Atelier Micul Prinț la o clasă Teach for Romania

Colega noastră arh. Adelina Alexandra Marcu a desfăşurat în cadrul săptămânii Şcoala Altfel 2016, de Ziua copilului, un atelier inspirat de Atelierul de scenografie al Asociaţiei De-a Arhitectura, la o clasă din programul „Teach for Romania”. Adelina ne spune povestea atelierului Micul Prinţ, în care acesta a fost distribuit în rol secundar, iar copiii clasei a II-a din Școala Gimnazială „Grigorie Ghica Vodă” au fost actorii principali.

Am fost invitată de o prietenă, psiholog de formare, dar și învățător în al doilea an de predare în cadrul programului „Teach for Romania”, să țin un atelier cu prilejul zilei de 1 iunie pentru copiii de la clasa a II-a la care preda în anul școlar 2015-2016. Firește că am acceptat dată fiind plăcerea mea de a fi în compania copiilor și mai ales de a le oferi contextul potrivit manifestărilor lor creative.

Iată-mă așadar în dimineața zilei de 1 iunie 2016 la Școala Gimnazială „Grigorie Ghica Vodă” din Bucureşti, unde Ioana Terente mă aștepta emoționată să mă conducă la clasa la care preda, avertizându-mă că acei copii „ai săi” sunt mai speciali. I-am răspuns că nu am așteptări de niciun fel, dar aveam fără să conștientizez.

Imediat ce am pășit  în sala de clasă m-a întâmpinat o atmosferă diferită, nu în termeni de bun sau rău, pur și simplu diferită. Poate acea senzație s-a datorat decorului strident, adică al culorilor închise folosite la jaluzele și la mobilier, fie zecilor de desene și alte lucrări  expuse de copii pe pereții clasei.

Din punctul meu de vedere estetic era o aglomerație vizuală neprietenoasă, ce nu invita la joacă, recreere sau învățare. Însă acest aspect nu deranja atâta timp cât reușeam să îl ignor; provocarea cea mai mare a fost diferența de vârstă a elevilor între ei, atipică pentru clasa a II-a: copiii aveau între 8 și 12 ani și majoritatea dintre ei proveneau din medii defavorizate.

Mi-a fost destul de dificil să îmi ajustez abordarea pe care o gândisem de acasă, oarecum sub o notă mai competitivă, dar ludică. O elevă în vârstă de 12 ani (!) m-a privit sceptică atunci când am încurajat-o să se angreneze în activitate, cu argumentul că nu e prea mare să  învețe ceva nou și ea…

Pe scurt, atelierul pe care l-am desfășurat a fost inspirat de cel gândit de către Asociația De-a Arhitectura, atelierul de scenografie, care îl are drept personaj principal pe Apolodor. De ce am ales acest atelier şi nu altul? Fiind eu însămi voluntar/coordonator a câtorva ateliere de diferite tipuri, am constatat că elevilor le place, mai mult decât a urmări niște instrucțiuni, ideea de a-și imagina singuri un ceva, cum ar fi un parcurs interesant al pinguinului spre locația sa natală.

Acestor copii nu le-a fost simplu să accepte provocarea deoarece totul începea cu un desen și, abia după ce terminau de schițat, aveau să transforme desenul într-o scenă palpabilă de carton. De data aceasta însă, am ales să merg pe un alt fir narativ și anume pe cel al Micului Prinț, deoarece este povestea mea preferată și consider că este o alegorie pe care orice copil și adult ar trebui să o experimenteze. Prin urmare, i-am invitat să observe coperta cărții pe care era ilustrat Micul Prinț și le-am propus o călătorie similară. S-au arătat ușor dezamăgiți când am clarificat că aceasta nu va avea loc în afara școlii.

Primele întrebări primite au fost legate de cutie: „Cu ea ce facem?”, „Când ne apucăm să lipim?”. Apoi le-am adresat eu o primă întrebare pentru a-i distrage temporar: „Știți cine este Micul Prinț?”. Am primit 98% nu-uri. Un băiețel văzuse desenele animate, dar nu își amintea toate planetele. Le-am răspuns subit: „Super! Înseamnă că va fi o surpriză totală ce vom face astăzi împreună!”. Am lecturat un pasaj sub privirile lor care mă scrutau de sus până jos; până la final am reușit să le stârnesc interesul suficient cât să răspundă afirmativ îndemnului de a-l materializa pe Prinț.

Pentru a le oferi un cadru teoretic le-am explicat ce este o scenă, ce este scenografia, cu ce se ocupă arhitectul și ce face scenograful. Ce este 2D-ul și ce este 3D-ul. Care e diferența între o foaie și o cutie. I-am rugat să își asume rolul de arhitecţi-scenografi, să lucreze singuri sau în echipă și… hai la lucru!

Își aduseseră de acasă câte o cutie de carton, așa cum prestabilisem cu învățătoarea, însă nu prea aveau materiale (cel puțin nu toți!). Mă pregătisem și eu cu ceva materiale: lipici, sfoară, cartoane colorate diverse, foarfece în zig-zag, scoici, folie de plastic colorată, steluţe aurii din setul de Crăciun, iar Ioana i-a aprovizionat cu ațe colorate și hârtie creponată.

Copiii priveau confuzi dar curioși la catedra plină, dar şi la cutia goală; cred că nu-și puteau închipui cum o vor transforma în ceva concret, nu făcuseră multe ore de abilităţi practice, cum fac alte școli. Au început cu desenele, fiecare și-a imaginat drumul Micului Prinț. Ca de obicei elevii care au stat câte doi în bancă au avut tendința de a copia unul de la celălalt. În cadrul acestui raport de „subordonare” în care unul e mai îndemânatic ori puțin mai creativ, celălalt își face lucrarea prin imitație. Consider că e în regulă și aşa – copiii învață tot prin imitație și de la adulții din familie. Nu am insistat foarte mult pe originalitate, observam resursele limitate și timpul scurt rămas, de asemenea, elevii își pierdeau răbdarea și doreau să treacă la etapa următoare.

Când desenele au fost gata am vorbit puțin despre ele și le-am apreciat public, urmând să fie utilizate drept reper sau decupate. Un elev și-a modelat în plastilină colorată un Prinț, aidoma celui de pe coperta cărţii mele, gest care a stârnit admirația colegilor săi. Curiozitatea lor crescuse, deja inventau tot felul de detalii care nu existau în schița inițială. Se entuziasmau tot mai mult când, fiind solicitată, reușeam să le fac din trei mișcări câte o barcă de hârtie sau un copac cu flori. Pe măsura ce timpul trecea, „scenele” celor 14 elevi prezenți în acea zi prindeau formă și culoare, textură și poveste.

Ca și persoana care își petrecuse un an întreg școlar cu ei, doamna Ioana îi observa surprinsă de implicarea lor ce crescuse gradual, culminând cu o fotografie de grup. La sfârșitul celor două ore alocate s-au strâns toți în fața clasei bucuroși și satifăcuți de rezultatul efortului lor. Țineau în mâini mândri ceva meșterit de ei, cu ajutorul nostru, desigur!, dar produsul imaginației lor.  E de prisos să menționez răspunsul lor la: „Vă veți lua macheta acasă?”.

Nu pot defini ce anume mă motivează să fac astfel de gesturi pentru alții, în special pentru copii. Probabil cred suficient de mult în potențialul uman, încât să consider că „merită”. Orele dedicate unor omuleți pot avea un așa impact ce poate depăși imaginația mea și a ta. Așa că nu le-am numărat niciodată, nu le-am raportat niciodată către asociație și nici nu regret vreo oră cheltuită cu ei.

Poate pentru că și eu mai am de învățat de la fiecare atelier ținut și de la fiece copil întâlnit.

Text: arh. Adelina Alexandra Marcu
Foto: arh. Adelina Alexandra Marcu, psih. Ioana Terente

0