Atelier „De-a urbanismul” la Centrul de plasament „Casa Pinocchio” din Băbeni, jud. Vâlcea

În luna decembrie, în prag de sărbători, arh. Cristina-Maria Miu şi arh. Cornelia Gheorgişteanu, voluntare De-a arhitectura, desfășurau atelierul de scenografie la Centrul de plasament „Casa Pinocchio” din Băbeni, judeţul Vâlcea, pentru cei 19 copii cu vârste cuprinse între 10 şi 18 ani. Două luni mai târziu, din dorința de a continua explorarea cu cei mici în lumea arhitecturii și a mediului construit, cele două arhitecte au organizat un nou atelier. De data aceasta nu au mai fost vulpi și Moși Martini, ci un adevărat oraș, construit cu rigurozitate și simț de răspundere de către cei mici. Și pentru că „dar din dar se face Raiul”, copiii au hotărât în unanimitate să dăruiască „Orașul mărțisor” mai departe, împărtășind cu ceilalți bucuria din sufletul lor. Cristina ne-a povestit și de această dată cu energie și entuziasm cum au decurs cele 3 ore de atelier și cum se construiesc orașe și familii.

Spre final de februarie, cu puțin înainte de a ieși primii ghiocei, eu şi Cornelia am pornit în acelaşi format spre Băbeni. Când am ajuns pe după-amiază la Centrul „Casa Pinocchio”, copiii ne aşteptau ca pe nişte vechi prieteni, cu sala de activităţi pregătită să începem atelierul, cu măsuţele puse una lângă alta şi scăunelele aşezate în jurul lor. De această dată ne propusesem să ne jucăm „de-a urbanismul”, aşa cum stabilisem deja din decembrie.

După ce ne-am salutat şi ne-am strâns în braţe întrebându-ne unii pe alţii ce am mai făcut de la ultima întâlnire, am început să povestim despre urbanism. Am vorbit despre cadrul natural şi mediul construit în ansamblu, despre scara umană, despre reguli de construire, zonificare funcţională, regim de înălţime, însorire etc. Graţie conexiunii la internet am urmărit diferite imagini, folositoare analizei. Din vorbă în vorbă, căci trebuie să vă spun că dialogul era animat, copiii dovedind spirit de observaţie ascuţit şi capacitate de analiză şi de înţelegere profundă, am ajuns să dezbatem subiecte precum: sustenabilitate, faţade verzi, terase înierbate. Aceste ultime două noţiuni exemplificate cu imagini s-au dovedit a fi inedite şi fascinante pentru copii: au pus întrebări tehnice, au vrut să înţeleagă în detaliu modalităţile de realizare. Vorbeam serios, ca şi cum am fi fost participanţi la cursuri universitare de specialitate şi, paradoxal, nu se pierduse nimic din atmosfera destinsă şi plăcută de petrecere a timpului liber în familie.

Apoi am hotărât împreună să trecem la treabă. Am aşezat pe măsuţele transformate în „planşetă” cartonul ce avea să fie baza pentru machetă şi am pus o coală mare deasupra, stabilind că o vom folosi drept ciornă pentru concept. Ne-am înarmat cu creioane şi, după numai câteva secunde, toţi în acelaşi timp ne-am trezit rostind: „Se apropie 1 martie! Să facem şi să dăruim Orăşelul mărţişor!”. Şi, dintr-o dată, coala albă a fost atacată de creioane din toate părţile. Creativitatea şi generozitatea şi-au dat mâna şi în numai câteva minute foaia de hârtie a fost înnobilată primind pe fondul alb un ghiocel ce avea să se materializeze în elementul de cadru natural – apă – de-a lungul căruia urma să se nască Orăşelul mărţişor, dar vestitor de primăvară, oferit din suflete curate de copii tuturor semenilor.

Evident, s-a renunţat la ideea de ciornă! Desenul a ieşit superb şi a fost păstrat ca bază-concept pentru machetă. Atât Cornelia, cât şi eu am simţit nevoia să vorbim cu ei despre forţa pe care o reprezină unitatea dintre ei, dintre aceşti copii minunaţi ce trăiesc împreună ca o familie, fără să aibă părinţi alături, avându-se însă unii pe alţii şi sprijinindu-se între ei, purtându-şi de grijă asemeni unui grup de fraţi ce se iubesc şi se îngrijesc reciproc, uneori mai mult de ceilalţi decât de ei înşişi. Am vorbit şi ne-am simţit cu toţii bogaţi: suntem împreună şi putem rămâne legaţi pe viaţă printr-o prietenie adevărată. Nu suntem toţi rude de sânge, dar ne pasă unora de ceilalţi, ca şi cum am fi. Putem face orice împreună, suntem o echipă şi asta ne dă încredere şi forţă: împreună căpătăm aripi.

Am trecut cu toţii la bricolat, cu mic cu mare, entuziasmaţi, fără polemici, în deplină înţelegere. Orăşelul a început să capete cu repeziciune trei dimensiuni. Deşi am avut impresia că ne-am jucat de-a regulile de construire, rezultatul s-a dovedit a fi serios: copiii au construit totul ţinând cont de cele observate şi analizate în prima parte a atelierului, au prezentat cu claritate proiectul la final, au argumentat fiecare pas al demersului, iar „produsul finit” a depăşit tot ce ne imaginaserăm noi, îndrumătorii, înainte de atelier.

Text: arh. Cristina-Maria Miu
Editori: antropolog Gabriela Anghel, arh. Monica Popescu
Fotograf: arh. Cornelia Gheorgişteanu

1