„De-a arhitectura în oraşul meu” este un program educațional al Asociaţiei De-a Arhitectura dedicat copiilor din clasele a III-a și a IV-a, ce contribuie la dezvoltarea creativității celor mici și la dobândirea unor noi abilități de analiză și reflecție, care îi ajută să înțeleagă procesele care transformă și modelează mediul în care trăiesc.
Pe parcursul unui an școlar, îndrumați de cadrul didactic și arhitectul voluntar, elevii explorează diverse concepte teoretice aduse în planul real prin intermediul exercițiilor practice, învățând experiențial, prin proiect (o abordare de tip: OBSERV + ANALIZEZ, CONSTRUIESC + PREZINT).
În luna ianuarie 2019, elevii clasei a IV-a de la Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu” din Bucureşti, aflați sub îndrumarea prof. înv. primar Andreea Balint și a peisagistului Alexandru Mexi, au parcurs lecția „Cadrul natural, geografic şi climatic” din manualul de curs al programului.
Despre cum e să le împărtășești noțiuni despre mediul construit celor mici, dar și să îți dai voie la rândul tău să (re)descoperi lumea din alte perspective, prin ochi de copil, ne povestește mai departe colegul nostru, Alex.
E miercuri dimineața, mult prea devreme pentru mine. Îmi uit portofelul acasă. Mă întorc. Închid ușa și plec spre cursul „De-a arhitectura” pe care îl țin aproape săptămânal la o școală din capătul opus al orașului.
[…] Cobor la metrou: stația Izvor. De aici trebuie să iau trenul de pe Magistrala Galbenă. De la Basarab trebuie să schimb trenul care merge pe Magistrala Verde și apoi să mai merg vreo două stații. O călătorie mult, mult prea complicată pentru mine pentru aceste ore ale dimineții.Cobor, validez cardul, ajung pe peron. Încă adormit, aștept trenul. Primul e pentru Dristor 1 (sau 2, niciodată nu știu care e diferența), dar eu trebuie să îl iau pe cel de Preciziei. Vine și trenul meu. Ajung la Lujerului și îmi dau seama că nu sunt pe drumul cel bun. Ăla de Dristor era ăl’ bun!!! Mă agit. Dau mesaj învățătoarei că voi întârzia la oră. Urât! Foarte urât! Dau să iau un Uber, dar ioc! Nu e liberă nicio mașină. Ioc și Taxify!
În fine! Cobor iar la metrou și de data aceasta nu mai greșesc drumul. Ajung însă cu vreo 15 minute întârziere. Mă scuz și promit să mă revanșez.
Încep o discuție despre orașe, despre scara umană, despre mediul natural, despre cel geografic etc. Le pun secvențe din „Gulliver” [n.r desenul animat „Gulliver” din anul 1939] de la care pornim o dezbatere despre scara umană, despre Liliput, orășelul liliputanilor și alte aspecte relevante pentru lecţie. Un băiat exclamă: „Păi doar degetul lui Gulliver intră în casele acelea! Poate vreo două degete intră în castel! Dar o să îl plouă în cap!” Suntem toți de acord! Râdem, ne amuzăm și trecem mai departe. Și iar râdem! Perle după perle și atmosferă destinsă. Acum, fie vorba doar între noi, eu încă nu îmi băusem cafeaua și eram doar vreo șaptezeci la sută treaz. Eram încă la stadiul de „program loading” [n.r din engleză „încărcare program”].
În fine! Oprim filmul și începem să discutăm despre cadrul natural. Migrăm către diferite tipuri de orașe, din diferite colțuri ale lumii. Din orașe „emigrăm” apoi în parcuri. Peisagistul din mine este entuziasmat de această cotitură în dezbatere: intrăm pe teritoriul meu! Nu apuc să mă bucur prea tare pentru că un băiețel din prima bancă exclamă: „Adică parcul e un fel de terariu pentru oameni!”. M-am blocat la această afirmație, dar am râs cu poftă!
Mi-am amintit de tot ce am citit despre parcuri și despre grădini, despre cum în secolul al XVII-lea oamenii începeau (într-un final!) să stăpânească (credeau ei!) și să subordoneze natura. Făceau grădini în care orice frunză șuie era tăiată și totul era subordonat voinței lui, a omului. Apoi gândul m-a trimis către grădinile romantice, de secol XVIII, în care englezii încercau să îmblânzească natura și să imite diferite cadre geografice și peisaje exotice și plantau surprize (plante, dar și obiecte de artă și arhitectură) prin cele mai interesante zone din grădini.
Evident gândul m-a dus și la secolul al XIX-lea și la apariția parcurilor publice, la peisajele pastorale menite să le ofere muncitorilor din fabrici și uzine mici colțuri „de natură” în care să se relaxeze în cele câteva ore libere din zi, doar pentru ca marii industriași să obțină din partea lor un randament mai mare la locul de muncă. Apoi mi-am adus aminte de cele două țestoase „submerse” (din acelea de nu prea stau la soare, ci se bălăcesc pe fund de acvarii) de care am avut grijă în copilărie și despre cum încercam eu să le creez peisaje care să le aducă aminte de „casa lor de baștină” (nici acum nu știu care o fi fost, dar eu îmi imaginam insule tropicale). Totul într-o fracțiune de secundă!
M-am trezit! Pe loc! Pe cuvânt de onoare! Pe cuvând de peisagist! Adică sincer!!! Pe loc mi-am dat seama că ceea ce mari teoreticieni ai grădinilor, autori pe care i-am tot citit și citat, nu au reușit să rezume ceea ce acest elev a spus atât de simplu: grădina este un peisaj ce pare natural, dar este, până la urmă, un peisaj creat de om – grădina-terariu.
La o săptămână după această „perlă” încă rumeg și mă gândesc la ce a spus „piciul”. Acum mă duc să mă culc în propriul meu terariu. Să rumeg și în vis. Mâine iar se încarcă încet programul, oricât de brutal sună alarma… Și mâine nu am curs cu cei mici!
Dacă sunteți arhitect, urbanist, designer, peisagist, inginer sau student arhitect și doriți să contribuiți la formarea copiilor, dar și să învățați alături de ei, înscrierile pentru programele De-a arhitectura din anul școlar 2019-2020 sunt deschise. Mai multe informații aici.
Text: peisagist Alexandru Mexi
Editori: antropolog Gabriela Anghel, arh. Monica Popescu
Fotograf: arh. Aurelia Axente
