Atelier „Labirintul de aţe” în cadrul săptămânii Şcoala Altfel

În martie, la Şcoala Gimnazială nr. 97 din Bucureşti, a avut loc, în cadrul săptămânii Şcoala Altfel, atelierul „Labirintul de aţe”, dedicat copiilor de 3-6 ani, îndrumat de arh. Ioana Aron cu ajutorul arhitectului voluntar Tavaszi Zotán.

Nu este prima oară când De-a Arhitectura desfăşoară acest atelier, în iunie 2016 a avut loc tot în Bucureşti, la Ludoteca Apolodor din Labrador de la Biblioteca Națională a României. Atelierul îi ajută pe copii să experimenteze spaţiul unei încăperi prin joc. Iată ce ne povesteşte Ioana despre acest atelier.

Atelierul „Labirintul de aţe” a început cu o scurtă introducere a fiecărui copil, dar și a jucăriei sale preferate. Apoi am dansat pe două melodii, la prima cu ochii deschiși, iar apoi cu ochii închiși. Copiii au fost îndemnați să atingă obiectele din jurul lor și să-şi atingă la rândul lor colegii. Aceștia au fost întrebați la final care experiență le-a plăcut mai mult, când s-au simțit mai liberi și ce alte minunății își mai imaginează atunci când închid ochii.

După această introducere în joc am propus realizarea labirintului pentru a vedea cum este să fim constrânși și mai mult de spațiu. Noi, adulții, am așezat două rânduri de scaune în fața clasei, spate în spate, dar cu o distanță între ele. Între timp am făcut echipele prin tragere la sorți. Fiindcă am avut o clasă destul de mare, 33  de copii, aceștia au fost aliniați în șir indian. Pe rând au fost chemați să iși indice locul de prindere al ațelor. Astfel, am creat labirintul cu ajutorul fiecăruia dintre ei.

Copiilor li s-au explicat regulile jocului. Fiecare trebuia să îşi arunce jucăria în labirint, iar apoi să o recupereze fără să atingă firele. Dacă acest lucru avea să se întâmple, atunci va porni alarma. Ceilalți copii trebuiau să fie „alarma”, așa că au hotărât să strige „nino nino” când se va porni.  În unele situații accentuarea faptului că un copil a atins ața nu a fost benefică. Câțiva s-au supărat destul de tare așa că am încercat  să nu lăsăm „alarma” să sune prea mult.

Datorită acestei avertizări, copiii au fost foarte atenți la ceea ce făcea colegul sau colega  lor, iar ca să nu își piardă astâmpărul, învățătoarea i-a așezat pe jos și au privit de sub scaune jocul. Lucrul acesta i-a încântat destul de tare, aducându-i mai aproape de acțiune.

Toţi copiii au fost mândri că au reușit să își salveze jucăria şi au declarat că le-ar plăcea ca spațiul înconjurător să fie astfel.

Text: arh. Ioana Aron

0