De vorbă cu preşedinţii filialelor Ordinului Arhitecţilor din România: Ion Andriu

De-a Arhitectura este o reţea de oameni cu idei similare, la nivel naţional şi internaţional, care cred că arhitectura şi mediul construit oferă resurse preţioase în îndrumarea copiilor şi a tinerilor către cetăţenia activă şi aprecierea valorilor culturale. Prin programele de educaţie oferite, utilizând metode non-formale şi experienţa arhitecţilor voluntari care devin ghizi pentru copii la clasă, prin parteneriatul şi dialogul cu dascălul şi cu şcoala, începând cu 2011 De-a Ahitectura contribuie la cultivarea în generaţiile viitoare a prestigiului profesiilor implicate în domeniului arhitecturii şi urbanismului şi la crearea unui nou model de cetăţean: implicat, informat, interesat de mediul în care trăieşte şi de contribuţia pe care o poate aduce la acesta.

De la începutul anului 2016, De-a Arhitectura este proiect cultural prioritar al Ordinului Arhitecţilor din România (OAR), ceea ce confirmă importanţa acordată de către profesionişti investiţiei într-o societate mai atentă şi mai cultivată în domeniul arhitecturii.

Dorim să luăm pulsul filialelor OAR în legătura directă cu campania de popularizare a „Timbrului de Arhitectură” şi vă propunem o serie de scurte interviuri cu preşedinţii filialelor locale pentru o relevantă expunere a profesiei şi a impactului în comunitate a finanţărilor din fondurile „Timbrului de Arhitectură”.

Continuăm seria de interviuri, începută în februarie 2019, cu arh. Ion Andriu, preşedinte al Filialei Teritoriale Nord-Est (Suceava, Botoşani) a Ordinului Arhitecţilor din România.

De ce aţi ales să deveniţi arhitect? Ce v-a motivat să alegeţi un rol activ ca arhitect în cadrul organizaţiei profesionale?

Cum am devenit arhitect? Povestea e cam așa: de la 5-6 ani eram fascinat de case și mașini. Făceam case „cubiste” (adică cu acoperiș în terasă) din nisip și bețișoare din lemn. Un factor decisiv cred că a fost momentul când G. M. Cantacuzino, după ce i s-a închis o expoziție de pictură la București și i-a fost frică de o nouă arestare, s-a internat câteva zile la spitalul din Suceava la tatăl meu care era șeful secției Chirurgie; el o cunoștea și pe bunica mea maternă, din București, care și ea se „refugiase” la noi la Suceava. A stat doar vreo trei zile, după care vizita fiind deconspirată a plecat probabil la Iași fără a se vedea cu bunica mea. În cele câteva zile cât au stat de vorbă, tatăl meu a fost fascinat de cultura și personalitatea „pacientului temporar” (asta se întâmpla prin octombrie 1956, concomitent cu revoluția din Ungaria și când eu abia devenisem elev). Dar când tatăl meu a văzut că aveam o oarecare aplicație spre desen, i-a spus mamei mele: „Să-l facem arhitect”.

Am luat lecții, de la 11-12 ani, cu cel mai apreciat pictor și profesor din Bucovina, Dimitrie Loghin, iar apoi am urmat cursurile Școlii Populare de Artă (pictură-desen). În anii liceului ne vizitau mai mulți arhitecți de la București care lucrau la restaurarea mănăstirilor Moldovița și Sucevița. Apoi, părinții s-au împrietenit cu soții Porumbescu care se stabiliseră din 1965 la Suceava. Astfel, în 1968, după o pregătire cu tânărul asistent Dan Hanganu (care și el a lucrat doi ani în echipa lui Gipsy), am intrat la Mincu [n.r. Univeristatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București].

Implicarea mea în structurile organizatorice ale breslei a început încă din primii ani ’80 când am fost cooptat în conducerea Filialei locale a Uniunii Arhitecților (U.A.), în calitate de tânăr arhitect remarcat pentru activitate și realizări profesionale, fără ca eu să-mi doresc neapărat asta.

În mai 1984, în „R.L.” [n.r. România Liberă], al doilea organ de presă oficial, a apărut un articol care remarca palmaresul profesional al unui tânăr arhitect din nordul țării. Articolul, apărut pe prima pagină în ziua inaugurării Canalului Dunăre-Marea Neagră, a fost văzut de locatara „Cabinetului 2” care dăduse anterior un ordin perfid prin care familia mea era pusă pe o „listă neagră”, secretă. Urmările au fost dramatice, dar, cu noroc și intuiție, am scăpat de o programată suprimare psihică și fizică. Ulterior, însă, nu am mai putut evita „promovări” forțate care, practic, m-au scos un timp din exercitarea directă a profesiei.

Aparent paradoxal, situația a continuat și în anii ’90, viața personală și profesională fiindu-mi sever marcată. Totuși am devenit (involuntar) un fel de expert în deconspirarea mecanismelor absconse ale vechilor (?) structuri de propagandă și represiune.

După anul 2000, astfel călit, am considerat că pot contribui la indiguirea influențelor exterioare nocive asupra domeniului nostru de activitate. Ca membru în C.N.D.A.S. (2008-2015), în C.N. [n.r. Consiliul Național] (2010 – 2018), vicepreședinte UAR [n.r. Uniunea Arhitecților din România] (2014-2018), apoi președinte a Sucursalei Suceava-Botoșani a UAR din 2016 și al Filialei Nord-Est a OAR, am militat pentru asanarea și eficientizarea vieții organizaționale, simplificarea regulamentelor și reglementărilor specifice domeniului. Continui să sper într-o apropiere a domeniului de mentalitățile lumii civilizate, de zonele eficiente ale practicii europene, de sporirea vizibilității cunoașterii și impactului domeniului în comunitate. La fel ca și elita lucidă și activă a breslei, aș fi dorit ca rezultatele să fie mai vizibile, dar…

⌂ Cum credeţi că percep cetăţenii profesia de arhitect şi rolul arhitectului în societate? Cum credeţi că vă văd tinerii şi copiii ca arhitect?

Cetățenii, cel puțin provincialii moldoveni, nu sunt prea lămuriți cum e cu arhitecții, îi cam confundă încă cu inginerii, într-o comparație, deseori, descalificantă.

Rolul arhitectului în societatea de azi e din ce în ce mai puțin relevant, după o perioadă de glorie din interbelic sau anii ’60. Copiii nu prea mă văd ca arhitect, iar grupa tinerilor, în care poate sunt vizibil, se limitează, cred, la foștii mei elevi, azi studenți sau arhitecți care sper că mă percep favorabil (dar, desigur, nu cum l-a perceput tata pe G. M. Cantacuzino!).

⌂ Ce impact vă doriţi să aibă filiala pe care o conduceţi în viaţa comunităţilor locale?

Deși impactul profesiei în societatea de azi este, din păcate, palid, totuși Filiala Nord-Est este una dintre cele mai vizibile și favorabil percepute organizații profesionale datorită frecventelor evenimente și activități culturale de la fosta Uzină de apă din Suceava, devenită azi „Centru de Arhitectură, Cultură Urbană și Peisaj”. Meritul inițial și principal rămâne al colegului arh. Constantin Gorcea, fost președinte al filialei.

⌂ Vă rugăm să ne spuneţi dacă aţi auzit de Asociaţia De-a Arhitectura şi dacă sunteţi familiarizat cu programele desfăşurate de aceasta, dacă şi de ce credeţi că este importantă introducerea în curricullum şcolar a unui curs de educaţie de arhitectură şi mediu construit pentru copii şi adolescenţi?

Sigur că am auzit de Asociaţia De-a Arhitectura, pe care o apreciez pentru idee, inițiativă și activitate și la sprijinirea căreia am contribuit când am fost vicepreședinte OAR în mandatul 2014-2018. Ar fi binevenită, cred, introducerea unui curs de educație în arhitectură, desigur ca un obiect facultativ, care ar deschide orizontul de cunoaștere, cultură și civilizație al tinerilor școlari.

⌂ Cum pot fi făcute vizibile în comunitatea dumneavoastră proiectele finanţate de Ordinul Arhitecţilor din România prin fondurile strânse din taxa „Timbrul Arhitecturii”?

Prin expoziții periodice și itinerante, intervenții mai consistente în media, organizarea de concursuri cu vizibilitate și urmări în societate și în activitatea de investiții. De asemenea, prin susținerea de publicații care să valorifice și să facă cunoscută experiența istorică, pozitivă, a breslei.

⌂ Ce cuvinte-cheie (sau sintagme) aţi alege pentru a ilustra justificarea existenţei taxei „Timbrul Arhitecturii”?

PATRIMONIU, CULTURĂ, ISTORIE, IDENTITATE NAȚIONALĂ, CIVILIZAȚIE, TRADIȚIE, PERENITATE și EDUCAȚIE.

0