Atelier de scenografie la Centrul de plasament „Casa Pinocchio” din Băbeni, jud. Vâlcea

La mijloc de decembrie, în prag de sărbători magice, arh. Cristina-Maria Miu şi arh. Cornelia Gheorgişteanu, voluntare De-a arhitectura, au ajuns la centrul de plasament „Casa Pinocchio” din Băbeni, judeţul Vâlcea, unde au legat prietenii la atelierul de scenografie desfăşurat pentru cei 19 copii cu vârste cuprinse între 10 şi 18 ani de la centru. Despre poveşti cu vulpi şi Moşi Martini, despre bucuria de a lucra cu copiii, despre satisfacţie personală şi, nu în ultimul rând, despre cât de minunaţi sunt ei, cei mici, ne povesteşte Cristina în rândurile de mai jos.

Printre centrele de plasament în care Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Vâlcea (DGASPC) are copii instituţionalizaţi, se numără şi „Casa Pinocchio” din oraşul Băbeni, centru condus cu multă dăruire de către domnul director Mihai Ghebrea, unul din foştii copii instituţionalizaţi care a reuşit să răzbată în viaţă şi care acum face tot ce poate pentru ca membrii micii comunităţi căreia îi poartă de grijă să aibă parte de tot ce i-a lipsit dumealui în anii copilăriei şi adolescenţei.

Pe 14 decembrie 2018 am mers la ei, noi, arh. Cristina-Maria Miu şi arh. Cornelia Gheorgişteanu, voluntare De-a arhitectura, mame a câte doi copii crescuţi în sânul propriilor familii. Până în acea zi, când am avut prilejul să petrecem 3 ore în compania a 19 dintre cei 21 copii instituţionalizaţi din centru, fiecare dintre noi aveam remuşcări pentru toate momentele pierdute din creşterea propriilor copii, momente „jertfite” în mare măsură pe „altarul profesiei”.

Dar în ziua respectivă am realizat amândouă că este un dar divin să poţi simţii că eşti alături de copii , dar pe care noi avem şansa să-l primim întreit: suntem mame, Cornelia de fete, eu de băieţi; lucrăm vinerea, în fiecare săptămână, ca arhitecţi voluntari cu 5 clase de copii dintr-a III-a şi a IV-a, în cadrul cursului opţional „De-a arhitectura în oraşul meu”; şi putem îmbina rolurile de mamă, prieten şi educator în cadrul atelierelor, cum a fost şi în cazul centrului de la Băbeni.

Şi acum să vă povestesc cum s-a desfăşurat activitatea. Ştiam de la domnul Mihai Ghebrea că în centru sunt instituţionalizaţi copii cu vârste cuprinse între 10 şi 18 ani, că mulţi dintre ei muncesc din greu să înveţe bine carte, că sunt printre ei şi grupuri de fraţi, că toţi sunt acolo pentru că nu au mai putut fi crescuţi în propriile familii, unii au rămas fără unul dintre părinţi, iar alţii fără ambii. Mai ştiam că sunt mulţi oameni buni pe lumea asta şi că adeseori copiii primesc daruri (haine, rechizite, încălţămine) de la aceştia, şi cam atât…

Ateliere cu copii mai avuseserăm, ce-i drept, la De-a Arhitectura, chiar şi atelier de scenografie, dar în cadrul unor evenimente la care participaseră copii pe care-i înscriseseră părinţii, cu scopul de a le facilita experienţe eductive, plăcute, în timpul liber. Acum era vorba despre altceva. Mergeam practic la un grup de copii „acasă”. Grupul era format din copii de toate vârstele, copiii stăteau împreună, dar nu alături de propriile familii, iar noi nu-i cunoşteam pe niciunul dintre ei. Intuiam că trebuie să ne apropiem de ei, să încercăm să îi cunoaştem şi să îi ajutăm să ne cunoască, să le explicăm câte ceva despre arhitectură, să îi familiarizăm cu noţiuni specifice, să asigurăm bunul mers al activităţii programate, să facem eventual faţă unor situaţii neprevăzute… toate astea în circa 3 ore! Şi eu, şi Cornelia aveam temeri, dar fiecare dintre noi încerca, fără succes ce-i drept, să o protejeze pe cealaltă, ascunzându-i-le.

Am ajuns la Băbeni, la „Casa Pinocchio”, la ora 15:30. Atelierul de scenografie era programat să înceapă la ora 16:00. Am intrat în curtea căminului, un domn îngrijitor ne-a preluat şi, ştiind despre ce e vorba, ne-a condus într-o încăpere de la etajul unu al casei. Părea un living ceva mai mare dintr-o casă obişnuită, cu canapea şi televizor, var alb pe pereţi şi piese de mobilier în tonuri calde. În jur era ordine şi curăţenie, nu ai fi zis că 21 de copii obişnuiesc să petreacă timp acolo. Au început să apară copiii, probabil aflaseră că am ajuns şi veneau câte doi, câte trei, până s-au strâns aproape toţi.

Nici nu am realizat cum am început să vorbim, ştiu numai că în câteva minute am ajuns cu toţii la concluzia că e mai potrivită pentru activitate sala de lectură, de care ne despărţea un holişor mic de cca 1,5 mx3 m. Am intrat deci în sala de lectură. Rafturi cu cărţi, multe cărţi şi rechizite, măsuţe şi scaune, jucării de pluş şi, la loc de cinste, pomul împodobit de Crăciun. Doar semnele de uzură la cărţi şi piese de mobilier trădau faptul că şi această încăpere e utilizată frecvent de mulţi copii, în rest, ordine şi curăţenie. De ce insist cu ordinea şi curăţenia? Pentru că am fost impresionată pe tot parcursul şederii mele acolo de modul în care copiii se autogospodăresc benevol, împreună, cu mare tragere de inimă.

Nici eu, nici Cornelia nu ştiam cum să începem activitatea, cum să spargem gheaţa, şi niciuna dintre noi nu îndrăznea să rostească asta, dar pentru că suntem prietene vechi, ne simţeam una pe alta şi fiecare dintre noi încerca să fie pe fază şi să-i sară în ajutor celeilalte. Lucrurile s-au rezolvat de la sine, au spart gheaţa copiii şi, nu ştiu cum, imediat ne-am trezit mutând măsuţele şi lipindu-le între ele astfel încât să ne putem aşeza cu toţii în jurul lor şi să lucrăm împreună. Între timp vorbeam deja despre arhitectură, urbanism, scenografie, aşa că atelierul începuse!

Ne-am dat seama că televizorul din sala de lectură nu are posibilitatea de a fi conectat la internet şi, până să apucăm să ne întrebăm noi, adulţii, cum am putea rezolva vizionarea de pe canalul YouTube a filmuleţului de desene animate pentru care urma să facem scenografia, câţiva dintre copii aduseseră deja alt televizor dotat cu toate cele necesare dintr-o altă cameră. Ne puteam apuca de treabă!

Atunci am observat că ne comportam unii cu alţii ca şi cum ne-am cunoaşte de când lumea şi noi, de fapt, nu ne prezentaserăm cu nume şi prenume, ci doar ne salutaserăm, pe măsură ce ne vedeam. Ne-am oprit din trebăluială, ne-am aşezat în jurul măsuţelor ce deveniseră una singură şi am început să vorbim despre noi. Am aflat cum ne numim fiecare, copiii ne-au povestit despre şcolile şi liceele la care învaţă, despre preocupările lor, despre ce meserii vor să îmbrăţişeze când vor mai creşte. Unde ne-am priceput, eu şi Cornelia, am intervenit, semnalând aptitudini recunoscute la câte un copil sau avantajele practicării unei anumite meserii de către cei tineri. Şi am sesizat amândouă, cu voce tare, calităţile evidente ale copiilor din grup. Aşa am simţit: că au nevoie de încurajare, că aripile le sunt necesare!

Nu vreau să scriu despre fiecare dintre cei 19 copii minunaţi pe care i-am cunoscut la atelier, nu mi-ar ajunge pagini întregi. Nu vreau să nominalizez copiii cunoscuţi la centru, mă tem că l-aş omite poate pe unul din ei şi că m-aş simţi ca o mamă ce-şi nedreptăţeşte fără să vrea unul dintre copii. Vreau să vă povestesc despre ei în ansamblu, ca despre o familie, pentru că aşa i-am perceput: se au unii pe alţii, se iubesc şi se ajută, îşi poartă de grijă şi împart totul între ei. Şi am mai simţit ceva: au multă nevoie de o îmbrăţişare părintească, de o încurajare, de o observaţie amuzantă, făcută cu drag şi bunăvoie, părinteşte.

Revenind la atelier, acesta a decurs fantastic! Ne-am uitat la o parte din desenul animat românesc „Ursul păcălit de vulpe” pe care l-am oprit în momentul în care vulpea începea să formuleze răspunsul la cererea generată de pofta de peşte a ursului. Am confecţionat repede cutii, din coli de carton. Am lucrat împreună cot la cot, pe bandă rulantă: unul măsura, altul plia, altul tăia, altul ţinea şi încă unul capsa sau lipea, după cum era nevoie. Apoi am început să facem personaje, decoruri, costume, sfătuindu-ne, ajutându-ne, aşa, ca într-o duminică liberă, petrecută jucând jocuri de societate în familie şi mai vorbind în timpul jocului despre una, despre alta…

Nici nu am realizat când a venit ora 19:00, ora mesei la centru. Am pus să ruleze sfărşitul filmuleţului, am făcut cu drag curăţenie împreună „la locul de muncă” şi nu prea ne mai venea să ne despărţim. Ne-am îmbrăţişat lung şi ne-am promis că o să repetăm acţiunea, cu altă tematică, evident. Ne-am sfătuit şi am ajuns la concluzia că ne-ar plăcea să urmeze, cât mai curând, un atelier de urbanism în aceeaşi formulă şi la aceeaşi locaţie. Ei ne-au invitat, iar noi am acceptat cu drag!

Doar un lucru să vă mai spun: mai toate vulpile din continuarea poveştii, aşa după cum ne-am imaginat-o noi, nu după cum a scris-o domnul Creangă, au împărţit peştele cu Moş Martin, iar cele care nu l-au împărţit, au mers repede la râu să îl ajute să prindă şi dumnealui, aşa că toţi urşii noştri au rămas azi cu coadă! 🙂

Text: arh. Cristina-Maria Miu
Editori: antropolog Gabriela Anghel, arh. Monica Popescu
Fotograf: arh. Cristina-Maria Miu

1