng. A pornit ca un ghid pentru reabilitarea clădirilor vechi din România și continuă în prezent ca o rețea multidisciplinară de specialiști de patrimoniu. Este un demers atipic pe plan local, cere multă răbdare și precauție în implementare, dar sper să devină în curând unul dintre instrumentele semnificative pentru reabilitarea patrimoniului arhitectural local. Desigur, fiecare proiect în care mă implic îmi este drag, altminteri nu mi-aș asuma să fiu parte din el. Dar cred că acesta are impactul cel mai mare asupra comunității actuale și este unul dintre cele mai complexe.

⌂ Care este motto-ul tău personal ?

În diverse etape ale parcursului meu am fost motivată de diverse fraze emblematice sau concepte/filosofii. În copilărie, cercetaș fiind vreme de aproape 10 ani, până la terminarea liceului, am fost ghidată după „Lăsați această lume un pic mai bună decât ați găsit-o” (Robert Badden Powell – fondatorul mişcării SCOUT).

În facultate, eram fascinată de personalitățile a trei arhitecți: Alvaro Siza, Frank Gehry și Zaha Hadid. O fixație constantă și profundă pentru libertatea lor de creație și viziunea lor asupra arhitecturii în general.

Apoi, a venit Coco Chanel: „Pour être irremplaçable, il faut être différent” („Pentru a fi de neînlocuit, trebuie să fii diferit”). I-a urmat Jerry Seinfeld cu ale sale trei reguli de viață pentru cum să abordezi munca pe care o faci: „bust your ass, pay attention, fall in love”, cu referire la volumul de muncă dedicat, atenția pentru detalii și gradul de implicare personală.

Astăzi, când sunt în mijlocul unei suite de colaborări internaționale, când am colegi în București cu care lucrez de la distanță, când am prieteni noi pe care încerc să îi descopăr, am în minte trei concepte pe care le găsesc absolut esențiale pentru dezvoltarea de relații inter-umane constructive: ÎNCREDERE, ÎNȚELEGERE, RĂBDARE – încredere în propriile decizii, înțelegere față de limitele de percepție ale celor din jur și răbdare pentru agățarea momentului potrivit.

1